Capitalul lui Marx se întoarce ca eveniment cuantic şi ucide pisica lui Schrodinger - feţe ale absurdului

Cu respect, Domnului profesor Cornel Teulea

Introducere

Ca şi contingenţă istorică, piesa aceasta a apărut în preocupările autorului din anul 2008, odată cu declanşarea “crizei finaciare şi economice globale, când, pe fundalul ei, nostalgici ai comunismului, socialişti şi marxişti de pretutindeni, de toate nuanţele şi de toate vârstele, au început să chiuie de bucurie la căpătâiul <>” (Teulea, 2016, p. 7). În 2012 – 2014 povestea fost aşternută pe hârtie după un travaliu creator care s-a întins iniţial pe 1000 de pagini, în cinci variante ale piesei. Noi o considerăm o piesă reparatorie care nu ar trebui să lipsească din semnificaţia largă a unui dosar al comunismului.  

Teatrul profesorului de filosofie Cornel Teulea este, indiscutabil, şi unul politic. Tocmai prin aceasta realismul mesajului este inevitabil. În plus, e deosebit de actual. Şi, mai mult decât atât, sub cupola unui “prezent continuu” care caracterizează prezenţa doctrinei marxiste, trecutul, prezentul şi viitorul îşi fluidizează graniţele până la extincţie în faţa liniei de forţă a unei realităţi care sfidează, deopotrivă, graniţele temporale şi spaţiale.

Pentru a da garnaţie explicativă supravieţuirii şi saltului cuantic al marxismului din trecut în prezent şi, după toate probabilităţile, şi în viitor, dramaturgul se foloseşte de invocarea unor principii din fizica modernă şi care, pe de-o parte, sunt crud şi realist confiscate, reduse, adaptate şi utilizate ideologic, iar, pe de altă parte, aşa cum vom arăta, sunt menite să devină mijloace artistice ale absurdului prin încărcătura de tensiune emoţională pe care o aduc în sufletul revoltat al cititorului care nu poate să nu constate evidenţa cotidiană a mesajului transmis. Parazitismul neomarxist se bazează în egală măsură pe insinuare şi violenţă.

Ca abordare critică şi metodologică, ne-am gândit atât să lăsăm opera să vorbească prin sine – dovadă citările textuale largi, şi, în acelaşi timp, având în vedere că nu reprezintă un studiu istorico-ştiinţific ci o operă de dramaturgie, o să subliniem câteva dintre feţele absurdului aşa cum se reflectă ele din (sub)text. În interesul acestei idei, am evidenţiat semantica onomasticii, congruenţa limbajului cu personajele dramatice înseşi, persuasiunea constrângerii, ciopârţirea ştiinţei în numele ideologiei, reducţia umanului la biologia sexo-marxistă.      

1. Ştiinţă cuantică şi neomarxism

Domnul profesor Teulea nu urmăreşte spirala interiorizării, particularizarea psihologică. Între fizica cuantică şi ideologia neomarxistă care încearcă să o confişte adaptativ pe prima tocmai pentru a-şi putea perpetua supravieţuirea, omul rămâne în parametrii funcţionării biologice. Existenţa lui e una de-psihologizată şi des-transcendentalizată. Frustă, frugală, brută, stihială, imaginea omului trăieşte prin asumarea rolului de marionetă. Iar aici asumare înseamnă conformism, adaptavism primar, tropism vegetal. Fiinţa umană nu răspunde decât la stimulii fizico-chimici. Frica de durere şi, dacă mai rămâne timp fizic, căutarea plăcerii, rămân coordonatele bazale ale orientării individului care nu mai poate accede la statutul de persoană. Se produce, astfel, efectul unei reducţii a umanismului între plăcere şi durere. Personajele supuse unei astfel de presiuni istorice basculează în identităţi fluide cu o consistenţă diluată (Calion, 2002, p. 9).

Mecanismele schimbării sau convertirii omului pe eşichierul vechii/noii ideologii ţin de fizica exterioară a constrângerii. Ca o reflexie concretă a modului teluric în care (neo)marxismul parazitează relevările cuantice ale fizicii moderne, două personaje dramatice se confruntă în regie contextuală specifică:

“MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Althusser a spus la <> ţinut în 1967 la Şcoala Normală Superioară, că <<în orice om de ştiinţă doarme un filosof>>.

CERCETĂTORUL: În mine nu doarme nimeni.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Doarme un filosof, bătrâne. Este timpul să-l trezeşti.

CERCETĂTORUL: Nu insista, bătrâne. Este inutil.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Trezeşte-l pe filosof, haide! Trezeşte-l!

CERCETĂTORUL: Nu insista, te rog.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Zgâlţâie-l! Hai, zgâlţâiel! E nevoie de el în Partid.

CERCETĂTORUL: În ce partid?

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Partidul Curat Uriaş Refăcut Revoluţionar. Ca atare. Este de la sine înţeles, nu?

CERCETĂTORUL: Cu o siglă în formă de batistă însângerată?

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Fericitule, trebuie să te înscrii în Partid.

CERCETĂTORUL: Nu pot.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Trebuie, amice.

CERCETĂTORUL: Nu pot să fac aşa ceva, trebuie să mă crezi, prietene.

MARXINA SUPREMUL CA ATARE: Poţi. Trebuie doar să-l zgâlţâi pe filosoful din tine. Haide, fă-o odată!

CERCETĂTORUL: Nu-i cazul, zău aşa. Mă cunosc bine. N-am ce zgâlţâi.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Ba nu te cunoşti deloc. (În zgâlţâie cu putere pe celălalt.)

CERCETĂTORUL: Ce dracu’ faci?

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Ceea ce nu vrei să faci singur. (Îl zgâlţăie mai tare.)

CERCETĂTORUL: Încetează, pentru numele lui Dumnezeu.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE (dă de pământ cu Cercetătorul): Dumnezeu! Ha, ha, ha!

CERCETĂTORUL: Lasă-mă în pace!

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Trebuie să te scap urgent de dumnezeu. Nu pot să te las cu otrava aia mizerabilă în sânge. (Cu un picior pe trupul Cercetătorului aflat la pământ.) Trebuie să te eliberez de drogul pe care ţi l-ai injectat în sânge ca un iresponsabil.

CERCETĂTORUL: Lis, ce faci?

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Îţi fac o cură de dezintoxicare, nenorocitule!

CERCETĂTORULE: Opreşte-te.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE (loveşte cu piciorul în trupul celuilalt): Lis? Cu cine crezi că vorbeşti, nenorocitule?

CERCETĂTORUL: Cu tine, Lis Marxina.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE (lovituri succesive): Nu eşti numai drogat, ci şi nebun.

CERCETĂTORUL: Nu m-am drogat în viaţa mea.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Eşti drogat cu opiul mortal numit dumnezeu, tâmpitule. De câte ori să-ţi mai spun? (Lovituri nemiloase.)

CERCETĂTORUL (sângerează): Au, nu mai da!

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Idiotule!

CERCETĂTORUL: Au! Dumnezeu nu este opiu. Este adevărul absolut.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Dumnezeu este minciuna absolută.

CERCETĂTORUL: Este necesitatea de care depind toate istoriile posibile ale Universului.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Gura! (Lovitură puternică.) Acum ascultă cu atenţie. Toate istoriile posibile ale Universului se vor înclina până la pământ în faţa Istoriei Uriaşe ca Atare al cărui început îl constituie negarea lui dumnezeu. Lumea creată de el trebuie distrusă. S-a mai spus lucrul acesta, dar nu s-a făcut. Eu, Supremul, o distrug, vezi?

CERCETĂTORUL: Vai de tine!

MARXINA SUPREMUL ca ATARE (lovituri zdravene): Astea-s pentru că m-ai compătimit.

CERCETĂTORUL: Auuu!

MARXINA SUPREMUL ca ATARE (loveşte cu sete): Iar astea-s pentru că m-ai tutuit. (Lovituri repetate.). Na! Ţine! Mai vrei?

CERCETĂTORUL (sângerează abundent): Nu, încetează, te rog!

MARXINA SUPREMUL ca ATARE (lovind): Nu aşa, ci <>! Hai, roagă-mă. Imploră-mă!

CERCETĂTORUL: Vă rog, nu mai daţi, domnule Marxina Supremul ca Atare.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Am spus să mă implori. (Lovituri.)

CERCETĂTORUL: Vă implor, nu mai daţi în mine!

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Încetez abia după ce-mi dai un exemplu de juxtapunere a mecanicii cuantice pe marxism (s.n). Vreau să mă conving că ai înţeles cum stau lucrurile în Superinstitutul meu. (Lovitură.)” (fragment din Capitalul lui Marx…).

Cel puţin două concluzii se pot desprinde din acest episod:

A) Manipulare ideologică a omului şi a ştiinţei

Aici avem, printre altele, şi o mostră de anchetă ideologică împotriva omului: Aşa cum consemnează şi Preasfinţitul Ignatie, episcopul Huşilor, “în perioada comunistă, atunci când vroiau să manipuleze şi să desfigureze o anumită realitate, să desfiinţeze adevărul, este chemată persoana în cauză la anchetă, la interogatoriu, încât să fie determinată să gândească ca şi cel care o interoga, să spună lucrurile pe care vroia să le audă anchetatorul. Acesta încerca să îi spele mintea şi să îl convingă să îşi asume realitatea în care el credea, iar nu cea de care era omul foarte convins. Această atitudine se numeşte ideologie” (IPS Ignatie, 2020).

Această ideologizare a ştiinţei, supunerea sub papucul politicului invaziv care apasă pe gâtul ei, este ajutată indirect şi de paradoxurile pe care domeniul ştiinţei le trăieşte în sine. Să nu uităm principiul enunţat mai sus că în perspectiva dramatică de faţă neomarxismul caricaturizează ştiinţa. Astfel, în faţa existenţei paradoxale a naturii înseşi şi pe care ştiinţa o urmează ca atare, domeniul cercetării ştiinţifice poate rămâne într-o zonă de relativitate care lasă loc suficient coincidenţei celor opuse şi coexistenţei probabilităţilor multiple.

În acest sens, situaţia poate fi reflectată şi narativ prin întâlnirea dintre un rabin cu două persoane care i-au cerut să-i ajute în rezolvarea unei dispute. Rabinul, însă, le dat dreptate amândurora. Soţia rabinului care însă nu putea depăşi abordarea logicii clasice, i-a reproşat uimită: “Dar nu pot avea dreptate amândoi!” Rabinul i-a răspuns: “Ai dreptate şi tu” (Rovelli, 2016, p. 54).

Uneori, ştiinţa fizicii cuantice permite existenţa simultană a mai multor adevăruri, fapt care poate “îngădui” unui regim totalitar speculant şi castrator să se folosească de aceste “fărâmiţări” ale adevărului pentru a-şi alimenta spiritual “revoluţionar”. Dar, fără îndoială, forţa sau forţarea ideologică a argumentelor ştiinţifice rămâne în picioare în continuare. În plus, sunt multe fragmente din opera profesorului Teulea ale căror reverberaţii evocatoare revivifică dramatic lecţii de Socialism Ştiinţific.      

B) Noua antropologie atee, “revoluţionară”

Nimic filosofic, teologic şi aproape nimic uman. Un antropocentrism dezumanizant. De problematizarea existeţei lui Dumnezeu nici nu poate fi vorba atât timp cât El trebuie pur şi simplu eliminat din ecuaţia vieţii. Locul divinităţii ucise ideologic trebuie rapid înlocuit cu ceva sau cu cineva; de data asta cu omul auto-gonflat maxim. Exact în acest punct, istoria devine un suprapersonaj (Calion, 2002, p. 7). Marxina Supremul ca Atare îl înlocuieşte pe Dumnezeu care în discursul ideologic al Partidului devine dumnezeu:

“MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Trebuie să te scap urgent de dumnezeu. Nu pot să te las cu otrava aia în sânge. (Cu un picior pe trupul Cercetătorului aflat la pământ.) Trebuie să te eliberez de drogul pe care ţi l-ai injectat în sânge ca un iresponsabil…

Eşti drogat cu opiul mortal numit dumnezeu, tâmpitule. De câte ori să-ţi mai spun? (Lovituri nemiloase.)…

Gura! (Lovitură puternică.) Acum ascultă cu atenţie. Toate istoriile posibile ale Universului se vor înclina până la pământ în faţa Istoriei Uriaşe ca Atare al cărui început îl constituie negarea lui dumnezeu. Lumea creată de el trebuie distrusă. S-a mai spus lucrul acesta, dar nu s-a făcut. Eu, Supremul, o distrug, vezi?” (Capitalul lui Marx…).

Paradigma despre om suferă modificări vectoriale substanţiale în secolul XX, care a început cu proclamarea nietzscheană a“morţii lui Dumnezeu” în 1882 şi continuată apoi cu “exaltarea dionisiacă a supra-omului, derularea parcursului săvârşindu-se “în umbra sinistră a celei mai gigantice negări ideologice şi suprimări fizice a omului (adevărată apoteoză negativă a inumanului, veritabil triumf <>) în numele clasei, rasei ori ideologiilor” (Ioan I. Ică jr. 2002, p. 5).

Onomastica este încă un mijloc prin care autorul îşi propagă absurdul unei vieţi abia schiţate. Chiar şi cei care par a trăi în alte orizonturi, să zicem, mai spirituale, de fapt nu au fost convertiţi… încă. Personajele dramei se consumă într-o quasi-animalitate sui-generis, fără perspectiva verticalităţii. Cred că de-teologizarea fiinţei şi existenţei umane oferă posibilitatea de existenţă a răului în toate formele lui.

Pentru că “este inacceptabil ca fiinţa care se laudă că l-a descoperit pe Dumnezeu să rămână doar un animal dotat cu inteligenţă, gata să-şi suprime semenii pentru orgolii, interese meschine sau din plăcere” (Dulcan, 2014, p. 160). Practic, reducerea omului pâna la scheletul unei existenţe minimale, se poate constitui într-un mecanism explicativ al absurdului.   

Ca să-l parafrazăm pe Nae Ionescu, omul profesorului Teulea nu duce nici măcar pe acel “călugăr mort” în spinare, pentru că acest om nu mai are în numele Cui să-şi asume dimensiunea ascetică a vieţii. E omul masificat, proletarizat, egalitarizat, dez-individualizat şi al cărui centru de echilibru nu este în sinele lui, ci este dat de exterioritatea autorităţii idolatrizate în lipsa lui Dumnezeu.

Iar fără Dumnezeu, ne-a spus-o Dostoievski, totul este permis. Inclusiv înlocuirea atotputerniciei Lui cu autoritatea totalitară (in)umană.

2. “Matematica” supunerii condiţionate la început şi apoi necondiţionate

Valoarea epistemicului în limbajul de lemn al ideologiei se reduce la simplul şi rudimentarul conformism (super)matematic decerebrat:

“TITINA: Desigur. Aşa se explică şi faptul că după ce domnul Marxina Supremul l-a găsit vinovat de tentativă de omor pe Adam, toţi ceilalţi au fost de acord 100% cu el.

ONEL: Mi s-a părut că Niri n-a fost 150% cu Supremul.

TITINA: 150% e prea puţin Onele.

ONEL: Iar mă contrazici, Titino?

TITINA: Nu te contrazic, numai că tu uiţi că eu sunt de fizică.

ONEL: Hai să nu ne mai contrazicem.

TITINA: Cum spui tu, Onele.

ONEL: Aşa e bine, Titino.

TITINA: Niri e dat naibi. Adam n-a avut nici o şansă.

ONEL: Era inevitabil din punct de vedere istoric. Şi democratic.

TITINA: Ce anume a fost democratic?

ONEL: Să i se aplice un spor de vinovăţie din partea celorlalţi.

TITINA: De fapt cine sunt ceilalţi?

ONEL: Ceilalţi sunt fidelii (s.n.)…” (Capitalul lui Marx…).

Fidelizarea de-personalizează şi masifică omul dresându-l prin mecanismul fricii. Obedienţa devine a doua natură. Organică şi 150% conformistă cu Supremul Marxina.

În acest proces de reeducare, nomenclatura include şi limbajul. Repetiţia unor expresii şi cuvinte cheie – şi ea mijloc de implementare a absurdului dramatic teulean – susţin formalismul supunerii faţă de autoritatea totalitară. Însă aici formalismul nu are nimic de-a face cu fentarea sistemului, ci, dacă vreţi, cu auto-fentarea de sine, de vreme ce sclavii ideologici ajung să creadă cu toată fiinţa lor în convingerile de partid repetate la nesfârşit, oricât de neacceptabile logic ar fi.

Conformismul ajunge la un asemenea grad de interiorizare încât “supuşii” cred 200% ceea ce transmit celorlalţi. Deşi aceasta nu este o scuză, frica poate face astfel de “minuni”.

De aici şi până la scoaterea din funcţie a discernământului cognitiv al persoanei devenită astfel individ al speciei, nu mai e decât un pas.

Cuvintele îşi pierd noima. Ca de altfel şi personajele. Cuvintele nu sună deloc fals în gura personajelor. Este o sinonimie aproape perfectă între ceea ce spune cineva, cum o spune şi propria lui identitate fluidă, gelatinoasă.  Mă gândesc acum la mesajul pe care îl transmite o caricatură din revista Science et vie de prin anii ’70; erau desenate două tribune care purtau siglele de EST şi VEST, iar din gurile celor doi vorbitori ieşeau aceleaşi cuvinte: “Libertate, Pace, Democraţie. Fiecare dintre vorbitori era convins că este singurul deţinător al adevărului” (Dulcan, 2014, p. 162).

La fel ca şi respectul pentru om, raportarea la cuvânt decade simultan şi echivalent.

3. Omul redus la schema instinctuală de funcţionare

În teatrul teulean prezenţa sexualităţii are cel puţin două motivaţii:

În primul rând, aşa cum se poate subînţelege din textul citat anterior din “Capitalul lui Marx…”, modul de sugestie este legat de un nou mijloc de exprimare a absurdului, având în vedere butaforia ideologic-totalitară care reduce omul la limitele degradante ale unui furnizor de servicii de orice fel peste şi dincolo de voia sa personală şi umană. Omul devine fantoşă în faţa puternicilor momentului totalitar.

Asta înseamnă să ai “conştiinţa pe moaţe”. Într-un exces de metaanaliză a sistemului, Onel,  soţul, i se adresează reproşator Titinei, adică soţiei:

ONEL: “Puteai şi tu să nu-ţi vopseşti părul.

TITINA: De ce să nu-l vopsesc?

ONEL: Ca să eviţi atacul sexual.

TITINA: Taci. Ah!

ONEL: A mai profitat şi Supremul de părul tău vopsit.

TITINA: Ce vrei să spui?

ONEL: Vreau să spun că Supremului i-a fost uşor să-ţi pună conştiinţa pe moaţele tale vopsite.

TITINA: Onele!” (Capitalul lui Marx…).

Omul virusat ideologic de sistem prin frică şi manipulare este bun doar de produs şi reprodus. Totul devine o marfă de consum. Sexo-marxismul asta face până la urmă şi nu este altceva decât “… transpunerea ideilor egalitarist-revoluţionare marxiste în domeniul sexelor, astfel încât lupta de clasă e completată cu războiul sexelor … Avansul obscenităţii (rezervată odinioară intimităţii şi inacceptabilă în public) nu este doar rodul pornografiei şi al decăderii moravurilor odată cu eliminarea normativităţii creştine din centrul societăţii, ci este mai ales un produs ideologic, rezultat din revoluţia sexuală, o mişcare stângistă radicală predicată de Herbert Marcuse şi alţii” (Papahagi, 2020).

În al doilea rând, dimensiunea erotismului apare şi în calitatea de factor determinant al opţiunilor individuale alături de agresivitatea folosită multifacial pe scara largă de evoluţie a umanităţii. E semnul asumării dramatice a unei antropologii psihanalitice complete, dar schematice.

Piesa “Un lucru clasic” este o bucată de viaţă quasi-brută descărcată de pe trunchiul existenţei umane reduse la biologia destranscendentalizată, deci schematizată instinctiv. Astfel, pudibonderia dulceagă este străină demersului dramatic de faţă, tocmai pentru că reprezintă un efect indirect al unei viziuni idealizate despre omul post-pecatorial şi supus regimului.  

Lucrul esenţial pe care îl lăsăm deoparte şi de la care ar trebui să pornim de fiecare dată atunci când vorbim despre restaurarea de sine demnităţii omului, este tocmai stadiul real(ist) al existenţei lui actuale în care, psihologic şi biologic vorbind, suntem identici cu Adam şi cu Eva “dar după ce au săvârşit păcatul înfruptării din măr” (Dulcan, 2014, p. 21). Altfel, somnul raţiunii poate naşte monştrii recunoaşterii unei identităţi trunchiate de sine, echivalând cu o autocunoaştere exclusiv idealizată. Pe asta se pot baza totalitarismele de tot felul. Ori omul, aşa cum îl are în vedere profesorul Teulea, este omul post-pecatorial întreg şi, pe deasupra, şi ideologizat, reeducat.

Cum am putut vedea, culmea degradării până la nivel stihial a omului a atins cotele ideologice maxime prin autoproclamarea sa ca dumnezeu: “…omul se aseamănă mai mult cu Adam cel vechi, decât cu Adam cel nou. Or, aceste fapte ale întunericului sunt şi consecinţa directă a confuziei pe care omul o face între Dumnezeu – om – lume…” (Lemeni, 2014, p. 269). De aceea Marxina Supremul ca Atare, lovindu-l în neştire pe cercetător, cere să fie implorat ca dumnezeu al prezentului istoric.    

Rupt de transcendent, omului nu-i mai rămâne decât instinctualitatea şi imanentul. Fericirea se circumscrie în orizontul unei culturi a exteriorităţii (Lemeni, 2014, p. 252). În aceste condiţii “lumea modernă face din sexualitate sursă de voluptate, comerţ, viciu şi politică” (Dulcan, 2014, p. 109). Ideologizată şi autonomizată, marxizată dacă vreţi, sexualitatea îşi pierde profunzimea semnificaţiei şi statutul de sanctuar, coborâtă fiind de pe soclu “în numele ideii de sinceritate biologică” (Dulcan, 2014, p. 116).

Faptul că (neo)marxismul şi sexualitatea au coexistat teluric şi ideologic nu este o noutate. Felul în care este înveşmântată acum această noutate este specific teulian:

“GINA: Ne îndrăgostim permanent.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Cum?

INA: Chestie de chimie.

GINA: Chestie de emisii de dopamină, noradrenalină, prolactină, luliberină şi occitocină.

INA: Hormonii ăştia fac minuni, domnule Marxina ca Atare.

GINA: Sunt atât de minunaţi, domnule!

INA: Au o viteză de rotaţie ameţitoare, domnule.

GINA: Sunt ca un titirez sacru, domnule.

INA: Sunt devastatori, domnule.

GINA: Sunt de-a dreptul răvăşitori, domnule.

INA: Titirezul ăsta devastator şi răvăşitor ne-a împins în braţele mecanicii cuantice….

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Am înţeles, domnişoarelor. Chestia cu titirezul mi-a plăcut. Şi aceea cu coincidenţa dintre chimie şi fizica cuantică mi-a plăcut. Este de-a dreptul seducătoare dacă suprapunem peste ea marxismul ca atare” (Capitalul lui Marx…).

A-propos de titirezul sacru, erosul uman este desacralizat, rupt de conţinutul său revelaţional şi, în cele din urmă, idolatrizat stricto sensu în imanentul materialist neomarxist. Să nu uităm şi că “titirezul” poate fi folosit ca suport intuitiv pentru a accede raţional-simbolic la adevărurile fizicii cuantice (Rovelli, 2016, p. 13).

În numele noii ştiinţe ideologizate omul se distanţează şi mai tare de sinele propriu pentru un adevăr şi o fericire distopică (Dulcan, 2014, p. 165). “Mulţimea celor conduşi are nevoie, ca şi în trecutul precreştin, de idoli. Ea rămâne inofensivă atâta vreme cât persistă în adoraţia <<ştiinţei mântuitoare>>, a morţii medicalizate, dar şi a mărfurilor, începând cu acelea din sfera înaltei tehnologii, care leagă strâns indivizii, refuzându-le însă calea spre conţinut” (Baconsky, 2007, p. 45).

În piesa pe care o avem în atenţie acum, ideologia de partid calchiază interesat şi simplist ştiinţa. Noul limbaj ştiinţific este neasumat de personajele prinse la mijlocul necunoscutei supravieţuirii fizice ca atare.

4. Noul limbaj ştiinţific, noua paradigmă, noul marxism.

Limbajul este un semnificant în slujba neomarxismului cultural un alt mijloc de realizare a absurdului dramatic. Cuvintele sunt folosite economic. Dialogul face loc acţiunii dramatice. Floricele de limbaj, tropii, subtilităţile de exprimare nu-şi au locul aici unde mesajul şi ideea sunt cu atât mai importante cu cât sunt mai explicite. Filosofia personajelor este una rudimentară şi nu depăşeşte pretenţiile de înţelegere ale manualului de Socialism Ştiinţific din “lumea cealaltă”, adică din comunism. Aşa cum spune şi Wittgenstein, limitele lumii noastre sunt limitele limbajului pe care îl folosim.

“ONEL: Da. (Pauză.) Chestia e că Adam a ...

TITINA: Era inevitabil din punct de vedere istoric.

ONEL: Era inevitabil şi din punct de vedere epistemic.

TITINA: La urma urmelor ce înseamnă <> ăsta?

ONEL: Să nu-mi spui că nu ştii.

TITINA: Toată lumea îl pronunţă aici după moartea lui Marxina bătrânul.

ONEL: Nu pot să cred că nu ştii.

TITINA: Sigur că ştiu, este o teorie întreagă, dar vreau ceva mai scurt şi précis.

ONEL: Epistemic vine de la epistemologie, iar epistemologia…

TITINA: Scurt, Onele, scurt de tot.

ONEL: Înseamnă cunoaştere ştiinţifică. Ceea ce ţine de ea, înţelegi?” (Capitalul lui Marx…).

În dramaturgia politică teuleană ştiinţa e confiscată ideologic. Nici vorbă de esenţă ştiinţifică a mecanicii cuantice aici. Nu asta interesează. Ştiinţa se supune politicului ca unei divinităţi:

“ONEL: Domnule Supraveghetor, eu sunt convins că nici Dumnezeu nu poate fi deasupra domnului Marxina. Domnia sa este Supremul …

SUPRAVEGHETORUL: Pentru cineva ca mine – care supraveghează transformarea indivizilor, devenirea lor socială şi mai nou cuantică –, nimic nu este întâmplător”.

Inevitabil, ştiinţa se cuantifică marxist:

“MARXINA SUPREMUL ca ATARE (despre CERCETĂTORUL în fizică cuantică s. n.): În omul acesta mi-am pus toate speranţele. De la bun început mi-am dat seama că este capabil să susţină ştiinţa cea mai modernă asupra societăţii – marxismul ca atare –, cu o epistemă nouă, de tip cuantic.

SUPRAVEGHETORUL: Cum?

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Prin juxtapunerea lor reală şi necontradictorie. Acesta este şi motivul pentru care, în clipa de faţă, omul acesta îmi este aliat şi prieten. Era inevitabil din punct de vedere istoric şi uman”.

“Căsătoria” dintre neomarxism şi fizica cuantică aparţine oportunismului clipei. Faptul că “în universul cuantic obiectele se pot afla simultan în locuri diferite şi pot face lucruri diferite” nu face decât să sprijine “ştiinţific şi obiectiv” cameleonismul comunist în plină democraţie postdecembristă:

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: “… Da, da, da! Nu încape nici o îndoială că aici este vorba de ştiinţă exactă şi magie curată. Bietul meu unchi (MARXINA ÎNTÂIUL care a murit între timp) n-a ştiut să citească bine cartea aceasta (Capitalul lui Marx, s.n.). (Cercetătorului.) Era inevitabil din punct de vedere istoric şi epistemic să te întâlnesc, prietene. Vino să te pup! (Îi sare de gât şi-l pupă apăsat de câteva ori.) Bravo! Eşti genial” (Capitalul lui Marx…).

“Prietenia” dintre cuante şi comunism ţine de registrul relaţiei lui Iuda cu Hristos. Concret, din creştinism (dacă pot să mă exprim aşa), neomarxismul a reţinut şi şi-a asumat doar non-exemplul lui Iuda Iscarioteanul.

Nu de fizică cuantică este vorba aici, ci de faptul că supravieţuirea marxismului în epoci diferite şi aparent distincte este “explicată” dramatic prin intermediul interpretării vulgare a unui principiu de fizică cuantică de altfel demn de tot respectul ştinţific ca atare. De aceea, la domnul profesor Teulea, aducerea în discuţie a ştiinţei cuantice este tot un mijloc de expresie a absurdului dramatic. Şi exact în acest punct al filosofiei dramatice, absurdul nu exclude realitatea istorică:

“CERCETĂTORUL (deschide la întâmplare cartea, citeşte ceva, apoi improvizează pe marginea celor citite): Dacă fetişismul mărfii de pildă, descris de Marx, nu e stropit cu câţiva atomi sau cu particule subatomice, nu mai este credibil… Astfel determinismul economic al lui Marx se combină cu determinismul cuantic într-un  sistem de maximă raţionalitate care va elimina orice urmă de magie şi de mister. Totul va fi pe gustul tău. Numai că, în acest caz, faimoasa pisică a lui Schrodinger va muri”. Fie vorba între noi, pisica moartă a lui Schrodinger nu este decât iluzia unei “lepădări” a mâţei moarte în curtea vecinului. Mai mult orwelliană decât epistemică, mâţa moartă poate fi cuantic vorbind şi vie în acelaşi timp:

“MARXINA SUPREMUL ca ATARE: M-ai convins. Refacerea este concept fundamental. Acum se poate spune de pe poziţii teoretice absolute noi, că marxismul este singura filosofie cool rămasă în viaţă. Celelalte sunt naşpa. Moarte sau muribunde. Marxismul meu ca atare este singura filosofie care ţine pasul cu dezvoltarea ştiinţei moderne, în speţă, cu mecanica cuantică” (Capitalul lui Marx…).

Ceea ce profesorul Teulea reauşeşte în opera dramatică este nu numai supralicitarea unui smbolism al absurdului care să uimească prin abstractul lui de dincolo de realitate, ci să “mijlocească” artistic vederea limpezită a prezenţei absurdului în “carnea” de zi cu zi a vieţii. De acum ironia lui dramatică şfichiuieşte macabru. Sardonicul auctorial ne apare acum şi mai evident dacă, printr-un exerciţiu de imaginaţie, ipostaziem virtual piesa dramatică “Capitalul lui Marx…” într-o pereche de ochelari cu infraroşu cu ajutorul cărora putem identifica idea de sub epiderma lucrului de azi şi, posibil, de mâine.

Pentru a înţelege “sângele motivaţional” cu care a scris a scris această piesă profesorul Teulea, se impune să ştim din propriile-i cuvinte: “Am scris Capitalul lui Marx… din respect şi preţuire pentru victimele comunismului… Am scris piesa aceasta din respect şi preţuire pentru toţi aceia care acceptă inegalitatea economică generată de piaţa liberă, pentru că ea, inegalitatea, <> (Hayek), şi nu intră în conflict cu individul care se bucură de şanse subiective egale cu oricare semen al său, fiecare putând să-şi afirme libertatea şi creativitatea” (Teulea, 2016, p. 10).   

Ca să subliniem realismul şi capacitatea profetică a textului teulian, în loc de concluzii, aş încheia cu trei întrebări extrem de actuale:

1. Ceea ce se întâmplă în aceste zile în SUA nu ţine cumva de marxismul recosmetizat prin înlocuirea luptei de clasă cu lupta de rasă?
2. Ceea ce se întâmplă azi cu Educaţia sexuală care se vrea a fi introusă în şcoală şi la noi, nu susţine aceeaşi atitudine neomarxistă care prevede înlocuirea revoluţiei permanente cu revoluţia sexuală?
3. După feminism şi homosexualitate, oare spiritul revoluţionar neomarxist nu este în căutare de noi grupuri minoritare sexuale sau rasiale care să fie emancipate revoluţionar în continuare?               

Bibliografie:

1. BACONSKY, Teodor, (2007). Despre necunoscut, Bucureşti: Editura Humanitas.
2. DULCAN, Dumitru, Constantin, (2014). Somnul raţiunii, Cluj-Napoca: Editura Eikon.
3. IGNATIE, (2020). https://www.stiripesurse.ro/ps-ignatie-traim-in-epoca-post-adevăr-pe-om-nu-il-intereseaza-adevarul-ci-doar-interpretarea-pe-care-o-da-fiecare_1467910.html.
4. LEMENI, Adrian, (coord.), (2014). Apologetica Ortodoxă. Dialogul cu ştiinţele contemporane, vol. II, Bucureşti: Editura Basilica.  
5. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – Animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, traducere de Ioan, I. Ică jr., Sibiu: Editura Deisis.
6. PAPAHAGI, Adrian, (2020). https://www.marginaliaetc.ro/adrian-papahagi-glose-trecătoare-la revoluţia-permanentă-cu-poze/.
7. ROVELLI, Carllo, (2016). Şapte scurte lecţii de fizică, traducere de Vlad Zografi, Bucureşti: Editura Humanitas.
8. TEULEA, Cornel, (2016). Capitalul lui Marx se întoarce ca eveniment cuantic şi ucide pisica lui Schrodinger, Bucureşti: Editura Eikon.
9. TEULEA; Cornel, (2002). La început roşu, galben şi albastru, apoi roşu şi la urmă gri, Cluj-Napoca: Editura Grinta.
10. TEULEA, Cornel, (2017). Teatru minut, Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană.