Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 124

Iubirea și iubiri

Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: iubire;

 

Doamnei Liliana Spătaru,
poeta iubirii  reîmprospătate continuu

Câteva considerații teologice și psihologice despre iubire

Iubirea autentică față de Dumnezeu și față de aproapele nu există în afara curățirii lăuntrice de ambiții, năravuri, interese. Iubirea adevărată cere purificare de sine, eliberare de iubirea pătimașă de sine.

Nici măcar iubirea adevărată de sine nu se poate realiza în condițiile egoismului pătimaș.  Pentru că degeaba îi ofer trupului meu cele mai alese gusturi și plăceri dacă uit că sunt după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Totuși, nici nu putem considera că fără a ajunge pe culmile iubirii curate – o stare arareori atinsă și păstrată – omul nu poate nicidecum să-L cunoască pe El și pe semenul lui. Într-adevăr, iubirea firească dar curățită de excrescențele imoralității, este drumul sigur către cunoașterea deplină a celor cerești și pământești (Larchet, 2001, p. 605). Cunoașterea prin iubire are diferite trepte și rămâne în picioare principiul după care eu fac un pas spre Dumnezeu și El face zece către mine.

În fond, iubirea este darul Duhului Sfânt făcut inimilor noastre: “Iar nădejdea nu rușinează că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 5).

Din perspectivă psihologică, iubirea este o artă și, ca orice alt meșteșug, se învață. Cine consideră că iubirea curge de la sine are dreptate, însă cu o singură condiție: să-i permitem să fie ceea ce ea este. Pentru că iubirea este un drept natural dar și o datorie. Altfel spus, iubirea nu este doar dorință, ci și, mai ales, voință (Nuță, 2006, p. 102 ș.u.).

Dacă vreți, iubirea este ca un râu. Deși nu poți împinge râul de la spate, poți însă să-i cureți albia de obstacole.

Cum am putea împiedica un tânăr să se îndrăgostească sau să facem o mamă să nu-și mai iubească pruncii. Însă, după ce îndrăgosteala trece și “minunea celor trei zile” e pe sfârșite, și sunt necesare diferite iscusințe cum ar fi voința și responsabilitatea. La fel și cu mama care-și iubește necondiționat copiii. Când aceștia cresc și se fac mari, se însoară și se mărită și au proprii lor copii, iubirea nestăvilită prin voință a mamei le poate afecta viața de familie. Deci, există o măsură în toate și omul este măsura tuturor lucrurilor.

Iubirea se învață și nimeni nu se naște învățat nici măcar în privința iubirii. Chiar dacă într-o primă fază se pare că iubirea are nevoie doar de un “obiect”, totuși, ca să iubim cu adevărat avem nevoie de cultivarea propriului caracter.

Deci în autopurificare de sine se găsește punctul comun al psihologiei cu teologia privitor la iubire.

          

Oare trebuie justificată iubirea?

A scrie chiar și poezie despre iubire astăzi reprezintă un risc… Sau, probabil că nu, având în vedere că iubirea, ca stare proprie a fiecărei persoane, este un izvor inepuizabil de bine, de spontaneitate existențială și de (auto)creație.

Cred că nimeni nu ar putea spune că oamenii iubesc și se simt iubiți de atâtea mii de ani și, pentru asta, iubirea a devenit ceva uzat, depășit, fără rost. În fiecare nou născut, iubirea își face iară și iară încercarea ei plină de naturalețe și savoare. Faptul că mamele și-au privit pruncii de miliarde și miliarde de ori de-a lungul timpului, reflectându-le iubirea pură și curată, nu înseamnă nicidecum că prin uz îndelungat iubirea și-a pierdut cumva izvorul și prospețimea. Sau, unde ar fi omul astăzi dacă i s-ar interzice să se îndrăgostească… pentru că, oricum, nu e mare lucru, toți oamenii căzând pradă cândva și cel puțin o dată în viață leoaicei tinere – iubirea.

Şi nu numai că iubirea nu se poate învechi în vreun fel și nu devine superfluă, dar ea e și cea care îl însoțește pe om în veșnicie, pentru că (nu-i așa?) Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8).   

Iubirea, ca și sfințenia, ca și veșnicia, nu se demonetizează.

E ca și cum am spune că dacă avem un calendar plin de sfinți, aceasta înseamnă că bucuria sfințeniei pe care a simțit-o cu toată ființa arhidiaconul Ştefan când a văzut cerurile deschise e altceva calitativ superior decât ce a simțit Sfântul Maxim Mărturisitorul în veacul al VII-lea, Sfântul Grigorie Palama în veacul al XIV-lea sau Sfântul Serafim de Sarov mai aproape de noi. Dumnezeu “ieri, azi și în veci este Același”. Izvorul este proaspăt și limpede deși curge de sute de ani.

De aceea, în nici un caz nu e vorba de vreo lăcomie scriitoricească dacă doamna Liliana Spătaru  a scos de-a lungul timpului mai multe volume închinate iubirii: Iubirile indris (2013), Necunoscuta iubire (2019) și Aripile iubirii (2020). În fond, așa cum spune și criticul literar Nicolae Băciuț, poezia doamnei Spătaru este „un lung imn închinat iubirii”.

În cele ce urmează ne vom concentra pe cel din urmă volum închinat iubirii și pe câteva versuri din “…m-ascund în vechi cuvinte…” și din “Necunoscuta iubire”.       

 

            Trepte poetice ale urcușului iubirii

Poezia Lilianei Spătaru se adâncește din propria-i simplitate. Limpezirea apare în vecinătatea vectorului ce disjunge epidermicul de profunzimea înaltă. Doar ochii rămân capătul de pod de aici, spre un dincolo de suprafața cuvintelor. Ca spațiu de trecere între definit și infinit, podul rarefiat păstrează direcția, sensul, însă poate fi trecut doar dacă picioarele se lasă înlocuite de aripi: “Vine o vreme când cuvintele tac./ Doar ochii vorbesc./ Din adâncuri/ Pasărea albă își pregătește/ Zborul înalt/ Întru iubire” (Vine o vreme).

Plecarea-zbor se produce perpendicular pe gravitația orizontală a unui destul neîndestulat al hoinărelii de aici. Podul nu trece de aici până acolo, se verticalizează și duce spre dincolo de trupul de pământ al unei iubiri parțial autentice dar nefinalizată spiritual: “Şi habar nu avem/ Că ne sunt rămase/ Doar câteva poduri/ Să trecem dincolo de nori” (Într-o zi – vol. …m-ascund în vechi cuvinte…).

Vorbind despre volumul de poezii “…m-ascund în vechi cuvinte…”, criticul Nicolae Băciuț apreciază “ca date definitorii simplitatea și sinceritatea confesiunii într-o încercare de limpezire a rosturilor care transcend cotidianul” (Băciuț, 2020, p. 41). Exercițiul “plecării pe rând a iubirilor mele-n Duminici” cere verticalitate.   

Din timp al bogăției grele și al roadelor hrănitoare, toamna devine ens consumans pentru tot ce înseamnă desprindere, zbor. Toamna vieții ne vrea închiși între limitele sufocante ale unui a ști omniscient, nepotențând lărgirea tainică, misterioasă, a semnificației iubirii.

Migrația păsării spre dincolo de știu e spontană, inevitabilă și riscantă în același timp, de vreme ce “nu știu de-o să știu/ să aflu cuib/ în zborul meu de taină??!!”: “Plec. Am hoinărit pe aici destul/ Cu toamna-nfometată/ De pasărea din mine./ De pasărea din mine/ m-am lăsat purtat” (Nu știu).

Ne aflăm în plină minus-cunoaștere blagiană. Cripticul încă își cere dreptul la ființă în fața unui fanic cognitiv aflat în permanentă nemulțumire de sine la suprafața existenței. Se produce plonjarea în adâncul propriei ființe, ca spațiu prin excelență al locuirii misterului, paradoxal, mai prejos și mai presus de tot ceea ce înseamnă iluzia științei uniforme și orizontale a drumului bine definit: “Călătoresc cu tine/ Cum niciodată nu am mai călătorit./ Uit cine sunt nu știu unde mergem // doar lumina din lacul inimii/ mă surprinde cu timpul/ de la marginea tuturor lucrurilor.// Să ne întoarcem? Am pierdut iluzia… drumul?!// Urmele ei au dispărut de mult în oglinda liniștii…” (Călătoresc cu tine – vol. Necunoscuta iubire). Acum începe gravitația în jurul erosului pământesc să-și piardă forța de atracție, în favoarea zborului ca act salvator.  

Astfel, este pregătită rama tabloului pe care este proiectată iubirea la poeta Liliana Spătaru. Ori știm că rama delimitează mesajul și conținutul tabloului de restul lucrurilor înconjurătoare. E vorba de un focus pe ceva anume. Scopul e adâncirea semnificației acelui ceva, în cazul de față iubirea.

Fără a fi moralistă în vreun fel, de la început iubirea nu este una exclusiv erotică și doamna Spătaru “nu-și îngăduie, cu alte cuvinte, erotica entuziastă, exultantă, zgomotoasă, câteodată sedițioasă; adică acel eros, să-i zicem, absorbant, năvalnic și care inspiră nesățios lucruri ori gesturi, emoții și simțăminte dezgolite: e mai degrabă aci un amor al tăcerii și al bucuriei liniștite” (Brumaru, 2019, p. 40).

Deși nedematerializată, totuși vectorul ei de direcție ne indică și altceva: “Să ningem împreună/ Fără de opreliști/ Tot albul iernii/ În flori de cais!/ Să ningem cocori/ Şi nuferi/ Într-un cuprins de poveste” (Să ningem).

Pasul desprinderii este conturat deja de redimensionarea cosmică a iubirii proiectate într-un cadru feeric. Chiar dacă scara e una evident ascendentă, de la albul iernii la flori de cais și la cocori, următorul fuscel e acvatic-terestru, adică nuferii. Desprinderea e deja pârguită dar, încă, necoaptă. În fond, sintetic spus, expresia aparent contradictorie “ningem cocori” – ninsoarea cade iar cocorii se înalță – presupune coincidența celor opuse făcută posibilă prin iubire.  

Apoi, de la “Alergând amândoi,/ Să ne sorbim iubirea/ în dimineți de April, fără teamă”, se ajunge la “Eu am fugit de mult/ Cu heruvimii…” (Am fugit de mult).

Ploaia/apă nu mai este acum un simbol al unei feminități telurice, ci un suport intuitiv și anamnetic dincolo de cuvinte. Cognitivul este eludat și, astfel, “existența cere drum” spre un dincolo de lumea asta: “Când vei auzi ploaia/ să te gândești la mine./ E tot ce-ți cer/ fără cuvinte/ Şi nu vei ști unde sunt/ Şi nimeni nu va ști unde sunt/ Şi nimeni nu va ști/ Că din lumea asta/ Eu am fugit de mult/ Cu heruvimii…” (Am fugit de mult).      

Nu acum și aici, ci atunci și dincolo e tărâmul iubirii de totdeauna, ca să nu zicem neapărat veșnice.

Probabil că spre veșnicia lui agape mai trebuie făcut încă un pas poetic care să treacă dincolo de filia și storge: „Într-un sărut/ Vei ști că am păstrat tăcerea /…/ Te voi mângâia pe creștet/ Şi toată lumea va fi a mea./ Şi mai presus de cuvinte,/ Şi mai presus de ființă/ De frumusețea ta// Voi fi mereu îndrăgostită” (Într-un sărut).

Deja suntem departe de planul erotic simplist al diadei amoroase, aerul rarefiat al sferelor înalte ale eternității conturându-se tot mai pregnant. Deja dragostea nu mai depinde de relația cu cineva, se abstractizează spiritual continuu.

Dacă la început vorbeam despre tabloul iubirii, acum am ajuns să ne referim la icoanele suspinelor adânci: „Şi vântul cenușiu/ smulgând catapeteasma/ suspinelor adânci/ ale Toamnei care pleacă” (…Totul lasă urme).

Am putea spune că iubirile vieții sunt tablouri disparate și ale căror urme lăsate în viață se distilează și spiritualizează continuu sub vârstele timpului, unificându-se integrator pe frontispiciul catapetesmei existențiale când iubirile se schimbă în Duminici. E adevărat din plin că „…Totul lasă urme…” „Şi vântul cenușiu”… „și ploaia,/ Ce-n surde tropote își sapă/ Vad,…”, „și Timpul/ fără de coloană”, „Totul lasă urme…”. În plus, și „Urmele-i tot lasă urme”. E vorba aici de urme resemnificate lăuntric și recreate spiritual…

În acest context semnificativ, volumele de poezii „și caut cale” și „Existența cere drum”, se regăsesc reunificate sacral în colecția de icoane a catapetesmei templului propriului trup personal, care poartă cu sine și în sine urmele urmelor… Iubirea este cea care face posibilă întâlnirea cu începutul prin Cuvânt. În alt fel decât Eminescu, prin iubire, se ajunge astfel la acel „…un punct se mișcă cel dintâi și singur iată-l cum din chaos face mumă iar el devine tatăl”, înaintea Căruia nu mai este nici o urmă și Care stă la baza tuturor urmelor, semnelor și tainelor aceste lumi… Pentru a le identifica se cere nu ochi de tină, ci ochi de adânc, cuvintele fiind urme ale Realității Care poate fi contemplată apofatic… întru marginile dezmărginite ale iubirii.

Doamna Liliana Spătaru ne spune într-un spirit pascalian de finețe: „Doar că avem nevoie de un discernământ fundamental, care, dacă știm că nu visăm, inima Îl va simți pe Dumnezeu și-și va întemeia discursul minuțios aprobat de știință”. De aici și până la liturghia Cuvântului ne mai e decât un pas deoarece: „Prin ochii Lui ating Universul./ Şi ziua și noaptea alerg/ În cele din urmă simt ceremonia Cuvântului”.

Se întemeiază, astfel, dialogul cu El: „Eu sunt la marginea tuturor lucrurilor./ Până la nemărginire ești Tu, cu iubirea.// Eu sunt la margine de ceas, la margine de verde,/ Tu ești cumințenia anotimpurilor.// Eu mă hrănesc din lumina pământului/ deși e-ntunecat de atâtea strigăte!// Mai târziu dansez în zori cu fluturii./ Pe umerii macilor și ai vântului, vara// Căci toamna mă surprinde-n cuvântul/ de la marginea tuturor lucrurilor.// Legământ sunt Doamne, cât o privire!” (Cât o iubire – vol. Necunoscuta iubire).   

Tainic, se preschimbă totul în liturghie cosmică și pare că „emoția pare a parveni la îngândurare” (Brumaru, 2019, p. 40) și, mai mult decât atât, emoția se sublimează în rugăciune. 

 

Orizonturile desfinite ale iubirii

Fără a putea fi socotită o poezie teologică, creația doamnei Spătaru conține și urme ale reflexiei divine în contemporaneitate. Iar pentru aceasta impulsul nu este unul de completare a domeniilor de inspirație, cât unul sincer angajat pe linia redescoperirii semnificațiilor profunde ale erosului care, cel puțin în fazele lui incipiente, poate părea…neadânc, doar tangibil. Deși spiralat și inegal calitativ, urcușul iubirii întru cele înalte se spiritualizează continuu, cronologic, purtat fiind de aripi până în vecinătatea sacrului.

Așa cum spunea și Voltaire „trăim în real și viețuim în ideal”.

Tocmai pentru acest motiv, cred că putem încheia acest eseu critic cu nemuritorul și inegalabilul imn al iubirii pe care Sfântul Apostol Pavel ni l-a lăsat în prima sa epistolă adresată locuitorilor din Corint: „Deși aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Şi de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește; nu se laudă; nu se trufește. Dragostea nu se portă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 1 – 8).   

Bibliografie:

  1. BĂCIUŢ, Nicolae, (2020). Mântuirea prin cuvânt/iubire, în revista Vatra veche, Anul XII, nr. 7 (139), iulie 2020.
  2. BRUMARU, A. I., (2019). Al doilea indris, în revista Vatra veche, Anul XI, nr. 3 (123), martie 2019.
  3. LARCHET, Jean-Claude, (2001). Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, București: Editura Sophia.
  4. NUŢĂ, Adrian, (2006). Psihologia cuplului, București: Editura SPER.
  5. SPĂTARU, Liliana, (2020). Aripile iubirii, Editura Vatra Veche, Târgu-Mureș.
  6. SPĂTARU, Liliana, (2020). …m-ascund în vechi cuvinte…, Editura Vatra Veche, Târgu-Mureș. 
  7. SPĂTARU, Liliana, (2019). Necunoscuta iubire, Editura ASTRA, Sibiu.

 

             

19-12-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu