Nu vă temeți de moarte!

Moartea este – şi va rămâne, totuşi – una dintre originile istoricităţii şi ale identităţii ontologice ale omului. De altfel, unul dintre sensurile principale ale filosofiei şi înţelepciunii greceşti a fosta aceasta: filosofia este pregătire demnă pentru moartea umană.

Moartea este singura certitudine

În ciuda certitudinii morţii, ea rămâne totuşi nedeterminată: nu putem şti nici când şi nici cum vom muri! În general, se spune că moartea este un fenomen ce li se întâmplă numai celorlalţi. Ştiu că voi muri, dar nu cred acest lucru. Şi totuşi... Cu toate că, în linii mari, despre moarte se poate afirma că s-a spus aproape tot esenţialul, că nimic nu ne poate surprinde, totuşi, majoritatea oamenilor trăiesc ca şi cum n-ar şti nimic despre ea.

Moartea este o evidenţă, de fapt, naturală şi familiară. Şi, totuşi, de fiecare dată când întâlnim această evidenţă, ea ne pare la fel de şocantă! „Nu mai există teamă pentru că nu mai există moarte!” sunt penultimele cuvinte ale lui Ivan Ilici. În locul morţii era lumină. „Cât e de bine şi cât e de simplu”, murmură Ivan Ilici înainte de a-şi da sufletul.

Nu vă temeţi de moarte!

Moartea, de fapt, este cea care ne învaţă cum să ne trăim viaţa. Să trăim clipa de acum ca şi cînd ar fi ultima. Ea ne arată cum să murim, dar mai ales cum să înţelegem lucrurile acestei lumi. Iată de ce gândul la moarte şi la Judecata de Apoi ar trebui să-l însoţească pe creştin în fiecare zi.

Eubul, marele filosof al Alexandriei l-a întrebat într-o zi pe fostul coleg de şcoală, Vasile cel Mare: “Spune-ne nouă, minunatule, care este cea mai înaltă filosofie a creştinismului?”. Şi Marele Vasile i-a răspuns: “Cea mai înaltă filosofie de sub cer, iar nu doar a creştinului, este să avem pururea moartea înaintea ochilor”. Adevărata mângâiere nu este nimic altceva decât trecerea de la moarte la viaţă. [...] Fiindcă, în cele din urmă, în atâta osteneală, în atâta nevoinţă şi priveghere, mergând adeseori dincolo de capacitatea de îndurare a firii omeneşti, se naşte un vlăstar, un vlăstar al unei vieţi noi şi neveştejite, ce rodeşte însutit. Şi atunci binecuvântezi toate durerile şi suferinţele. Jertfeşti toate lucrurile, fiindcă bucuria ce s-a arătat e o scânteiere a veacului viitor, care dă lumină şi viaţă atât prezentului, cât şi viitorului. Ajungi astfel, să cauţi în mod spontan ceea ce e mai aspru, mai greu, mai sever şi mai auster, spre a înainta în direcţia adevăratei mângâieri care nu amăgeşte, spre lumina cea neînserată care îl face pe om în stare să iubească întreaga omenire şi toate lucrurile.

„Moartea nu este un fenomen, ci o pregătire a omului pentru ceea ce urmează. Noi, creştinii ortodocşi, cunoaştem că sufletul omului nu moare, ci se transformă dintr-un mod de existenţă în altul, ştiut numai de Dumnezeu. Moartea este relativă, e o punte de trecere dintr-o stare în alta. Noi credem în învierea morţilor şi în propria noastră înviere”, ne învață regretatul Părinte Bartolomeu Anania.

Omul moare singur

Omul abordează moartea în stare de surprindere, de improvizaţie sau de nepregătire. Omul vine pe lume singur şi pleacă din această lume tot singur. Cu toate acestea, este bine ca în ultimele clipe de viață să fie cineva lângă tine, pentru consolare și pentru a trece mai ușor puntea din lumea aceasta. Este vrednic de amintit faptul că, atât în drumul spre Cruce, cât și în ceasul în care și-a dat duhul în mâinile Tatălui, Iisus nu a fost singur, ci însoțit de mama lui, Maria și un grup de femei adepte ale învățăturii Sale, printre care și Maria Magdalena. Pentru devotamentul și loialitatea față de El, Maria Magdalena a fost răsplătită fiind prima martoră a Învierii Domnului.

Vai! Înfăptuim solitar pasul pe care nimeni nu-l face în locul nostru, dar pe care fiecare îl va face când îi va veni ceasul. A muri nu face zgomot. „Nu am auzit nimic”. După ce omul îşi dă ultima suflare, se dovedeşte, înainte de toate, mizerabila noastră neputinţă: supravieţuitorii nu ştiu ce să facă, nici cu ce să se ocupe, dar nu, nu se va spune că totul s-a sfârşit...

Ce se petrece însă dincolo de mormânt?

Indiferenţii faţă de fenomenul religios şi ateii, desacralizând moartea, se vor repezi să spună că totul se termină aici. Însă lucrurile stau cu totul diferit. De altfel, noi, creştinii credem în Învierea Domnului Iisus Hristos, în învierea morţilor şi în propria înviere. În clipa morţii, dacă sufletul credinciosului îşi va afla mântuirea, el se va muta din viaţă în adevărata Viaţă.

Cea mai bună încredinţare, în această privinţă, ne-o dă cel mai mare ostenitor şi mărturisitor al Învierii − Apostolul Pavel: „Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”.

Moartea ca sfetnic

Mergi tu, iubitorule de lume, de bogăţie şi de înfrumuseţare, la mulţimea trupurilor morţilor şi umblă printre ele şi vei învăţa inima ta, cea care înainte era iubitoare de lume că toate sunt deşertăciune. Ia-ţi prieten şi sfătuitor apropiat moartea şi te vei umple de înţelepciune. Dacă vei trăi după sfatul ei în toată viaţa ta, mulţi oameni se vor minuna de petrecerea ta îmbunătăţită şi toţi vor întreba ca şi marele Isaia: cine a fost sfetnicul lui?

Noi, oamenii murim, dar spectacolul lumii continuă. Istoria trece mai departe, cu noi sau fără noi... Trist este faptul că odată cu plecarea la Ceruri a celor dragi ne dăm seama, din păcate cam târziu, cât de puţin i-am preţuit. De aceea, Biserica are şi rolul de a continua „dialogul” dintre cei rămaşi şi cei plecaţi dintre noi.

Aşadar, de ce mor oamenii? Pentru că numai aşa vor afla bucuria cea mare a întâlnirii, faţă către faţă, cu Domnul Vieţii, Iisus Hristos.