Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Tema luniiNr. vizualizari: 154

A răcit vreodată Iisus?

Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: Sfanta Impartasanie; magie; coronavirus; virusi;

 

Introducere

În studiul de faţă urmărim „tranşarea” multinivelară (nu exhaustivă) a problematicii legate de Sfânta Împărtăşanie şi coronavirus.

În prima parte, subliniem pe scurt câteva trăsături ale luptei seculariste împotriva bisericii şi modul în care istoria ne stă la dispoziţie cu anumite date despre această luptă. Totodată, vom şi schiţa răspunsul dogmatic la însemnătatea Sfintei Împărtăşanii şi „raportul” acestei Taine cu virusul, răspuns prezentat pe îndelete şi dogmatic în ultima parte a studiului.

În partea a doua, încercăm să arătăm că psihologia fricii ne poate distrage atenţia şi direcţia răspunsului echilibrat în faţa provocărilor coronacrizei înspre atitudini ofensive şi/sau defensive, ambele atitudini fiind în egală măsură periculoase pentru folosul nostru spiritual personal şi instituţional. Căci, până la urmă, biserica este o entitate divino-umană.

Tot aici vom avea ocazia să vedem şi câte ceva despre mecanismele proiective şi deserviciile pe care le pot aduce acestea persoanelor care nu sunt conştiente de ele, chiar dacă aceste persoane au intenţii bune. Apoi ceva despre mândrie ca autovictimizare.

Aşadar, primele două părţi ale studiului, sunt mai mult cultural-istorice şi atitudinal-morale.

În sfârşit, partea a treia a studiului se axează pe evidenţierea şi lămurirea teologică, biblică şi dogmatică, a adevărului de totdeauna pe care biserica l-a propovăduit spre folosul mântuirii oamenilor.  

 

I. Lecţiile istoriei

Dacă vrei să susţii o agendă secularistă, anti-creştină, e de bun  augur să laşi deoparte zidurile bisericii şi să te ocupi de oameni, de (ne)credincioşi. Dacă pică oamenii, pică apoi şi zidurile bisericii. Pur şi simplu nu mai există motivaţie pentru existenţa fizică a acestor ziduri, deoarece omul nu le mai găseşte sensul şi se preocupă de altceva.

Cu tunul poţi dărâma mănăstiri, biserici şi schituri câte vrei, însă dacă oamenii îşi păstrează credinţa în Dumnezeu, o să construiască altele noi. De aceea, dacă vrei să faci treabă seculară serioasă, e nevoie să retezi rădăcinile… Se pare că lecţia de la 1700 şi după, a fost însuşită cu nesaţ de cei care încearcă acum să-şi tuneze eficienţa ideologică a pesticidului anti-bisericesc, nemailovind în ziduri, ci în credinţa oamenilor.

După sute de ani, comunismul şi-a adăugit arsenalul luptei şi a combinat dărâmarea zidurilor bisericeşti cu obturarea legăturii credinciosului cu biserica, scoţând religia din şcoli şi urmărindu-i pe cei care mergeau prea des la biserică. Dar nici această iniţiativă combinată n-a adus roadele scontate. Comunismul a trecut – cel puţin în forma de atunci, biserica s-a păstrat.

Perfecţiunea ofensivă abia acum îşi face apariţia. Nimeni nu mai are treabă cu brutalitatea distrugerii de ziduri sfinţite. Mă rog, sunt acum unii cărora le stă în gât Catedrala Mântuirii Neamului, dar un pericol propriu-zis pentru dărâmarea ei fizică nu există. Miza cea mare este acum schimbarea atitudinii oamenilor faţă de instituţia bisericii. Astfel, bisericile pot rămâne în picioare, dar aşa ca în Occident, goale. Fără oameni care să se închine în ele. Şi nu trebuie interzisă închinarea, ci oamenii trebuie schimbaţi în resorturile lor interioare astfel încât să nu-şi mai dorească să se închine în biserică, să nu mai vadă rostul spiritual al vieţii… Iar restul vine de la sine: bisericile rămân cu zidurile lor, dar care adăpostesc artefacte muzeistice, restaurante, centre de asistenţă socială…

O atare atitudine anti-creştină, deşi solicită mai multă răbdare şi mai mult timp decât pumnul băgat pe gât sau pistolul poziţionat în zona tâmplei, este, fireşte, mai eficientă pe termen lung. Oricum, încă din primele veacuri ale persecuţiilor romane anti-creştine, s-a înţeles că „sângele creştinilor este o sămânţă” şi că decât să-i transformi pe creştini în martiri şi sfinţi pe trupurile sfinţite ale cărora să se ridice mai multe şi mai trainice lăcaşuri de cult, mai bine îi discreditezi, le amesteci viaţa cu tot felul de telenovele şi, astfel, îi faci necredibili în misiunea lor sfântă.

Astăzi, în „demo(no)craţie” (scuze pentru aglomerarea de indicii sugestive, dar viclenia răutăţii devine atât de complexă încât nu mai sunt suficiente cuvintele simple ca instrumente ale adevărului – a-propos de fake-news), inspiratorii strategiei anti-ecleziale au ştate experienţiale vechi de două mii de ani.

Astfel, necredincioşii au ajuns să considere că lucrurile esenţiale în lupta lor cu biserica sunt altele. De ce să loveşti cu tunul în zidul bisericii, când poţi să scoţi credinţa din sufletul omului şi, astfel, să-l faci să nu mai meargă la biserică sau să o facă îndoit în credinţa lui. Şi atunci s-au luat de Potir, de Sfânta Împărtăşanie. Au spus că Preacuratul Trup şi Scumpul Sânge al Domnului pot purta coronavirusul.

Cred că dacă vom răspunde la întrebarea dacă Domnul Hristos a răcit vreodată în timpul vieţii pământeşti, atunci vom putea înţelege mai uşor şi dacă mai este cazul să facem atâta tam-tam pe seama posibilei legături între Euharistie şi coronavirus.

 

Contează cu adevărat dacă Hristos a răcit sau nu?

Într-adevăr, nu ni se spune nicăieri că El ar fi suferit de ficat, plămâni ori de mai ştiu eu ce orice altceva. Însă ştim că şi-a luat din Fecioara Maria prin lucrarea Duhului Sfânt un trup omenesc la fel cu al nostru, afară de păcat (Evrei 4, 15). N-a avut păcat, dar a purtat păcatele întregii omeniri. A flămânzit, a însetat, a obosit, s-a întristat. Oare faptul că a fost aşa, Îl face mai puţin Dumnezeu Adevărat? Şi-a pus cineva vreodată problema că El, care a plâns când se ruga în grădina Ghetsimani, nu este Fiul lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu plânge? Sau dacă Sfântul lui Trup n-a fost al lui Ironman şi s-a lăsat perforat de cuiele şi de suliţa oamenilor, asta înseamnă că e un trup atât de slab încât să nu mai credem că Hristos-Cuvântul S-a făcut trup, a murit pe Cruce şi a înviat? Dimpotrivă! Aşa credem şi mai tare.

Oare răspunsul credinţei noastre nu era acelaşi dacă s-ar fi consemnat undeva că ar fi contactat vreo răceală sau vreo ciupercă de undeva?

De ce atunci ne facem atâtea şi atâtea necazuri şi căutăm să argumentăm că linguriţa de plastic curată nu mai este linguriţă de plastic curată dacă o introducem în Potir, de vreme ce nu acest lucru este esenţial? Trupul lui Hristos e Trupul lui Hristos mort şi înviat şi cu acest Trup plin de Duhul Sfânt noi ne împărtăşim „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”.

Sfântul Apostol Pavel afirmă clar: „Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi de sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi” (I Corinteni 11, 27 – 31).

Iar faptul că mă pot îmbolnăvi nu înseamnă nicidecum că Trupul şi Sângele lui Hristos Cel mort şi înviat sunt mai puţin decât sunt în realitate. Altfel spus, fără să te spovedeşti, fără deci să te cureţi de păcate, înseamnă indiferenţă faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Însă, dacă te spovedeşti şi preotul îţi dă prin Duhul Sfânt dezlegarea să te împărtăşeşti, atunci te împărtăşeşti spre „sănătatea sufletului şi a trupului”. Vrednicia ta stă în ascultare şi supunere faţă de voia Domnului. În rest, Taina nu suferă ispitire sau, cum spunea Blaga: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ … şi tot ce-i nenţeles/ se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari/ căci eu iubesc”. Şi tot Blaga zice că a cunoaşte este iarnă, iar a iubi e primăvară. Să iubim primăvara căci în fiecare primăvară cântăm plini de credinţă că Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând!Amin! Amin! Amin!     

                                                             

 

II. Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune

Sunt unii credincioşi bine intenţionaţi şi mai puţin documentaţi. Ori ştim deja că drumul spre iad e presărat cu intenţii bune… Pentru ei lucrurile sunt atât de limpezi ca negrul pe alb şi ca punctele pe i. Iubitori ai literei şi ai ritualului ei susţin sus şi tare că Trupul şi Sângele lui Hristos şi mersul la biserică nu pot transmite nici un virus. I-ar fi imposibil lui Dumnezeu să îngăduie aşa ceva! Punct! Fără ca nimeni să le-o ceară, se transformă în apărători ai lui Dumnezeu şi, fără să vrea (aşa nădăjduiesc!), transformă Sfânta Împărtăşanie în ceva, într-un obiect preţios (chiar magic) şi care trebuie apărat cu orice preţ de mâinile murdare ale seculariştilor şi păcătoşilor. Ori Hristos este Persoană şi, încă, Persoana supremă care dispune la modul desăvârşit de autonomie şi autodeterminare a libertăţii proprii în dialog liber şi iubitor cu alte două Persoane supreme, Tatăl şi Sfântul Duh. Deci Hristos Domnul ca Persoană în Sine nu este un obiect preţios, adică un trup şi un sânge pe care eu să le pot apăra de hoţi şi de analfabeţii teologici. Altfel spus, dacă Domnul are lipsă de apărarea mea şi supravieţuirea Lui depinde de mine, atunci nu mai poate fi Dumnezeul Atotputernic al viilor, al lui Avraaam, Isaac şi Iacob. Fără să vrem Îl putem transform pe Dumnezeu într-un obiect sau un concept mort, fără legătură cu Persoana lui vie, înviată.

Dumnezeu ne iubeşte şi ne respectă libertatea atât de mult încât ne păstrează ca persoane pentru veşnicie, iar deciziile noastre, fie bune ori rele, le păstrează pentru veşnicie dacă aşa vrem şi noi ca persoane libere şi stăpâne pe propria voinţă. După unii dintre noi, însă, vrem atât de mult să-L scăpăm pe Dumnezeu de rele încât putem ajunge să facem asta chiar împotriva voinţei Lui. După o astfel de concepţie, boala, foamea, setea, Crucea şi, în general, suferinţa, n-ar avea ce căuta în viaţa lui Hristos. L-am apăra cu sabia pe Hristos dacă s-ar putea.

Am vrea poate ca toţi cei răi să fie trăsniţi pe locul faptei lor nelegiuite şi, cum ar spune unii, “dacă aş avea o puşcă, i-aş împuşca pe toţi hoţii şi răii lumii acesteia”. Atunci iubirea unde mai e? Şansa pocăinţei pentru păcate mai rămâne astfel în picioare? Lucrarea mântuitoare a lui Hristos este valabilă pentru toată lumea şi motivaţia acestei lucrări stă în iubire, nu în păcat: “Fără teamă notăm că atunci când s-a dobândit înţelepciunea duhovnicească, neîmplinirile şi greşelile semenilor încep a se părea foarte puţin importante, fiind deja răscumpărate de Mântuitorul şi uşor de tămăduit prin pocăinţă, pe când pentru înţelepciunea trupească păreau deosebit de mari şi serioase. Înţelepciunea trupească vede în semeni păcate care de fapt nu există” (Briancianinov, 1996, p. 158). 

Şi, uite aşa, litera ucide şi duhul care face viu piere într-o râvnă firească dar, în nici un caz, duhovnicească. Uite aşa ajungem să ne punem, tot fără să vrem, în locul judecăţii lui Dumnezeu. Or “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8).

Hoţul strigă hoţul!

Dar, nu-i aşa? întotdeauna este mai uşor să tratăm cu păcatele altora şi să-i vindecăm pe ei decât să ne ocupăm de noi înşine. E ca un clivaj aici. Preferăm să ne judecăm păcatele noastre în alţii, nu în noi înşine, tocmai pentru că este mai comod aşa pentru noi. Şi uite aşa strecurăm ţânţarul şi înghiţim cămila. “De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 3 – 5).

A-l judeca pe celălalt înseamnă automat o punere calitativă deasupra lui, o comparaţie avantajoasă pentru cel care judecă şi care se crede superior. Este un duh al părerii de sine, o prejudecată a superiorităţii proprii, o necunoaştere a sinelui şi, cu atât mai mult, o privire în orb a celorlalţi. Ceea ce e în noi acuzăm la ceilalţi.

  

De ce se întâmplă aşa?

Sfântul Ignatie Briancianinov spune că din mândrie şi din părere de sine uităm că îngăduinţa şi blândeţea sunt mai de folos îndreptării semenilor noştri decât măsurile moraliste agresive: “Chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni 6, 1). Sau, “Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Romani 15, 1).

“Zelul dumnezeiesc este foc care nu încălzeşte sângele, ci linişteşte frământarea şi o aduce la starea de linişte. Zelul inspirat de înţelepciunea firească este întotdeauna însoţit de o înfierbântare a sângelui şi de o invazie de gânduri şi de imagini” (Briancianinov, 1996, p. 160). “Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi!” (Psalmul 4, 4).

 

Autovictimizare şi falsă smerenie

Optica mândriei mai are un efect distorsionant asupra vieţii: diferenţa în alb şi negru între victime şi agresori. Autovictimizarea rămâne o alternativă comodă pentru cel care o practică deoarece “cel lovit” aproape întotdeauna are drepturi mult mai multe decât obligaţii. O gândire de tip victimizator poate fi: toţi ceilalţi îmi vor răul, s-au ridicat toţi împotriva mea şi singurul lor scop este ca mie (om sau instituţie) să-mi fie rău. E vorba în acest caz al supralicitării autovictimizării de neasumarea propriei vieţi, (iarăşi zic, personale sau instituţionale) şi care poate că are nevoie de îndreptare duhovnicească.

Ştim că Dumnezeu pe cine iubeşte ceartă. Există o profundă pedagogie a suferinţei proprii pentru cei care au ochi de văzut. Însă, cine se victimizează permanent, deci dă vina pe ceilalţi, nu mai are timp de autoraportare şi de autoevaluare, ci doar de apărarea agresivă de călău.

Părintele Arsenie Boca vorbind despre “cei ce n-au necazuri”, spune că “Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri” (Boca, 2006, p. 55). Dar şi această lepădare a lui Dumnezeu de om este, de fapt, o falsă lepădare, în sensul că dacă Dumnezeu ar lăsa în continuare să vină necazurile peste cei slabi în credinţă aceştia ar ajunge să se sinucidă din această slăbiciune sufletească, care este “cel mai mare şi de pe urmă păcat în lumea aceasta”.

De aceea, să ne bucurăm în necazurile noastre şi să ne vedem de păcatele noastre că iată Dumnezeu ne iubeşte. În fond, de aceea a şi murit şi înviat pentru noi.

 

III. Puţină teologie dogmatică

Deşi termenul de “dogmatism” este unul peiorativ în sensul că reprezintă o grilă îngustă şi universală de interpretare a realităţii, în cazul de faţă câteva cunoştinţe dogmatice ne pot elibera de constrângerile talibanice ale celor care cer ca nişte lucruri să se întâmple cu orice preţ, fără însă a se cunoaşte adevărul dogmatic în ultimele lui consecinţe.

Unul dintre adevărurile dogmatice fundamentale ale credinţei noastre ortodoxe este că Sfânta Împărtăşanie este Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Chiar înainte să ne împărtăşim mărturisim apăsat prin folosirea pronumelui de întărire că “cred şi mărturisesc…că acesta este însuşi Preacurat Trupul Tău şi acesta este însuşi Preascump Sângele Tău”. Însuşi Hristos afirmă” “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu…Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu” (Matei 26, 26 – 28). Aceasta este consecinţa Întrupării Fiului lui Dumnezeu: “Şi Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14). 

Operând în domeniul credinţei care, nefiind iraţional, este supraraţional, modul acestei prezenţe hristice în Euharistie ne depăşeşte posibilitatea de pricepere: “Fără îndoială, prezenţa Domnului cu trupul şi cu sângele Său în Euharistie şi prefacerea pâinii şi vinului pentru mâncarea lui de către noi este o mare Taină. Unirea strânsă a acestui trup cu Cuvântul şi pnevmatizarea Lui de către Duhul Lui poate explica posibilitatea acestei prefaceri, dar nu modul cum se efectuează” (Stăniloae, 1978, vol. III, p. 100).

Or ceea ce astăzi ne cer cei care susţin otova şi aproape magic prezenţa şi lucrarea lui Hristos în Euharistie, este tocmai explicitarea modului cum se împlinesc aceste lucruri. Astfel, se umblă cu şurubelniţa minţii la Taină şi se caută a se demonstra că trupul şi sângele lui Hristos nu pot coexista cu coronavirusul. De parcă dacă trupul lui Hristos dacă a suferit de foame şi de sete, a obosit şi a fost penetrat de piroane este mai puţin trupul Lui. Am spus-o pentru a nu ştiu câta oară că la fel cum trupul şi sângele Domnului nu-şi schimbă calitatea prin unirea cu buzele păcătoase ale omului, tot astfel prezenţa coronavirusului sau a oricărui alt element uman şi material nu afectează calitatea prezenţei euharistice a lui Hristos. Sfânta Împărtăşanie nu lucrează magic asupra lumii şi omului, aşa cum uneori ne-ar place să credem. Dacă ar fi prin absurd să credem asta, atunci ar însemna fiecare persoană care se împărtăşeşte să posede pe loc şi în mod vizibil însuşirile supranaturale ale Hristosului Euharistic. Probabil că cine crede la nivelul acesta magic în Împărtăşanie se aşteaptă ca după ce s-a împărtăşit să şi poată intra prin nişte uşi încuiate… . Căci, în fond, ne împărtăşim cu trupul şi cu sângele Domnului Hristos mort şi înviat şi Care, El Însuşi, a trecut prin uşile încuiate. Ca să mai dau un exemplu, faptul că cineva s-a împărtăşit cu trupul şi cu sângele lui Hristos cel mort şi înviat, nu-l face imun la veninul de viperă. Repet, atunci când ne împărtăşim nu se întâmplă nimic magic de acest fel, tocmai pentru că noi nu primim o poţiune miraculoasă cu efecte imediate. Trupul şi sângele lui Hristos sunt ale Persoanei care se dăruieşte euharistic altei sau altor persoane. Ori relaţiile între persoane presupun un proces transformator, o durată de timp pentru asta, o asumare în timp a acestei transformări şi ale cărei efecte mântuitoare (sau nu) se văd în eshaton. Hristos ni Se dăruieşte euharistic în toată eficienţa lui mântuitoare, dar noi oamenii dispunem de libertatea de receptare şi asumare a acestei eficienţe în viaţa noastră concretă. Puterea iubirii mântuitoare a Domnului Hristos ni se oferă prin Sfânta Împărtăşanie, ni se propune, nu ni se impune.

 

Persoana e legată de iubire şi libertate. Magia nu

Pentru a înţelege şi mai mult cum stau lucrurile, poate fi necesar să arătăm etapele, procesul prin care firea omenească a fost îndumnezeită de fire dumnezeiască în Persoana lui Hristos Întrupat. Întruparea şi lucrarea de îndumnezeire a firii omeneşti asumate în Ipostasul sau Persoana Cuvântului lui Dumnezeu făcut om, nu s-a realizat magic şi dintr-o dată. Dacă Dumnezeu vroia să ne mântuiască la modul magic, pe loc, putea să facă asta prin atotputernicia Sa de la distanţă şi fără să aştepte acceptarea, înţelegerea şi răspunsul omului la această lucrare. Dar Dumnezeu ne-a creat ca persoane, ne iubeşte în calitate de persoane şi ne respectă deciziile în veşnicie tot ca persoane. De aceea, părintele Stăniloae defineşte timpul ca intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru. Aceasta este iubirea divină faţă de om. Tocmai acest timp, această durată, face posibilă manifestarea iubirii între Dumnezeu şi om.

            Iată acum schiţate câteva etape din procesul istoriei mântuirii neamului omenesc, cu accent pe lucrarea săvârşită de firea dumnezeiască asupra firii omeneşti în Persoana Cuvântului Întrupat şi pe Sfânta Împărtăşanie:

  1. Dumnezeu – Sfânta Treime a hotărât din veşnicie facerea lumii şi a omului din nimic. Motivul nu a fost necesitatea fiinţei, ci iubirea treimică, bucuria Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh ca şi alte existenţe personale să se poată bucura de viaţă, lumină şi har. Aşa au apărut lumea nevăzută a îngerilor şi cea văzută a oamenilor. “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1, 1). Cum s-au întâmplat aceste lucruri, oamenii de ştiinţă caută şi astăzi să înţeleagă. Şurubelniţa minţii este un instrument de cercetare vechi de când e lumea.
  2. În preştiinţa Sa, Dumnezeu a ştiut că omul va cădea în păcat din proprie iniţiativă prin neascultare şi, astfel, a hotărât tot din veci mântuirea omului în Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Aceasta lucrare mântuitoare de apropiere a lui Dumnezeu de om nu a depins de păcatul omului, ci de iubirea treimică care dorea să împărtăşească în veci bucuria existenţei şi omului.
  3. Vechiul Testament conţine istoria pregătirii neamului omenesc pentru venirea în lume a Fiului Întrupat, care nu s-a produs dintr-o dată tocmai pentru ca omul să poată înţelege măreaţa lucrare a Providenţei. Istoria lumii poate fi citită şi ca o istorie a aventurii libertăţii Sfintei Treimi care a respectat ritmul de înţelegere şi libertatea oamenilor în asumarea procesului mântuitor.
  4. La “plinirea vremii” Maica Domnului a spus îngerului Gavriil, trimisul lui Dumnezeu, “Fiat!” – Să fie! Pentru că Dumnezeu nu a vrut să-l mântuiască pe om fără voia omului. Fecioara Maria a fost pârga cea mai de preţ a neamului omenesc şi a reprezentat chintesenţa răspunsului omenesc liber la chemarea mântuirii divine.
  5. Hristos Dumnezeu a luat firea omenească plină de păcatele unei întregi istorii în Persoana sau Ipostasul Său dumnezeiesc, El Însuşi fiind fără de păcat. (Evrei 4, 15). Sfinţii Părinţi sunt unanimi în a afirma aceasta. Sfântul Marcu Ascetul spune că “El a luat toate pedepsele trimise asupra omului pentru păcatele neascultării de către hotărârea dumnezeiască: moartea, osteneala, foamea, setae şi cele asemenea acestora, făcându-se ceea ce suntem noi, ca noi să ne facem ceea ce este El” (Ascetul, p. 323). Sfântul Maxim zice la fel: “…Domnul, născându-Se după trup din firea noastră cea desfrânată în chip nepăcătos, prin aceea că s-a făcut semănătorul propriului Său trup” (Mărturisitorul, p. 226). Şi, tot el: “Domnul, întrupându-Se ca om, a fost stricăcios după fire. În acest sens se spune că a devenit păcat” (Mărturisitorul, p. 153).

Acum că ştim că Fiul lui Dumnezeu, întrupându-Se, a luat o fire coruptă şi coruptibilă, mai rămâne să vedem cum a devenit această fire incoruptibilă. Ori asta nu s-a întâmplat dintr-o dată, în mod magic, ci treptat pentru ca firea omenească să-şi poată asuma schimbarea. Pentru că Hristos lucrează mântuirea omului personal, nu magic. Părintele Stăniloae evidenţiază această lucrare treptată a lui Hristos asupra omului prin iubire: “Astfel, dacă Fiul lui Dumnezeu a dat putere umanului nostru prin cuvintele şi pilda vieţii Sale, El ne-a dat şi ne dă şi mai multă putere prin pătimirea Sa. Căci ni S-a dăruit El însuşi şi mai deplin prin aceasta, mişcat de bunătatea Sa faţă de oameni” (Stăniloae, 1995, p. 139).

Deşi a primit firea noastră coruptă în Sine, Hristos a împiedicat ca această corupere să ajungă să se actualizeze în firea Sa omenească, tocmai pentru că scopul Lui nu era desfiinţarea firii omeneşti, ci mântuirea ei. Sfântul Leonţiu de Bizanţ aşa spune: “Trebuia să guste pătimirile noastre până la experienţa morţii însăşi, dar nu să şi ajungă în stricăciune în mod actual. Ci precum avea în toate ceea ce-i al nostru, dar şi ceea ce-i mai presus de noi, aşa avea şi în privinţa morţii. Căci e propriu nouă a muri, dar şi dorinţa de a ne vindeca de moarte; însă a nu ne corupe e propriu puterii mai mari a Cuvântului, care a împiedicat gustarea ei, neîngăduind trupului să se corupă. Aceasta pentru ca de la El să treacă şi la noi şi să se facă pârga nestricăciunii noastre. Deci, a nu se produce stricăciunea ţine de puterea neschimbată şi de raţiunea minunii, dar nu de legea firii” (la Stăniloae, 1995, p. 138).                  

Aceasta este lucrarea minunii care se lasă acceptată treptat de către om, spre deosebire de actul magic şi care nu ţine cont de el. E vorba de un proces personal sau, mai précis, interpersonal şi nu de magia impersonală care îşi produce efectele fără voia persoanei redusă la starea de obiect al magiei. Dumnezeu îl tratează pe om cu respectul cuvenit unei persoane cu ritmul ei propriu de asimilare şi asumare a roadelor mântuirii pe care Hristos a realizată-o în Sine şi prin Sine dar întotdeauna în colaborare cu omul: “Mai întâi firea noastră a primit înnoirea în întruparea lui Hristos, apoi s-a împărtăşit de patima Lui şi de moartea Lui şi după înnoirea prin vărsarea sângelui s-a înnoit şi s-a sfinţit firea noastră şi s-a făcut în stare să primească poruncile noi şi desăvârşite. Căci de s-ar fi dat înainte de vărsarea sângelui, înainte de a se înnoi şi sfinţi firea noastră, poate că şi aceste porunci noi, ca şi cele vechi, ar fi tăiat din suflet răutatea, dar n-ar fi putut să smulgă însăşi rădăcina răutăţii din suflet” (Isaac Sirul, p. 493). Iată câtă purtare de grijă arată Dumnezeu faţă de ritmurile şi posibilităţile proprii ale firii omeneşti şi ale persoanelor umane. Pentru că Dumnezeu doreşte mântuirea de profunzime a omului şi nu doar o modificare magică de suprafaţă, adică fără voia şi fără contribuţia umanului. Altfel spus, Dumnezeu vrea ca omul să vrea şi el să se mântuiască.

  1. Exact în acelaşi mod, adică personal, lucrează Dumnezeu şi prin Sfânta       Împărtăşanie. De fapt, Hristos este Sfânta Împărtăşanie. Sunt unii teologi care vorbesc de trei trupuri ale lui Hristos: cel personal, cel al comunităţii euharistice sau bisericeşti şi trupul euharistic. Însă nu este vorba decât de unul şi acelaşi trup al lui Hristos: “Trupul euharistic nu e decât trupul personal al lui Hristos, pe cale de hrănire a trupului Său tainic, deschis acestei hrăniri şi doritor de ea” (Stăniloae, 1978, p. 103).

Aşa cum am spus, deşi Hristos este Acelaşi în cele trei trupuri ale Sale, intensitatea pnevmatizării este un proces supus timpului, duratei, deoarece Domnul Hristos a lăsat timp firi Sale umane asumată în Ipostasul Său şi omului ca persoană să poată asimila schimbarea mântuitoare. Aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, “Fiul Omului primeşte nu numai carnea nevinovată şi plină de lumină aşa cum era ea la începuturi ieşită din mâinile Creatorului ei, ci o carne pătimitoare şi muritoare”. Această carne pătimitoare şi muritoare o supune El unui proces îndumnezeitor în interiorul Persoanei Sale: “El este conceput în mod minunat dintr-o Fecioară, însă El Se naşte ca ceilalţi oameni; El petrece ca ceilalţi câteva luni de formare şi de creştere în pântecele mamei. Născut, El parcurge toate gradele copilăriei şi adolescenţei. El Se supune la toate condiţiile vieţii omeneşti: El suportă ca şi noi toate pretenţiile alimentaţiei şi ale somnului. Ca şi noi El îşi asumă toate greutăţile naturii umane decăzute, asprimea timpului, lipsurile sărăciei, tristeţile sufletului, zdrobirea oboselii. El trece prin toate pretenţiile unei cărni posibile şi ale unui suflet omenesc în starea ispăşirii. Însă dovada ultimă a naturii omeneşti în Iisus Hristos, este suferinţa şi moartea. Înspăimântătoarele chinuri care precedă răstignirea, suferinţa supremă, moartea, înmormântarea, pun ultima pecete pe dogma Întrupării. O simplă viziune nu poate dovedi nimic din real şi simţit: o fantomă nici nu suferă nici nu moare” (Gură de Aur, 2002, p. 55).

Au fost unii eretici, docheţii, care considerau că Hristoa a avut doar un trup aparent. Ca şi Sfântul Ioan Gură de Aur, mai mulţi Sfinţi Părinţi au combătut trupul apparent al Domnului Hristos, subliniind că ceea ce El n-a asumat în Persoana Sa nici n-a mântuit.

Iată nivelul de lucrare îndumnezeitoare a firii omeneşti de la care a plecat Hristos în Persoana Sa divino-umană.

      După Moartea şi Învierea Sa din morţi, Hristos ca persoană  a putut intra cu trupul Lui la ucenici prin uşile încuiate. Trupul lui era acum pnevmatizat sau înduhovnicit la alt nivel, atingând un grad de incoruptibilitate la care, dacă vreţi,  nu mai putea răci.

      Acelaşi Ioan Gură de Aur “a interpretat cuvântul lui Iisus despre vinul cel nou în sensul că trupul lui Hristos însuşi va fi după Înviere, deci şi în Euharistie, <<nepătimitor>> şi <<nestricăcios (incoruptibil)>>” (Stăniloae, 1978, p. 98). Deci în Sfânta Împărtăşanie, “viaţa adevărată, prezentă în sângele lui Hristos, se manifestă şi în puritatea Lui. Un sânge întoxicat este un sânge pe cale de descompunere… căci singur sângele Său este preacurat” (Stăniloae, 1978, p. 94).

      Pe de altă parte, trupul Bisericii lui Hristos sau comunitatea euharistică are “mult mai puţină viaţă dumnezeiască actualizată decât cea a trupului personal al Domnului” (Stăniloae, 1978, p. 103).

      Iată câteva distincţii dogmatice care arată că Hristos-Dumnezeu nu acţionează asupra omului fără voia lui şi fără să-i respecte ritmurile proprii de asimilare a mântuirii. Nu e nimic magic în această lucrare de mântuire. Dimpotrivă, totul duce spre culmile de înţelegere a statului de persoană a omului care astfel a fost primit în relaţia demnă cu Fiul lui Dumnezeu făcut prin întrupare Fiul Omului. În aceasta constă de fapt şi preţuirea sau demnitatea omului.

  1. În sfârşit, suprema afirmaţie care face distincţia între magie şi Taina Împărtăşaniei este că chiar dacă ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului deplin umplute de Duhul Sfânt, deci incoruptibile şi de neatins pentru vreo boală contagioasă sau nu, “trupul nostru tot rămâne supus legii generale a procesului de slăbire şi descompunere prin moarte” (Stăniloae, 1978, p. 101). Deci chiar dacă Trupul Euharistic al Domnului nu poate fi corupt de nici un virus ori boală, noi ne putem îmbolnăvi. Aşa se explică ceea ce Sfântul Pavel spune despre cei care se pot îmbolnăvi dacă se împărtăşesc în chip nevrednic. Cred că în acest loc, discursul anti-magie atinge punctul culminant.
  2. Mântuirea este un proces personal, sau, mai degrabă, interpersonal, deoarece presupune sinergia, colaborarea mea permanentă cu Hristos – persoana Supremă. Astfel, prin lupta cu patimile pe acest pământ îmi depăşesc până la un anumit grad propriul egoism, iar dacă îmi dau viaţa trupească pentru credinţă prin martiraj mă umplu şi mai mult de Duhul Sfânt; în sfârşit, după învierea cu trupul sunt deschis eternei umpleri de Dumnezeu în vecii vecilor, eu rămânând persoană în legătură eternă cu Persoanele Sfintei Treimi şi celelalte persoane umane îndumnezeite prin har.

 

Încheiere:

Sigur că acest studiu este scris tot pentru cei credincioşi. Credinţa rămâne instrumentul de bază în cunoaşterea lui Dumnezeu. Faptul că părintele Stăniloae vorbeşte despre imposibilitatea de a cunoaşte modul prefacerii pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Hristos, nu ne face să credem mai puţin că “acesta este însuşi preacurat trupul Tău şi acesta este însuşi scump sângele Tău”. Credinţa este poarta de intrare a înţelegerii. Credem întâi şi după aceea înţelegem: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

Mintea este doar vârful icebergului. Dintotdeauna omul a făcut caz de potenţialul său intelectual şi i-a generalizat rezultatele în toate domeniile. Asta a făcut antichitatea greco-romană, umanismul renaşcentist, gândirea iluministă şi, mai ales, ultimele secole ale ştiinţei şi progresului tehnologic uman nemaiîntâlnit. Aşa cum a spus şi Tudor Arghezi, omul a ajuns să fie “cel ce gândeşte singur şi scormone lumina…”.

Când Domnul Hristos făcea minuni entuziasmul la început atingea cote extreme de apreciere. Dar memoria oamenilor era de undă scurtă şi curând aveau nevoie şi cereau alte şi alte demonstraţii ale puterii hristice divine. Gândiţi-vă că după trei ani şi jumătate de semne şi minuni pe care oamenii au putut să le vadă în viaţa Domnului, atunci când L-au văzut răstignit Îi cereau să se dea jos de pe Cruce ca să creadă în El (Matei 27, 42).

De aceea e de admirat Georgia, una dintre cele mai vechi ţări creştine, care deşi a îngăduit credincioşilor să meargă la biserică de Paşti nu a înregistrat o curbă ascendentă de îmbolnăviri.      

            Închei în cheie agapică aceste consideraţii şi mărturisesc că nimeni nu trebuie judecat şi acuzat pentru că gândeşte într-un fel sau altul. Dragostea şi rugăciunea pentru oameni rămân cele mai puternice arme împotriva necredinţei, lucruri pe care ni le-a arătat cu îndestulare Hristos Domnul pe Cruce când s-a rugat Tatălui: “Părinte, nu le socoti lor păcatul acesta” (Luca 23, 34). Pentru asta să spunem şi noi: “Pentru ca iubirea noastră să-nflorească,/ Albă cum e crinul Bunelor Vestiri,/ Pentru ca mlădiţa dragostei să crească,- Plină de miresme, dulce de rodiri,- Pentru ca din neaua grea de peste iarnă- Rod de viaţă caldă iarăşi să legăm, Pentru ca lumina peste noi să cearnă, Domnului să ne rugăm” (Ectenie – Zorica Laţcu).    

Bibliografie:

  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  2. ASCETUL, Marcu, (1999). Epistolă către Nicolae Monahul, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, în Filocalia română, vol. I, Bucureşti: Editura Humanitas.
  3. BOCA, Arsenie, (2006). Cărarea Împărăţiei, Deva: Editura Sfintei Episcopii a Aradului.
  4. BRIANCIANINOV, Ignatie, (1996). Fărâmiturile ospăţului, Alba-Iulia: Episcopia Ortodoxă Română.
  5. GURĂ DE AUR, Ioan, (2002). Bogăţiile oratorice, traducere de diacon Gheorghe Băbuţ, Oradea: Editura Pelerinul Român.
  6. MĂRTURISITORUL, Maxim, (1999). Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, în Filocalia română, vol. II, Bucureşti: Editura Humanitas.
  7. MĂRTURISITORUL, Maxim, (2000). Răspunsuri către Talasie, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, în Filocalia română, vol. III, Bucureşti: Editura Humanitas.
  8. SIRUL, Isaac, (1981). Cuvinte despre nevoinţă, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, în Filocalia română, vol. X, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.
  9. STĂNILOAE, Dumitru, (1995). Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I – II, Bucureşti: Editura Cristal.
  10. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.
25-05-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu