Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 108

Teologie cu lingurița (I, II, III)

Pr. Constantin Sturzu
Tags: Euharistia; Sfanta Impartasanie; teologie;

„Teologie cu lingurița” – pentru că acesta este acum subiectul de maximă actualitate în Biserică, unul declanșat de așa-numita dispută a „linguriței euharistice”. Nu în ultimul rând, „teologie cu lingurița” pentru că, prin lingurița sfințită și consacrată cuminecării primim, de secole, Însuși Trupul și Sângele Domnului. Și a purta o discuție teologică, indiferent de nivelul său, înseamnă a te raporta mereu la Dumnezeu și la modul lucrării Sale în lume.

Teologie cu lingurița I

De când s-a declanșat această criză generic numită „Covid-19”, discuțiile pe teme teologice au luat o amploare fără precedent în istoria recentă. Studii ale unor teologi, articole publicate pe internet, postări pe rețelele de socializare, emisiuni TV dedicate - din toate se constată un uriaș interes mai ales cu privire la slujba Sfintei Liturghii și la ceea ce constituie miezul său, adică împărtășirea cu Sfintele Taine. S-a născut, în chip firesc, o serie lungă de întrebări: Are dreptul statul să intervină într-o problematică eminamente religioasă, de dragul (sub pretextul?) respectării unor măsuri sanitare? Lingurița euharistică poate fi „virusată” și, prin urmare, poate deveni mediu de transmitere a unor boli infecțioase? Este sau nu cazul să luăm în discuție schimbarea modalității de împărtășire? Se poate sluji Sfânta Liturghie fără a fi împărtășiți credincioșii? Cum se împărtășeau creștinii în primele veacuri? În cele trei zile cât a stat în mormânt, până la Înviere, Trupul Mântuitorului a cunoscut stricăciunea? Sau – ca să reformulez, citând dintr-un studiu care circulă printre teologi –, „trebuie să ne temem de contaminare în cazul bolilor contagioase care pot ataca latura umană a lui Hristos, Trupul Său Euharistic”? Se duce, la nivel mondial, un război împotriva Euharistiei (prin interpuși) de către satana? Până la urmă, de ce este atât de important să ne cuminecăm cu Sfintele Taine? Ce reprezintă această Sfântă Jertfă a Domnului și de ce este ea esențială pentru mântuirea noastră?

Iată doar o parte dintre întrebările care frământă nu doar pe cei cu preocupări teologice constante, ci și pe mulți dintre credincioșii mai puțin sau deloc catehizați, ba chiar și pe unii din afara Bisericii. Voi încerca să sistematizez posibile răspunsuri la întrebări precum cele de mai sus și, printr-o serie de articole, să vă (re)aduc în atenție acele texte, argumente, opinii față de care eu am o anumită încredințare.

Mai întâi, scurtă lămurire a titlului. De ce „teologie cu lingurița”? Pentru că, deși nu toți ajung să pătrundă tainele teologiei, toți sunt chemați măcar să guste puțin din ele – cu o simbolică „linguriță”. Adică prin texte catehetice sau prin articole scrise cât mai accesibil. „Teologie cu lingurița” – pentru că acesta este acum subiectul de maximă actualitate în Biserică, unul declanșat de așa-numita dispută a „linguriței euharistice”. Nu în ultimul rând, „teologie cu lingurița” pentru că, prin lingurița sfințită și consacrată cuminecării primim, de secole, Însuși Trupul și Sângele Domnului. Și a purta o discuție teologică, indiferent de nivelul său, înseamnă a te raporta mereu la Dumnezeu și la modul lucrării Sale în lume.

Euharistia ca jertfă

Este esențial să pornim discuția noastră de la „problema ființei Euharistiei ca jertfă”. Reper ne este admirabila lucrare de doctorat susținută de un teolog mai puțin cunoscut - Dr. Olimp N. Căciulă („Euharistia ca jertfă”, Deisis, Sibiu, 2016). Această teză de doctorat a fost susținută la doar 26 de ani, în 1931, la Facultatea de Teologie din Atena. Părintele Profesor Ioan Ică sr. consideră că tânărului teolog buzoian îi revine „meritul precursor de a fi introdus prima dată în dezbaterea teologică ortodoxă contemporană tema centrală a jertfei euharistice” (p. 26). Încă din debutul lucrării, autorul subliniază faptul că „nu există popor la care jertfa să nu aibă o importanță primordială: jertfeau politeiști indieni, greci și latini, jertfeau și încă jertfesc idolilor lor animiștii și fetișiștii din America, Africa și Australia. În Vechiul Testament, jertfa ocupă locul cel mai important în viața religioasă publică și privată a evreilor; în Noul Testament, împăcarea se bazează pe Jertfa de pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos, iar prezentarea ei nesângeroasă și sacramentală zilnică pe altarul creștin face din ea sufletul Bisericii creștine și izvorul de viață dătător al cultului creștin” (p. 59).

Prin Jertfa de pe Cruce, „Domnul nostru Iisus Hristos a împăcat lumea cu Dumnezeu” (p. 125). Doar în Cruce se întâlnesc orizontala umanității cu verticala divinității. Altă cale nu este către Dumnezeu decât aceasta. Numai Cel Ce este Dumnezeu adevărat și Om adevărat poate să constituie „inel de legătură” și Mijlocitor pentru noi. Numai în Hristos (Dumnezeu-Omul) putem fi înfiați de Dumnezeu-Tatăl. Dar pentru aceasta trebuie să ne facem părtași Jertfei Sale, care este una permanentă, chiar dacă istoric este consemnată la un anumit moment, acum două mii de ani. „Domnul se găsește în Cer în stare de jertfă și așa mijlocește la Dumnezeu mântuirea oamenilor pentru fiecare în parte” (p. 394). Blaise Pascal constata, în lungile sale frământări pe această temă: „Iisus Hristos va fi în agonie până la sfârșitul veacurilor; noi nu trebuie să dormim în tot acest timp”. Desigur, jertfă este un cuvânt mai adecvat decât agonie - care are nuanțele sale tragice. Dar ideea e cumva aceeași.

Teologia Jertfei euharistice este paradoxală în formulare: într-adevăr, Domnul a biruit moartea, a înviat și S-a înălțat întru slavă cu Trupul la Cer și șade acum de-a dreapta Tatălui. Dar El este, totodată, și „Jertfă pe jertfelnicul/ altarul Bisericii”, iar acesta este „adevărul sublim care trebuie să umple de bucurie negrăită inima oricărui fiu adevărat al Bisericii” (p. 130). Așadar, Domnul este prezent în Biserica Lui și încă la modul cel mai viu și real cu putință. Sub ce formă? A Jertfei euharistice. Într-una din rugăciunile rostite de preot la Sfânta Liturghie, adresate Mântuitorului, se spune: „vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul”. Hristos devine accesibil în Euharistie tuturor, de la pruncul abia botezat la venerabilul albit de înțelepciune. Vom vedea însă, în articolul următor, că această Jertfă nu acționează magic, ci că este nevoie de o acțiune din partea noastră pentru ca ea să devină lucrătoare în noi.

Teologie cu lingurița II

În articolul precedent subliniam faptul că, în conștiința ortodoxă, Hristos Domnul este și „de-a dreapta Tatălui”, și în stare de Jertfă, pe altarul la care se slujește Sfânta Liturghie. Părintele Olimp N. Căciulă concluziona, în lucrarea despre care am vorbit data trecută, că „ființa jertfei de pe Cruce a Domnului constă în junghierea neprihănitului Său trup și în vărsarea preascumpului Său sânge”. Această jertfă „rezumă în sine toată mântuirea neamului omenesc, pentru că șterge păcatul strămoșesc care împiedica mereu pe oameni să se afle în comuniune reală cu Dumnezeu” („Euharistia ca jertfă”, Deisis, Sibiu, 2016, p. 391). Se ridică aici o întrebare extrem de importantă: cum a dat Mântuitorul ucenicilor Săi din Trupul și din Sângele Său înainte de Răstignire, la Cina cea de Taină? Cum poți primi o jertfă înainte de a fi... jertfită? În acest punct al analizei sale, Părintele Căciulă evidențiază faptul că, „dacă în natura umană Domnul era supus timpului în așa fel încât, fiind la Cina cea de Taină, avea încă nevoie de timp ca să se găsească în starea de jertfă de pe Cruce, în natura Sa divină, ca Dumnezeu, înaintea Căruia timpul nu înseamnă nimic, avea din momentul Întrupării întipărite în Sine toate lucrurile cumplite pe care avea să le suporte mai târziu, ca și Jertfa Crucii” (p. 393-394). Este foarte important acest aspect pentru a întări ideea că, la Sfânta Liturghie, cu adevărat primim Trupul și Sângele Domnului, deși ea succede temporal Jertfei de pe Cruce, așa cum apostolii s-au împărtășit cu adevărat la Cina cea de Taină care a precedat Răstignirea. În gândirea teologică occidentală, pâinea și vinul euharistic sunt uneori considerate ceva simbolic, alteori ajung să fie adorate „în sine”. Euharistia nu trebuie nici redusă la aspectul său material (real, de altfel!), dar nici idolatrizată. Euharistia nu este Dumnezeu, ci Dumnezeu este Cel ce Se oferă în Euharistie!

Jertfa Domnului este, așadar, o jertfă reală, permanentă, dar o „jertfă pasivă”. Ca ea să devină activă, adică lucrătoare în viața noastră, „e nevoie de contribuția noastră personală” (p. 395). Este nevoie ca jertfa noastră personală să fie una reală, prin rugăciune, postire, milostenie, lepădare de sine, binecuvântarea celor ce ne blestemă etc. Astfel, „mântuirea noastră nu este dobândită în chip necesar și magic, cum își închipuie mulți ci, din contră, e rezultatul, pe de o parte, al bunătății lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, al conlucrării personale a omului” (p. 395). Deci, participarea la Sfânta Liturghie și împărtășirea cu Sfintele Taine nu sunt o chestiune de modă religioasă, de ritual, nu vorbim despre ceva ce poate fi amânat, eventual sine die„Pe Dumnezeu Îl ai în suflet” și acasă, și oriunde ai fi, într-adevăr, dar numai participarea la Jertfa euharistică îți deschide porțile Împărăției. A spune că poți amâna pentru un timp participarea la Sfânta Liturghie sau împărtășirea cu Sfintele Taine e totuna, teologic vorbind, cu a spune că mai poți amâna mântuirea și pocăința. Or, toată Evanghelia, toată teologia liturgică este plină de acest imperativ, de acest acum! Mântuirea nu este ceva ce se poate amâna de azi pe mâine sau pe poimâine. E vorba de viață și de moarte aici. Nu din sfera biologică, ci din sfera veșniciei!

Bine, vor zice unii, dar cum e cu multele momente în care, deși au posibilitatea, credincioșii nu participă la Liturghie sau asistă fără a se împărtăși? Mai mult, uneori ei sunt opriți de preoți de la împărtășanie chiar pe ani de zile. Sau, pe de altă parte, există pustnici care se împărtășesc și participă rar la Liturghie. Mai întâi, vizavi de prima obiecțiune. Dezinteresul unora (sau multora!) pentru Sfânta Liturghie sau indolența față de Euharistie, chiar și dacă ar fi generalizate, nu contrazic acest adevăr imuabil: nu putem trăi în Hristos decât dacă suntem în permanentă comuniune euharistică, iar nu „din an în Paști”.

Faptul că unii sunt opriți de la cuminecare nu înseamnă decât că li se acordă un timp de pocăință, de pregătire tocmai în vederea (re)apropierii de Sfintele Taine. Deci accentul nu cade pe interdicție, ci tocmai pe șansa acordată ca, printr-o lucrare duhovnicească și fapte vrednice de pocăință, credinciosul să poată fi reintegrat în comunitatea euharistică. „Împacă şi‑l uneşte pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos, Domnul nostru” – spune duhovnicul atunci când pune epitrahilul peste capul celui ce tocmai s-a spovedit și-i rostește rugăciunea de dezlegare. Și apropos de aceasta... Această punere a epitrahilului și a mâinilor preotului este izvor de har și de ușurare de păcate, de izbăvire de toată necurăția. Unde lucrează Dumnezeu, oare mai poate lucra vreun virus? Pot cei doi – Dumnezeu, Creatorul a toate, și o creatură precum microbul sau virusul –, să lucreze „cot la cot”, în același timp, în viața unui om? Personal, sunt uimit chiar și de faptul că am ajuns să ne punem astfel de „probleme”.

În ceea ce privește pustnicii care participă rar la Sfânta Liturghie... Aceștia sunt deja împărtășiți când ajung acolo și trăiesc în mod permanent realitatea unirii cu Sfintele Taine. E o măsură duhovnicească la care puțin ajung. Dar și unii ca aceștia au nevoie de Euharistie, mai ales înainte de a trece la cele veșnice (a se vedea cazul sfintelor Teodora de la Sihla și Maria Egipteanca, cea din urmă împărtășindu-se și la început, când a trecut Iordanul în pustie, la nici 24 de ore după ce părăsise păcatul în care stăruise vreme de 17 ani).

Poate vi se pare că am insistat prea mult pe înțelegerea Tainei Euharistiei, riscând să transform „lingurița” de teologie în „polonic”. Dar, dacă nu înțelegem realitatea și centralitatea Jertfei lui Hristos în Biserică, indispensabilă pentru ca „trupurile noastre să fie mădularele lui Hristos” (cf. I Corinteni 6, 15), atunci nu-și au rost celelalte discuții. Sau ele se poartă pe piste false. Acesta este miezul credinței noastre – că avem Mântuitor și Mijlocitor pe Dumnezeu-Omul, Cel Care pentru noi S-a jertfit, pentru ca noi să putem (re)intra în comuniune cu El – contemporanul nostru! De această conștiință a prezenței reale a lui Dumnezeu în Biserică, Cel Care lucrează cu harul Său în multe feluri, dar mai ales prin Sfintele Taine, depinde și atitudinea noastră față de orice dezbatere teologică sau vizavi de orice ingerință a vreunei autorități lumești. Voi continua, pe cât va fi cu putință, în rubricile viitoare, să abordez și celelalte probleme presante, amintite în debutul textului de săptămâna trecută.

Teologie cu lingurița III

V-o puteți închipui pe femeia care s-a atins de poala hainei Lui (cf. Matei 9, 20-22), vindecându-se de scurgerea de sânge, luând însă de pe hainele sale vreun microb ucigaș? Sau pe cea care i-a spălat cu lacrimi picioarele Lui și I Le-a sărutat (cf. Luca 7, 37-50), v-o puteți închipui ca luând vreun eventual virus aterizat pe acolo, cine știe de unde? Și lingurița euharistică e un soi de „haină” ce-L poartă pe El spre cei ce caută cu credință la Sfintele Taine. Și noi, când ne împărtășim, punem gura nu doar pe Trupul euharistic, ci și pe cea ce este în proximitatea acestuia.

Circulă un studiu semnat de un profesor universitar de Teologie, care conchide că „da! – trebuie să ne temem de contaminare în cazul bolilor contagioase care pot ataca latura umană a lui Hristos, Trupul Său Euharistic”. Fiul lui Dumnezeu Și-a asumat firea omenească, devenind și Fiul Omului. Suferințele Sale pe Cruce au fost reale, ca și moartea Sa. Dar asta nu înseamnă că, în mormânt, trupul Său ar fi cunoscut vreun fel de stricăciune. Iată ce spune o cântare din Sâmbăta Mare: „Prin moarte ai prefăcut omorârea, prin îngropare, stricăciunea; că nestricăcios ai făcut trupul pe care l-ai luat, cu dumnezeiască cuviință făcându-l nemuritor; că trupul Tău, Stăpâne, n-a văzut stricăciune; nici sufletul Tău n-a rămas în iad, care este lucru necuvenit”. Când Și-a dat duhul pe Cruce (Luca 23, 46), sufletul și trupul s-au separat dar, așa cum ne învață Sfântul Ioan Damaschin și alții, dumnezeirea nu s-a despărțit nici de suflet, nici de trup. În sensul că și unul, și celălalt au rămas ale Aceluiași Ipostas, adică ale Persoanei lui Dumnezeu-Cuvântul.

E nevoie, în acest punct, a evoca o distincție fundamentală în hristologie între pătimire și stricăciune: „Cuvântul pătimire desemnează așa-numitele patimi nepăcătoase, adică foamea, setea, oboseala, semnele cuielor sau moartea, care este despărțirea sufletului de trup. Hristos le-a avut pe toate acestea, fiindcă a luat de bunăvoie trup curat și fără de pată, dar supus morții și pătimirii, cu intenția de a pătimi și de a muri pentru a pune capăt stăpânirii diavolului. (...) Cuvântul stricăciune înseamnă descompunerea trupului, adică întoarcerea sa la cele din care a fost făcut, după ce sufletul iese din el. (...) Trupul lui Hristos nu a fost atins de putrezire, adică nu a cunoscut stricăciunea, tocmai pentru că era unit cu dumnezeirea” (Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, Editura Cartea Ortodoxă/ Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 209).

Mântuitorul a pătimit și a murit pe Cruce nu pentru că nu avea încotro, în virtutea vreunei necesități sau constrângeri a firii Sale omenești, ci pentru că a ales să pătimească astfel din dragoste pentru noi, voind a ne izbăvi din robia păcatului și a morții. Sfântul Chiril al Alexandriei „a făcut din deşertarea de Sine a Cuvântului, care consta în acceptarea voluntară de către Cuvântul a limitărilor Întrupării şi restrângerea puterii divine, punctul de plecare al tuturor deliberărilor sale despre Întrupare. Cuvântul Şi-a impropriat experienţe omeneşti prin transformarea lor dinăuntru: ceea ce era violent, involuntar, tragic, fără scop şi fatal pentru orice fiinţă omenească obişnuită a devenit voluntar, cu scop mântuitor şi de viaţă dătător în slujirea Cuvântului” (Paul L. Gavrilyuk, Pătimirea Dumnezeului nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice, Doxologia, Iaşi, 2013, p. 267).

Așadar, trupul lui Hristos nu a cunoscut, în cele trei zile cât a stat în mormânt, stricăciunea - adică nici o formă de descompunere nu a afectat trupul Lui. Dar cât a viețuit pe pământ, în cei 33 de ani, a cunoscut acest trup boala? Știm din Evanghelii că Iisus a flămânzit, a însetat, a obosit, a suferit. Toate acestea, cum s-a spus, sunt slăbiciuni ale firii omenești de după căderea protopărinților Adam și Eva. Fire pe care El a asumat-o integral. Dar se poate ca Iisus, ca Om, să se fi îmbolnăvit? Cel ce a vindecat atâția bolnavi, inclusiv de boli grave precum lepra, Cel ce a dat vedere orbului din naștere putea, El Însuși, să aibă vreo slăbiciune de acest gen? Evident, nu. Cu atât mai puțin putea fi transmițător de boli. Spre exemplu, v-o puteți închipui pe femeia care s-a atins de poala hainei Lui (cf. Matei 9, 20-22), vindecându-se de scurgerea de sânge, luând însă de pe hainele sale vreun microb ucigaș? Sau pe cea care i-a spălat cu lacrimi picioarele Lui și I Le-a sărutat (cf. Luca 7, 37-50), v-o puteți închipui ca luând vreun eventual virus aterizat pe acolo, cine știe de unde? Și lingurița euharistică e un soi de „haină” ce-L poartă pe El spre cei ce caută cu credință la Sfintele Taine. Și noi, când ne împărtășim, punem gura nu doar pe Trupul euharistic, ci și pe cea ce este în proximitatea acestuia.

Trupul Domnului nu poate fi, așadar, sursă sau prilej de răspândire a ceva rău. Nici de la Sine (în privința aceasta există oarecare unanimitate), dar nici prin preluarea a ceva dăunător de la alții. După prima pescuire minunată vă aduceți aminte, desigur, de reacția unui Simon Petru copleșit de această prezență divină: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5, 8). Cu adevărat, ca dânsul și noi gândim adesea. Cunosc persoane ce nu acceptau să intre în biserică spunând că ar spurca-o prin prezența lor, la câte păcate se știau că au săvârșit. Dar oare noi putem spurca pe Dumnezeu? Nu cumva „contactul” cu El este cel care ne curățește pe noi? Când spun asta, nu am în vedere, desigur, ideea că Euharistia ar putea fi vreun dezinfectant minune. Nici vorbă. Ci doar mut perspectiva din plan sanitar în plan soteriologic. Ceea ce este mântuitor și aduce „viață veșnică” poate fi, concomitent, și sursă de infecție, de îmbolnăvire? Desigur, asta nu înseamnă că cei ce sunt credincioși nu pot fi și vulnerabili în fața bolii. Ci doar că această boală nu poate fi transmisă de sau prin cele sfinte.

Dar iată că iar m-am întins la vorbă și nu am reușit să răspund la toate interogațiile rostite în prima parte a acestui text în serial. Promit să mă opresc data viitoare, când voi încerca să sintetizez ceea ce cred că este relevant pentru discuția noastră, cu mai mult accent pe aspectele practice ale problemei.

Doxologia

04-07-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu