Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 291

Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină!

Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: patimi; patimiri;

 

Ne aflăm într-o perioadă deosebit de intensă a pregătirii pentru Pătimirile şi Învierea Domnului Hristos, “piatra cea din capul unghiului” (cf. I Petru 2, 7) pe care se fundamentează veşnic creştinismul şi mântuirea fiecăruia dintre noi. E vorba despre Săptămâna Pătimirilor, nu a patimilor.

 

Patimă şi pătimire

Să facem o distincţie: patima este un lucru iar pătimirea este cu totul şi cu totul altceva.

Patima se bazează pe instincte pe care omul le foloseşte doar pentru plăcerea proprie. Instinctele au rolul şi locul lor în a asigura supravieţuirea treupească a omului. E normal să ne fie foame şi sete pentru că altfel murim. E normal şi chiar o mare bucurie şi binecuvântare să avem copii. De asemenea, e firesc să deţinem anumite lucruri pe seama cărora să putem trăi în lumea aceasta. Acestea sunt instincte naturale şi folositoare omului. Dar, prin folosirea lor exacerbată, fără frână, se pierde acest rost al lor în salvgardarea trupului şi devin patimi: a mânca devine lăcomie, a bea se transformă în beţie, a avea copii deviază înspre desfrânare, a avea se schimbă în lăcomia după cele materiale. Şi pentru că se caută numai plăcerea din aceste instincte ele devin patimi. Sensul lor în viaţă se obturează şi se suprasaturează de plăcere. Într-un cuvânt, instinctul de autoconservare, orice formă ar îmbrăca, se poate preschimba în egoism şi autonomie personală sau într-o iubire trupească de sine, o iubire de sine fără a mai ţine cont că Dumnezeu este Cel care ne-a creat acest trup din ţărână şi ni l-a dăruit cu suflet spre slava Lui şi bucuria noastră de a fi.

Prin patimi omul se autoamăgeşte. Gândirea desacralizată sau, mai la ţintă, descreştinată, numeşte lucrurile pe dos: cel care are multe lucruri pământeşti e numit harnic, econom şi descurcăreţ, cu spirit antreprenorial, cel desfrânat e considerat viril etc.

Unele patimi sunt cultivate de când sunt copiii mici prin îndemnul la a mânca cât mai mult cu putinţă. Căci, nu-I aşa, cu cât e mai dolofan bebeluşul cu atât e mai sănătos. Apoi, când copilul creşte cătinel, e îndemnat să mănânce tot din farfurie ca să se facă mare. Şi chiar se face mare. Supraponderal. Obez. Şi iată cum profeţia se împlineşte şi copilul devine după chipul şi asemănarea dorinţelor noastre părinteşti deoarece, nu-I aşa, noi îi vrem binele. Şi uite aşa ajung unii să fie cartofi de canapea care stau cu punga de chips în mână şi ingurgitează într-una inconştient înaintea televizorului (Niţă, 2015, p. 38).

Nu mai vorbim de insistenţa unor părinţi ca să nu dea copiii lor nimic altora, pentru a avea ei cât mai mult căci, nu-i aşa, noi muncim pentru tine să ai tot ce noi n-am avut noi şi nouă nu ne-a dat nimeni nimic. Şi, peste ani, copilul devine un proprietar zgârcit adică, scuze, econom şi cumpătat. Aceasta e o parte din tabloul clinic al patimilor.

            Confuzia merge şi mai departe atunci când dintr-o falsă compătimire considerăm că un dependent de alcohol are crucea lui. Oricum, nu e o cruce mântuitoare. E aici o falsă bunăvoinţă, pentru că pe om nu îl ajuţi dacă îl deresponsabilizezi de deciziile şi faptele lui. Ba chiar poate fi o formă ascunsă de neîncredere şi dispreţ. Ori tocmai de asta nu are nevoie dependentul, pentru că din complexe, din dispreţ şi necazuri s-a apucat el însuşi de consumat una sau alta. Practic, oricine este dependent de o anumită substanţă nu vrea decât să umple un gol interior şi care prin repetiţia patimii este ascuns tot mai mult în adâncimile inconştientului. De aceea, recuperarea începe de la întoarcerea spre sine şi nu din exterior (Webber, 2008, p. 28). “Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc întunericul lumină şi lumina întuneric; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar! (Isaia 5, 20). Cu foarte multe ghilimele, se poate spune despre un om dependent de substanţe că are crucea lui dacă avem în vedere nu substanţa de care depinde, ci durerea lăuntrică care a stat la baza comportamentului adictiv. Poate că în acest punct patima şi pătimirea se apropie cel mai mult, fără însă a se confunda.  

            Pătimirea în schimb, presupune pasivitate sau neputinţă în faţa a ceva exterior voinţei. Cumva, nu vreau să sufăr dar nu am de ales. Aceasta din punct de vedere omenesc. Văzând lucrurile din perspectiva Fiului lui Dumnezeu născut om “pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, lucrurile stau altfel: “Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, consideră că “suferinţa firii umane a lui Hristos e resimţită în Persoana Sa. Prin glasul Lui strigă umanitatea întreagă, care a trăit deplin drama desprţirii de Dumnezeu” (IPS Streza, 2017, p. 291).

În plus, Hristos Domnul şi-a asumat lucrarea de mântuire a lumii deoarece “Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci să slujească El şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. De aceea, să nu ne smintim ca aceia care atunci când L-au văzut pe Hristos răstignit au cugetat că este un simplu om care nu se poate apăra de răutatea şi violenţa torţionarilor Săi. “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!... să se coboare de pe cruce şi vom crede în El” (Matei 27, 40, 42). De aici drumul înţelegerii se îngustează foarte mult: ori crezi, ori te sminteşti. “Îndreptând spre cele de taină, Doamne, pe ucenicii Tăi, i-ai învăţat zicând: Vedeţi să nu vă despartă de Mine vreo frică, că deşi pătimesc, pentru lume pătimesc. Să nu vă smintiţi dar întru Mine, că n-am venit să-mi slujească cineva Mie, ci să slujesc Eu şi să-Mi pun sufletul răscumpărare pentru lume” (Denia de Marţi).

            Doamne luminează-mă!

 

         Oscilaţia între “Osana!” şi “Răstigneşte-L!”

            Din episodul care descrie Intrarea Domnului în Ierusalim la Florii, se face vădită confuzia în care oamenii trăiau privitor la scopul şi mijloacele pe care le-a folosit El pentru a complini scopul mântuirii lumii. Într-o primă fază ei au strigat: “Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13) – ca unui împărat, pentru ca, apoi, văzând că “pe alţii i-a mântuit dar pe Sine nu poate să se mântuiască” (Matei 27, 42), L-au urgisit urlând cât îi ţineau plămânii: “Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Ioan 19, 6)

De ce s-a întâmplat acest lucru? De răspunsul la această întrebare poate depinde chiar relaţia noastră de rugăciune cu Dumnezeu şi cu Biserica Lui.

            Aşa cum s-a spus nu o singură dată, rugăciunea are efecte liniştitoare asupra întregului nostru organism psiho-somatic. În vorbirea curentă cu Dumnezeu – cum inspirat a definit cineva rugăciunea – undele beta, semne ale activităţii şi agitaţiei zilnice, îşi diminuează activitatea şi undele alfa, indicii ale relaxării, ne calmează sufleteşte şi trupeşte tot mai mult (Sultan, 2020). Ceea ce am spus până acum se poate referi prin extensie şi la alte tradiţii spirituale de liniştire, la meditaţii şi la orice demers care are ca scop introspecţia.

            Însă, dincolo de aceste lucruri cerebrale şi pur omeneşti, rugăciunea prezintă şi o dimensiune duhovnicească (de la Duhul Sfânt), care o ridică infinit deasupra oricărei metode de liniştire lumească, orientală sau nu. Pentru că rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu.

            Pe de altă parte, există şi alternativa ca rugăciunea noastră să se prefacă în păcat (cf. Psalmul 108, 6). Cum asta? Depinde pentru ce te rogi. Haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne ipostaziem în următoarea situaţie: Dacă ne-am întâlni acum cu Domnul Hristos în carne şi oase, ce i-am cere? Bani? Sănătate, poate? Dreptate în judecata pe care i-o facem semenului nostru ( a se citi duşmanul nostru)? Reuşite profesionale? Succes în afaceri? Fericire vremelnică şi veşnică? Mântuire? Darul iertării şi al iubirii de vrăjmaşi? Răbdare? Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte?

Sigur că toate acestea pot face obiectul cererilor noastre. Şi, încă, paleta poate fi extinsă. În fond, fiecare cere atât cât este el. Atât cât poate el să ceară la momentul respectiv. Gândiţi-vă, ce ar cere un sfânt lui Dumnezeu şi ce i-am cere noi! Oricum, se poate şi mai rău, adică cineva poate cere chiar răzbunare şi pedepse de tot felul pentru cineva anume. Asta ca să înţelegem odată în plus de ce Dumnezeu nu răspunde la toate rugăciunile noastre. Doamne fereşte! Pentru că noi includem în ele toate dorinţele, nevoile, ambiţiile şi target-urile noastre lumeşti. Şi, colac peste pupăză, dacă cererile nu ne sunt îndeplinite, unii dintre noi pot cocheta cu îndoiala sau chiar cu ateismul. Noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, de aceea Hristos ne-a învăţat cum să o facem (cf. Matei 6, 5-7). De prea multe ori noi nu ştim ce cerem (cf. Marcu 10, 38).  

            Revenind acum la Intrarea Domnului în Ierusalim şi la felul imperial în care oamenii L-au întâmpinat, ne întrebăm, iarăşi, de ce? Iar răspunsul nu întârzie să apară pe linie exegetică: pentru că evreii considerau că Domnul Hristos Îşi are Împărăţia din lumea aceasta şi că, astfel, îi va scăpa de stăpânirea romană de atunci. De aceea I-au aşternut haine şi ramuri de finic ca unui împărat obişnuit. Dar când au putut constata că Împărăţia Lui nu-i din lumea aceasta, adică nu dispune de săbii, de arcuri, arbalete şi alte cele ale războiului, au suferit o dezamăgire puternică. A, deci nu eşti tu marele luptător şi strateg care ne va scăpa de romani – şi-ar fi zis între ei hulitorii – ci un simplu om. Nu mai avem nevoie de tine, pentru că tu nu ne împlineşti dorinţele naţionale şi de libertate pământească. Apoi au putut striga mai departe în Vinerea Răstignirii pe Cruce: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Vedeţi, noi nu ne rugăm întotdeauna lui Dumnezeu ca lui Dumnezeu, ci unui dumnezeu construit şi meşterit după închipuirea noastră lumească, după chipul şi asemănarea nevoilor şi dorinţelor noastre pământeşti.

 

         Haina sufletului meu: luminată sau nu?

            Pe frontispiciul acestui articol am pus textul Luminândei care se cântă la Denii în Săptămâna Mare. Tot de acolo ne-am inspirat şi titlul articolului de faţă. Am văzut că oamenii au întins înainte Domnului Hristos aflat pe mânzul asinei, ştergare şi haine. Un semn al respectului şi, mai ales, al dorinţelor lor de izbăvire militară de sub stăpânirea romană.

În aceste zile pregătitoare pentru Sfintele Paşti, suntem invitaţi la nunta cu moartea a Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Cu ce haină mergem noi acolo să-L întâmpinăm? Cu haina Botezului nostru. Când am fost botezaţi s-a cântat aşa: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină!” Şi, drept răspuns, am primit haina Botezului în numele Prea Sfintei Treimi. O haină pe care va trebui la timpul potrivit să o înfăţişăm sau să ne înfăţişăm cu ea la Judecată. Cum arată ea acum şi, oare, cum va arăta atunci? Vă amintiţi de pilda aceea evanghelică în care cei invitaţi la ospăţ şi care nu au avut haină de nuntă, au fost daţi afară (cf. Matei 22, 11-12).

„Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină!”

După Botez, haina noastră a fost imaculată. Dacă atunci plecam din lumea aceasta eram mântuiţi pentru că eram fără de păcat. Dar acum cum mai este haina noastră? Imaculată, pătată mai mult sau mai puţin, ruptă pe alocuri ori chiar zdrenţuită, cârpită, apretată, ornată cu diverse modele ale iubirii şi împodobită cu salba faptelor bune…  

            Hristos a luat hlamidă roşie pe El ca eu să pot purta haina luminoasă a Botezului. „Cel ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, stătut-a gol la judecată şi a primit palme peste obraz” ca eu şi cu tine să putem pricepe preţul răscumpărării şi cum să ne păstram curată haina sufletului, adică prin răbdarea cu nădejde a necazurilor de orice fel.

Crucea îmi luminează mie haina Botezului: „Într-o zi ai învrednicit, Doamne, pe tâlharul în rai: şi pe mine luminează-mă cu lemnul crucii şi mă mântuieşte” (Luminânda Deniei din Joia Săptămânii Mari). Crucea şi sângele dumnezeiesc şi îndumnezeitor vărsat pe ea curăţesc această haină baptismală dacă îmi împropriez prin credinţă şi fapte bune lucrarea mântuirii pe care Hristos a săvărşit-o pentru mine şi pentru tine şi în locul meu şi al tău. Însă, roadele acestei lucrări mântuitoare sunt la dispoziţia mea dacă vreau să le primesc. Nu trebuie să fac nimic pentru ele. Doar să primesc aceste roade şi să-mi sfinţească mintea, inima şi viaţa.

 

Cum ştiu că haina sufletului meu este luminoasă?

Când văd întunericul din mine – acesta este răspunsul. În lumină se văd toate. Când îmi văd clar păcatele mele şi cum se înlănţuiesc ele în jurul sufletului meu. Însă, pentru a le vedea clar şi distinct e nevoie de lumină. Am mai folosit exemplul unei camere întunecoase în care se găsesc tot felul de lucruri. E ca o noapte permanentă în care nu se vede nimic şi te mai loveşti din când în când de câte un lucru. La un moment dat, nevăzând aceste obiecte contondente nici nu crezi că ele există cu adevărat. Şi, totuşi, te mai învineţeşti uneori din nebăgare de seamă.

            Aşa stau lucrurile şi cu păcatele pe care din cauza ochiului întunecat al conştiinţei nu le percepem clar sau aproape deloc. Ca şi când nu ar exista. Însă politica struţului care îşi ascunde capul în nisip se dă uşor în vileag prin nefericirea noastră cea de toate zilele. Păcatele noastre sunt egale într-un fel cu nefericirea noastră cotidiană. Vă propun un test: dacă sunteţi foarte fericiţi în mod constant înseamnă că fie nu aveţi păcate, fie nu sunteţi conştient de existenţa lor şi nu înţelegeţi modul în care vă acaparează viaţa. Părintele Arsenie aşa ne învaţă: “Două sentimente puternice sporesc tristeţea şi durerea omului căzut: sentimentul rămânerii pe dinafară din armonia superioară a lumii spirituale şi refuzul de a accepta integral condiţia de mizerie în care îşi ispăşeşte pedeapsa” (Boca, 2006, p. 132).

            Când se ruga, Sfântul Simeon Metafrastul, zicea aşa: “Căci ce rău n-am săvârşit? Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu mi-am închipuit în sufletul meu? Că iată şi cu faptele am făcut desfrânare şi preadesfrânare, mândrie, trufie, batjocură, hulă, vorbă deşartă, înfierbântare la râs, beţie, lăcomie a pântecelui, mâncare fără măsură, răutate, pizmă, iubire de argint, iubire de avuţie, cămătărie, iubire de mine însumi, iubire de mărire, hrăpire, nedreptate, agonisire de ruşine, invidie, grăire de rău, fărădelege: toate simţirile şi toate mădularele mi le-am întinat şi le-am stricat şi de nici o treabă le-am făcut, ajungând cu totul sălaş diavolului” (Rugăciune din rânduiala Sfintei Împărtăşiri).

Numai un om luminat poate vedea atât de clar lucrurile. Aprinzându-se lumina lui Hristos în cămara sufletului, sfântul a putut să vadă cu adevărat lighioanele care stau la pândă şi aşteaptă momentul potrivit pentru ambuscadă. “De aceea, cel căruia I se pare că stă să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10, 12), îndeamnă Scriptura. Şi Sfântul Apostol Pavel, după ce a fost orbit de lumina din cer, a putut să vadă că dintre toţi păcătoşii cel dintâi sunt eu. Aceasta e măsura desăvârşirii. Cu cât eşti mai smerit şi te vezi mai păcătos, cu atât ai şansa să te apropii mai mult de Hristos. Căci această claritate de a-şi vedea păcatele a omului înduhovnicit se reflectă şi în convingerea că “nu este nici un păcat care să biruiască iubirea Ta de oameni”. Aşa cum spunea Siluan Atonitul: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

            Părintele Stăniloae prezintă astfel lucrurile privitor la starea de transparenţă a celui curăţit sufleteşte: “Pentru că sfinţenia este atributul persoanei transcendente, deci tainice, a lui Dumnezeu, în faţa ei suntem cuprinşi de cutremur şi năpădiţi de ruşine; ea este manifestarea unei conştiinţe superioare ce ne dezvăluie răutatea noastră. Sfinţenia este strălucirea unei persoane transcendente care ni se revelează pentru a ne ridica la ea. Suntem împinşi să ne depăşim starea de păcătoşenie pentru a putea rămâne în faţa ei, în timp ce această iradiere ne face conştiinţa personală mai sensibilă şi mai conştientă de păcatele noastre. Sfinţenia lui Dumnezeu apare ca invadarea conştiinţei omului de către o instanţă supremă, transcendentă, care face să se nască în noi o voinţă de curăţie şi o aspiraţie spre mai multă măreţie. Smerenia şi dorinţa de curăţie astfel suscitate sunt adevărata cunoaştere de sine. În faţa sfinţeniei conştiinţa noastră dobândeşte o acuitate extremă; aceasta nu poate veni decât din revelaţia unei conştiinţe superioare făcută conştiinţei noastre” (Stăniloae, 2003, p. 76).

            “Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii, şi cântându-I cântarea de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!” (Catavasiile Paştilor)

Concluzie

            Hristos a înviat ca noi să vedem mai clar: “Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi” (Isaia 9, 1). “Luminează-te, luminează-te noule Ierusalime că slava Domnului peste tine a răsărit! Saltă acum şi te bucură Sioane iar tu curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău” (Axionul Învierii). “Ziua Învierii, să ne luminăm popoare! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă” (Catavasiile Paştilor).

            Aceasta e lucrarea luminării lui Hristos pe care, prin Înviere, a revărsat-o asupra omului şi a lumii întregi. Acum nu mai suntem robiţi de păcatul lăcomiei după mâncare şi după cele lumeşti care, credeam noi, ne izbăvesc de nefericire şi de moarte făcându-ne bucuroşi de această viaţă pământească, ci suntem eliberaţi prin Învierea lui Hristos care ne spune limpede că viaţa noastră continuă şi după moarte, în veşnicie. Rugaţi-vă! Luminaţi-vă! Bucuraţi-vă! Hristos a înviat!         

Bibliografie:

  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  2. BOCA, Arsenie, (2006). Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului.
  3. CEASLOVUL.
  4. NIŢĂ, Alexandru, Mihail, (2015). Treptele Raiului, Sibiu: Anastasis.
  5. OCTOIHUL MIC.
  6. STĂNILOAE, Dumitru, (2003). Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Sibiu: Editura Deisis.
  7. STREZA, Laurenţiu (IPS), (2017). Din exilul păcatului la Masa Împărăţiei, Pelerini cu Hristos spre Înviere, prin Postul Mare, vol. II, Sibiu: Editura Andreiana.  
  8. SULTAN, Georgeta, (2020). www.healing.ro/sermons/concept-4/
  9. TRIODUL.
  10. WEBBER, Meletios, (2008). Paşii transformării, traducere de Nicoleta Amariei şi Claudia Varga, Iaşi: Editura Kolos.                
17-04-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu