Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta ScripturăNr. vizualizari: 282

Cât de biblic este cultul moaştelor?

Diac. conf. dr. Alexandru Mihăilă
Tags: moaste; Sfanta Scriptura;
 
Conform Legii mozaice, atingerea de oseminte omenești produce necu­răție (Numeri 19, 11-13). Iisus însuși a amintit de „mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurăția” (Matei 23, 27). Ca să înțelegem însă mai bine atitudinea Scripturii față de rămășițele umane trebuie să luăm în calcul mai multe aspecte.

Mentalul biblic folosește deseori perechea curăție-necurăție. Necură­ția nu înseamnă însă automat păcat, ea poate fi chiar produsă de atingerea unui obiect altfel sfânt. Evreii numesc până astăzi cărțile sfinte din Scriptură „cărți care necurățesc mâinile”, nu pentru că Scriptura ar avea ceva necurat, ci pentru că atingerea ei produce o stare neconformă ritualică: necurăția. Ea trebuie citită fără să o atingi. Dacă se înțelege acest aspect, putem face o distincție între lucrurile care în sine sunt problematice - „spurcăciune” - și lucrurile care sunt în regulă, dar care trebuie evitate de cineva care dorește să fie ritualic pur. Idolii de pildă sunt „spurcăciune”, pe când cadavrele părinților nu.

Ține de obligația unui israelit credincios să dea cinstea cuvenită părinților și să-i îngroape în mormântul comun al familiei. În perioada monarhiei, în Iuda îngroparea obișnuită însemna pentru elite expunerea pe un pat de piatră în mormântul sigilat al familiei, ca ulterior oasele rămase să fie depuse în nișe scobite în piatră din camera mortuară, iar banca funerară să fie folosită pentru o nouă îngropare. Membrii familiei atingeau oasele strămoșilor, le strângeau și le mutau în noul spațiu. Astfel, israeliții atingeau în mod obișnuit oase umane, mai ales când o făceau ca pe o datorie față de rude, devenind apoi impuri pentru șapte zile, dar în cele din urmă se purificau și își puteau relua viața cu păzirea prescripțiilor religioase.

Tora lui Moise menționa chiar un caz de „relocare” foarte interesant. Iosif îi conjură pe fiii lui Israel ca la ieșirea din Egipt „să scoateți oasele mele de aici” (Facere 50, 25). După ce moare, el este îmbălsămat și depus într-un sicriu (Facere 50, 26). Moise ia cu sine oasele lui Iosif la ieșirea fiilor lui Israel din Egipt (Ieșire 13, 19), care vor fi îngropate în Sichem (Iosua 24, 32). Ce este surprinzător aici este că osemintele lui Iosif, purtate cu fiii lui Israel vreme de 40 de ani, nu au încălcat legile purității care altfel vizau tabăra lui Israel. De pildă, nici unul dintre fiii lui Israel nu își putea face nevoile fiziologice, altfel normale, în interiorul taberei, pentru a-i păstra puritatea, ci era obligat să iasă în afara taberei (Deuteronom 23, 12-14).

Interesant iarăși că pentru a explica această excepție (oasele lui Iosif nu produc necurăția taberei), Filon din Alexandria, un filosof evreu din vremea lui Iisus profund atașat de Lege, interpreta în felul următor: „Așadar Sfânta Scriptură a poruncit păstrarea oaselor lui Iosif, mă refer la singurele părți rămase de la un asemenea suflet, forme nestricate și vrednice de pomenire, socotind nepotrivit ca cele curate să se amestece cu cele necurate” (De migratione Abrahami 17). Observăm la Filon că osemintele lui Iosif, fiind rămase de la un suflet drept, sunt ele însele „curate”, „forme nestricate și vrednice de pomenire”. Excepția confirmă regula: oasele umane obișnuite aduc necurăție, dar oasele unui drept precum Iosif nu.

Deși Vechiul Testament nu pome­nește de morminte ca locuri de pelerinaj, totuși în vremea lui Iisus ase­menea locuri existau, în special în diasporă. În Antiohia există mărturii că evreii îi comemorau pe martirii macabei: Eleazar și cei șapte frați împreună cu mama lor (2 Macabei 7), pomeniți ca sfinți și în Biserica Ortodoxă la 1 august. Cel mai frapant este că la mormântul lor se găsea și o sinagogă, lucru interzis în iudaismul rabinic. În ciuda interdicției, nu era însă singurul caz. Un alt loc de pelerinaj care funcționa în vremea lui Iisus era peștera patriarhilor din Hebron, reconstruită de regele Irod. Din secolul 2 d.Hr., Bet Șearim din Galileea, locul unde a activat Iuda Prințul, conducătorul prin excelență al iudaismului rabinic în jur de 200 d.Hr. și alcătuitorul primei părți a Talmudului (Mișna), devine o necropolă căutată. Pentru că aici erau îngropați rabini impor­tanți, mulți evrei din diasporă doreau să le fie mutate osemintele în preajma figurilor emblematice ale iudaismului. Iată cum mormintele pot deveni și locuri de atracție, nu doar de necurăție!

Un fapt important trebuie subliniat. Dacă iudaismul va evita cât se poate de mult - în ciuda excepțiilor ca Antiohia - asocierea sinagogii cu mormintele drepților, creștinismul va îmbrățișa această îmbinare între mormânt și spațiu sacru, în special când era vorba de martiri. Și o făcea pe baze biblice. În Apocalipsa 6, 9, Ioan vede „sub altar sufletele celor jun­ghiați pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o”, cărora li s-au dat veș­minte albe și li s-a spus să stea în tihnă (6, 11).

Iisus nu S-a dezis niciodată de Lege și de profeți, deși le-a arătat limitele. „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). În Scripturile ebraice, condiția obișnuită era evitarea atingerii osemintelor umane, pentru păstrarea purității cultice. Preotul și levitul care se urcau dinspre Ierihon spre Templul din Ierusalim au procedat bine că nu l-au cercetat pe omul rănit de tâlhari, pentru că dacă ar fi fost mort, ei și-ar fi compromis puritatea ritualică. În episodul invocat în Luca 10, totuși Iisus dă de înțeles că mai bine a procedat samariteanul milostiv, care l-a cercetat și, descoperind că mai e încă viu, l-a ajutat ca pe aproapele său. Legea nu trebuie absolutizată.

La proroci, între care canonul ebraic numără și cărțile istorice, este menționat un episod cu implicații directe. Profetul Elisei a fost una dintre cele mai mari personalități din Vechiul Testament. A înviat chiar oameni din morți (fiul unei șunamitence), dar minunile nu se opresc la viața pământească. După ce a murit, participanții la o procesiune funerară sunt surprinși de niște tâlhari moabiți. Respectivii aruncă accidental mortul în mormântul lui Elisei. Interesant ce a urmat: „Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei și a înviat și s-a sculat pe picioarele sale” (4 Regi 13, 21). Faptul că, prin atingerea de oasele lui Elisei, mortul înviază ca și cum s-ar fi atins de el profetul însuși arată că oasele profetului îi păstrează încă puterea minunată. Oasele lui Elisei au în ele Duhul lui Dumnezeu, pe care profetul l-a avut în timpul vieții, moștenit de la Ilie. Cum descria foarte plastic un cercetător biblic modern, trupul este partea exterioară a sufletului, iar oasele reprezintă sufletul „într-o formă mai ștearsă”. Elisei e încă prezent în rămășițele sale și, fiind drept, omul lui Dumnezeu, atingerea de oasele lui aduce vindecare și nu necurăție ca în mod obișnuit. Și să nu uităm că, în timpul vieții, Elisei s-a bucurat de cinste din partea oamenilor. Chiar confrații săi, „fiii prorocilor”, îl cinstesc prin închinare sau prosternare: „i s-au plecat până la pământ” (4 Regi 2, 15). Este același verb (ebr. hiștahawe, gr. proskyneo) care poate fi aplicat și lui Dumnezeu, atât că închinarea adusă lui Dumnezeu nu reprezintă ca aici respectul față de o persoană umană, ci este închinarea absolută, adorarea („slujirea” în limbajul biblic, ebr. ʿavad, gr. latreuo).

Iisus cunoștea ca orice evreu acest episod cu oasele lui Elisei. Pe Ilie și pe Elisei îi și pomenește, încuviin­țându-le viața și minunile, chiar și când erau îndreptate către străini și dușmani: „Mulți leproși erau în Israel în zilele prorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curățat, decât Neeman sirianul” (Luca 4, 27). La întrebarea „Ce a spus Iisus despre închinarea la moaște?”, răspunsul nostru trebuie să țină cont de următoarele:

  • Legea nu interzicea - cum se spune adesea greșit, mai ales în mediul protestant - atingerea oaselor ome­nești, de vreme ce este chiar de dorit ca cineva să fie îngropat cu ai săi, în mormântul familiei. Legea doar prevedea că atingerea de mort te face necurat, impur, adică inapt religios. Nu era păcat, ci era tabu. Tot așa se petrecea și la naștere: mama și copilul erau socotiți o vreme impuri.
  • Elisei e drept. Ca în cazul lui Iosif, oasele celui drept nu produc necu­răție. Mai mult, prin atingerea de oasele lui Elisei, se produce o minune și încă una rară: învierea.
  • Iisus S-a raportat viu la Lege și la proroci. A preferat de fiecare dată viața, grija, iubirea față de aproapele, nu litera Legii. L-a dat ca exemplu de om al lui Dumnezeu pe Elisei.
  • Iisus nu a criticat episodul în care prin oasele lui Elisei se produce o minune. L-a încuviințat, așa cum a făcut-o și în legătură cu Elisei ca om al lui Dumnezeu.

Ce putem noi, ortodocșii, să deducem de aici? Ne putem atinge de rămășițele pământești ale celor drepți. Nu devenim necurați, ci ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea curăție, ca prin oasele lui Iosif, sau chiar binecuvântare, ajutor, ca prin oasele lui Elisei. Le putem cinsti ca pe drepții înșiși: în oasele lor sunt prezenți chiar ei, deși într-o altă formă. Mormintele drepților, în special mormintele martirilor, sunt altare (cf. Apocalipsa 6, 9), în care sufletele drepților se roagă. Ne închinăm în fața lor așa cum ne-am închina, adică ne-am prosterna, ne-am pleca, în fața persoanelor dacă le-am întâlni față către față.

Ziarul Lumina

11-11-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu