Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 438

Clopotul şi toaca: persoană şi rugăciune

Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: clopot; toaca;

 

Domnului OVIDIU OANA-PÂRÂU, poet, colecţionar de clopote
şi campanolog făgărăşean, autor al unei istorii mondiale a clopotelor. 
 

Introducere

În cele ce urmează vom încerca să evidenţiem multiplele semnificaţii pe care clopotul şi toaca le aduc în spaţiul spiritualităţii universale. Această afirmaţe vizează mai ales istoria clopotelor care se găsesc răspândite pe o arie geografică mult mai largă decât toaca. Astfel, clopotele au apărut odată cu civilizaţia umană şi uzul lor a cunoscut o răspândire largă pe toate continentele. Chiar dacă clopotele au apărut pentru prima dată în Orient, Occidentul a recuperat ulterior decalajul prin împodobirea cu clopote a marilor catedrale. Iar după ce s-au înmulţit modalităţile de extragere şi prelucrare tehnică a resurselor necesare pentru turnarea clopotelor, care cu timpul a devenit tot mai ingenioasă, s-a ajuns chiar la ipoteza concurenţială dintre campanologia rusească şi cea americană. Aşadar, istoria clopotului este una spectaculoasă în sine şi cu multiple reverberaţii practice, simbolice, estetice, spirituale. De aceea, se vorbeşte despre clopote la geto-daci, români şi europeni în general, la ruşi şi americani, la asiatici şi la africani, despre clopotele civilizaţiilor precolumbiene, despre clopotele şamanilor şi, bineînţeles, despre semnificaţiile clopotelor în creştinism şi ortodoxie (Oana-Pârâu, 2019, Proiectul unei limbi universale: enciclopedia mondială a clopotelor).

O astfel de perspectivă asupra existenţei şi evoluţiei clopotelor poate crea la un moment dat şi confuzie. Şi chiar dacă clopotele împărtăşesc aceeaşi tehnică de turnare şi aceleaşi principii muzicologice şi de acustică, ceea ce le diferenţiază este tocmai finalitatea utilizării lor care diferă în funcţie de doctrina care stă în spatele lor. Pentru că sunetul clopotului are rezonanţa lui particulară într-un templu buddhist ori şintoist şi o cu totul altă substanţă de semnificaţie într-o catedrală occidentală gotică. Şi de un atare context ar trebui ţinut cont într-o abordare a istoriei universale a clopotelor şi, mai ales, din punctul de vedere al unui limbaj universal.

Toaca în schimb, deşi a cunoscut o arie de răspândire destul de largă, fiind întâlnită în China la monahii buddhişti zen şi în Japonia în mănăstirile şintoiste, totuşi este întâlnită cel mai mult în spaţiul Bisericii Creştine la români, egipteni, greci, armeni, bulgari, ruşi, letoni, estoni, lituanieni, sârbi, croaţi (Cristescu, 2007, p. 34). Acest lucru este cumva de înţeles deoarece prima semnificaţie a toacei se lămureşte în contextul semnificaţiei Crucii în creştinism şi ortodoxie. Ori noi ştim “căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu… Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit; pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18, 23 – 24).     

 

I. Scurtă istorie a clopotelor

Se pare că originea clopotelor stă în atmosfera domestică şi practică a existenţei omeneşti. Dacă vreţi, strămoşii clopotului sunt jujeul de la gâtul câinilor ciobăneşti şi al altor animale şi blidul de lemn al oamenilor de demult.

Jujeul îndeplinea cel puţin două funcţii la gâtul animalului: pe de-o parte scotea un anumit sunet atunci când animalul se deplasa şi astfel îi putea fi reperată prezenţa (să ne gândim şi la tălăngile de mai târziu de la gâtul bovinelor) şi, pe de altă parte, jujeul proteja viaţa animalelor de prădătorii care se aruncau la gâtul lor. Probabil că de aici rezultă şi rezonanţa protectoare pe care clopotele o aduc în vieţile oamenilor.

Blidul de lemn era utilizat în mediul casnic şi poate că atunci când oamenii l-au lovit cumva şi-au dat seama că forma lui puţin concavă emite un anumit sunet. Primele clopote au fost de lemn şi de lut, apoi au fost confecţionate din piele uscată, fier şi bronz, argint şi alte aliaje dozate mai târziu funcţie de principiile tehnice ale campanologiei şi de legile acusticii.

Campanologia este ştiinţa şi studiul clopotelor (Oana-Pârâu, 2019, p. 197 ş.u.).

Pentru prima oară clopotele au apărut în Asia. În ceea ce priveşte spaţiul European, clopotniţele au apărut mai întâi în Apus prin secolul al V-lea, pe când în Răsărit clopotele au fost introduse undeva prin secolul al IX-lea (Branişte, 1993, p. 382). 

 

I.1. Încadrări şi semnificaţii

“Se povesteşte că odată, demult, trăia retras în munţii din China un maestru.

Era vessel tot timpul, le zâmbea tuturor celor care îi ieşeau în cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind să afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a întrebat într-o zi:

  • Maestre, de unde acest zâmbet continuu pe chipul tău?
  • De la clopoţeii de vânt, răspunse maestrul.
  • Cum aşa?
  • De fiecare dată când sună clopoţeii de argint de la poarta mea, mă cuprinde o bucurie fără margini! Înseamnă că vine cineva… Şi sosirea cuiva, fie şi doar a vântului, mă umple de fiecare dată de fericire…

Gândind că ar avea în ei ceva magic, într-o noapte elevul hotărî să fure clopoţeii. Îi duse în casa lui, îi aşeză la poartă şi aşteptă ca miracolul să se producă. Dar nu simţi nimic când aceştia sunară… Ba mai mult, după o săptămână, sunetul clopoţeilor începu să îl enerveze din cale-afară!

Când totul deveni insuportabil, cuprins de remuşcări, se duse înapoi la maestrul său să-i înapoieze clopoţeii. Îşi ceru de nenumărate ori iertare, şi când fu sigur că maestrul l-a iertat, îi puse întrebarea care îl frământa:

  • De ce la mine nu se întâmpla nimic atunci când sună clopoţeii? De ce nu apare bucuria pe care o văd la tine?
  • Dragul meu, îi răspunse maestrul, unde ai aşezat tu clopoţeii?
  • La poarta casei mele, maestre!
  • Ei, vezi? Trebuia să-i aşezi la poarta sufletului tău…” (Oana-Pârâu, 2019, p. 268 – 269)

 

Clopotul bate la poarta sufletului invitându-l pe om să descopere adevărul său prin raportare la Adevărul Absolut – Dumnezeu. Poetul Lucian Blaga aşa ne învaţă: “Când clopotul bate/ cu glasul Prea-Dreptului,/ turnul ne-nvaţă:/ Mergând în viaţă/ purtaţi-vă inima/ la înălţimea/ mândră a pieptului” (Când clopotul bate).

Scriind despre o anumită dinamică a clopotului care invită la introspecţie pe tema vieţii şi a morţii, Mihai Eminescu ne poartă cu gândul mult peste orizontul mărginit al pământului preocupat doar de supravieţuire: “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,/ Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă./ Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,/ S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;/ Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,/ Căci între amândouă stă neclintita limbă” (Se bate miezul nopţii…).

Aşa cum vom vedea în ultima parte a materialului de faţă, clopotul alături de toacă invită spre o rugăciune tot mai dematerializată care ajunge până la dialogul personal cu Dumnezeu în tăcere şi contemplaţie. Clopotul poate fi gura cerului a cărui limbă ne învaţă care este sensul vieţii şi cel al morţii. Pentru că întotdeauna glasul clopotului taie văzduhul de la cea mai aleasă altitudine şi pătrunde persoana până la despărţitura dintre rărunchi şi inimă. Este un glas penetrant care îi adună pe oameni întru comunicare şi, dacă inimile lor sunt deschise, spre comuniune. Însă, în momentul în care sunt “prea multe clopote orchestrate melodic şi armonic”, planul estetic şi cultural începe să domine dimensiunea comuniunii între oameni care în acest caz sunt atraşi mai mult spre idolul auzului (Grăjdian, 2010, p. 202).  

Faptul că clopotul este poziţionat la înălţime are o relevanţă practică deoarece cu cât este situat mai sus cu atât mai departe se aude sunetul său. Pentru acest motiv clopotul este aşezat într-un foişor la cel mai înalt nivel posibil şi care este deschis spre toate punctele cardinale (Branişte, 1993, p. 382). Astfel, este trezită şi stimulată o rezonanţă şi o comuniune tot mai largă.

 

I.2. Funcţia liturgică a clopotului

Sunetul clopotului separă timpul profan de timpul liturgic. Glasul clopotului te mută în altă dimensiune, te ridică din spaţiul creat şi profan, unde tu îţi rânduieşti cele ale vieţii pământeşti, şi te duce în nemărginirea necreată a lumii paradisiace.

O poveste a stareţului mînăstirii Lainici, Ioan Selejan, adevereşte toate aceste lucruri: “Soră, am să-ţi spun o chestiune pe care am auzit-o şi eu în satul în care m-am născut, care pentru mine rămâne fundamentală, gândită de un ţăran cu patru clase. Eram în satul unde m-am născut, în Bihor, undeva la poalele Apusenilor, acolo, şi ce se întâmplă, îmi povesteşte într-o zi o femeie care deja se apropie şi ea cred de 70 de ani şi îmi spunea: când era copilă, într-o duminică, într-o sărbătoare, era cu vitele undeva să le pască afară din sat. Şi era cu bunicul ei, deci, cetăţean care se va fi născut pe la 1800. Şi la un moment dat, în biserică era Liturghie, satul era la biserică, dar vitele nu te iartă, trebuie să te duci cu ele la câmp, nu? Şi atunci, într-un anumit moment liturgic, respectiv chiar în timpul prefacerii la Liturghie, când începe să se cânte Pe Tine Te lăudăm, se bate clopotul de trei ori. Sunt nişte rugăciuni speciale pe care le face preotul în perioada aceea, şi ce credeţi că-i spune bunicul acelei fete pe-atunci, care, vă spun, acum are peste 70 – 80 de ani, de-o mai fi trăind; îi spune: << Fata mea, să îngenunchem>>. Deci ei erau în câmp de fapt. Zice: <>. Am auzit clopotele că marcau timpul acesta important al Sfintei Liturghii. <>. Deci pentru mine a rămas aceasta ca o chestiune şi o expresie aşa, într-adevăr cutremurătoare, cum judecau ţăranii noştri şi acest aspect al problemei. Bun-înţeles, explicaţiile care sunt în legătură cu fiecare bătaie de clopot ş.a.m.d. este o istorie întreagă, ca să spun, numai a clopotelor, de unde au pornit şi ce e cu ele, dar aceasta cred eu, are o nuanţă de originalitate, referind că toaca, adecă clopotul, în anumite momente, bate şi pentru cei care sunt departe, ca ei să participle la comuniunea aceasta de rugăciune cu cei care sunt în biserică” (Cristescu, 2007, p.65 – 66).

Clopotul te scoate din orizontul limitat al lucrurilor create şi mărginite, fără ca aceasta să însemne că le părăseşti pentru totdeauna. Doar le transcenzi, te ridici deasupra lor prin introspecţie şi gând de rugăciune, pentru a te întoarce apoi la ele mai plin de harul gândului celui bun. Astfel, omul sfinţeşte locul, şi cred că în acest context ne poate apărea mai clar ceea ce mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas, a înţeles prin om ca “sacerdot al creaţiei” (Zizioulas, 1999, p. 84 ş.u. ).         

 

I.3. Durerea clopotelor sau plânsul lor de miere

Părintele Sergiu Mariţoi din Republica Moldova a cărui biserică a fost mistuită de flăcări a mărturisit jelind: “Ca mierea curgeau clopotele, n-am să uit niciodată imaginea aceasta! Ce-a mai rămas din ele stă şi-acum adunat în doi saci. Doi saci cu dangăne sparte şi topite” (Starcescu, 2020).

Şi poate că e mai bine să se întâmple aşa decât ca trupul clopotelor să ajungă prin topire şi returnare tunuri care să devină instrumente ale uciderii şi morţii. Aşa cum s-a şi întâmplat de fapt în primul război mondial când imperiul austro-ungar a decis nişte măsuri discriminatorii drastice împotriva poporului român, anume să fie rechiziţionate clopotele bisericilor româneşti din Transilvania pentru a fi topite şi folosite în industria armamentului.

A mai fost încă o filă tragică în istoria Transilvaniei atunci când Curtea de la Viena a distrus prin generalul Bucow aproximativ 300 de lăcaşuri de cult ortodoxe prin dărâmare şi incendiere (Oana-Pârâu, 2019, p. 242). Atunci trupurile lor s-au scurs şi au coborât în pământul din care au fost luate…

 

II. Legenda şi istoria toacei

După o anumită relatare „a fost un secret între Noe şi Dumnezeu să facă corabia. Şi el s-a scăpat şi a spus vestea aceasta soţiei. Şi prin soţie a aflat vestea asta şi satana şi când s-a dus în pădure după lemne, nu a mai găsit nici un lemn. Şi atunci s-a rugat la Dumnezeu şi a venit îngerul şi i-a spus să facă o toacă din lemn şi să înconjoare pădurea de trei ori şi să toace. După ce a făcut asta a găsit lemne. Şi Noe a luat o scândură şi un ciocan şi-o început să bată. Şi diavolii când auzeau, toţi au adus toate scândurile înapoi. Când bătea toaca toţi diavolii fugeau. În timp ce Noe îşi construia arca şi ceea ce construia ziua, noaptea, diavolii îi dărâma. Dărâmându-i, el s-a necăjit vreo două, trei zile. Rugându-se la Dumnezeu, un înger îi spuse: << Dacă vrei să faci arca fără să te mai supere diavolul, atunci alege o bucată de lemn mai uşoară şi care să aibă rezonanţă, să sune bine şi loveşte în ea, dând ocol lemnelor de la arcă>>, care erau răspândite de diavol. Şi-n timp ce făcea acest lucru, lemnele singure s-au adunat înapoi precum el le pusese şi astfel Noe n-a mai avut necazuri cu arca. A construit-o” (Cristescu, 2007, p. 78).

Avem aici o asociere între naraţiunea biblică a potopului şi legenda Meşterului Manole. Noe reprezintă o altă ipostază a lui Manole şi el caută să-şi construiască arca salvatoare. Pentru asta însă este nevoie de jertfă şi exact în acest punct al interpretării Noe devine prototipul monahului creştin-ortodox sau al creştinului angajat în lupta pentru mântuire, om al jertfei şi al luptei duhovniceşti cu păcatul şi cu ispitele demonice. Acum simbolul Crucii ne pare în prim plan de vreme ce monahul/credinciosul care bate toaca face o cruce cu orizontalitatea bucăţii de lemn care este trupul toacei. Ne găsim în plină simbolistică hristologică.

După părintele Dumitru Stăniloae în cultura şi spiritualitatea românească însuşi Manole meşterul îl semnifică pe Hristos deoarece, în fond, Manole nu este altceva decât prescurtarea numelui lui Emanuel (Hristos) care înseamnă „cu noi este Dumnezeu” (Stăniloae, 2004, p. 277). Oricum, Hristos Domnul este prototipul asumării vieţii în Hristos pentru fiecare monah/creştin.

Părintele Constantin Galeriu merge şi mai departe atunci când vorbeşte despre toacă şi spune că „este un cântec de durere şi bucurie, vestind odată cu bătaia cuielor crucii şi imnul pascal al învierii” (Galeriu în postfaţă la Cristescu, 2007, p. 399).  

Iată deci simbolul jerfei al Crucii lui Hristos pe care fiecare monah şi credincios Îl urmează pe calea luptei duhovniceşti pe care o are de purtat cu diavolul şi cu ispitele lui. În fond, scândurile împrăştiate ale corabiei, în interpretare duhovnicească, nu sunt altceva decât gândurile şi tentaţiile cu care diavolul încearcă să-l împiedice pe om de la lucrarea celor bune şi bineplăcute lui Dumnezeu.

Monahul este ostaşul lui Hristos care se războieşte permanent cu diavolul şi probabil că de aceea atunci când bate toaca este îmbrăcat în ţinută monahală completă. El se găseşte în plină luptă cu gândurile şi cu patimile şi încearcă din răsputeri să se adune sub umbra Crucii liniştitoare a Domnului. Să nu uităm şi că toaca poate fi împodobită cu semnul Crucii lui Hristos.

 

Aşadar, rostul toacei este să îl adune pe monah/credincios în sine cu gândurile lui bune de rugăciune şi, prin extensie, să-i adune pe oameni pe noua arcă a lui Noe, Biserica lui Hristos. Rostul acesta din urmă mai ales toaca l-a putut îndeplini în vremurile bisericii primare, când creştinii erau persecutaţi şi când, de exemplu, clopotele nu puteau fi folosite pentru că atrăgeau prea tare atenţia autorităţilor persecutoare. Atunci se lovea într-o bucată de lemn şi astfel creştinii catacombelor se puteau aduna pentru a-şi desfăşura în taină cultul.

După actul de la Milan din 313 când cultul bisericii a dobândit liberatea de manifestare sub toate formele de la Sfântul împărat Constantin cel Mare, toaca şi clopotele au putut coexista în ritualul de cult. Astfel, toaca şi-a dezvoltat în continuare profundele motivaţii practice, duhovniceşti şi simbolice (Cristescu, 2007, p. 58).    

 

III. Clopotul şi toaca

“Semnalizarea liturgică prin toacă declanşează un întreg proces psihologic şi spiritual. Acelaşi proces îl declanşează bătaia clopotelor bisericilor din mediul rural şi urban, în cadrul liturgic” (Cristescu, 2007, p. 65).

Clopotul este “o rugăciune sculptată în bronz” şi chemarea lui se adresează zonelor spirituale ale preocupărilor omeneşti, încercând să-l strige pe om oriunde s-ar afla, să vină la biserică să se roage. E ca o gură cerească ce trezeşte din adormire conştiinţa omului orizontalizat de grijile zilei obişnuite.

Sau, cum se spune într-o învăţătură/rugăciune: “Clopotul de-aramă sună/ Şi pe credincioşi adună,/ La bisericuţă, sus,/ Cârduri oamenii s-au dus”.

Toaca îi invită pe credincioşi la Biserică şi la rugăciune publică, iar cei care nu pot ajunge la biserică “din binecuvântate pricini” sunt invitaţi câteva clipe la introspecţie spirituală şi gândul lor se ridică la Dumnezeu al Cărui Fiu a murit pe lemnul Crucii bătut în cuie.

Într-o colindă lucrurile sună cam aşa: “D-auzi gazdă ori n-auzi/ Toaca-n cer şi slujba-n rai,/ Toaca-n cer cum se bătea/ Slujba-n rai cum se făcea,/ Dumnezeu cum cuvânta./ Maica sfântă se ruga/ Îngerii ţinând stâlpări/ Cântau sfintele cântări/ Şi să stai să tot priveşti/ Cum făcea slujbe cereşti/ Pentr-un fiu ce s-a născut/ Domnul nost’făr’de-nceput./ Că s-a născut pe pământ/ Fiul Tatălui cel sfânt”.

Clopotul şi toaca au crescut împreună de-a lungul timpului în semnificaţie şi rost practic, duhovnicesc şi simbolico-estetic. Astfel, ceremonialul de cult al bisericii a câştigat în complexitate prin combinarea calităţilor ritmice, melodice şi armonice a acestor două instrumente: “Ansamblul percutant, compus din mai multe toace de mână, toaca mare, tochiţa şi clopotele are ca scop practic amplificarea volumului semnalului şi crearea unei atmosfere ceremoniale” (Cristescu, 2007, p. 96).

De exemplu, toaca şi clopotele se însoţesc la înmormântarea unui călugăr. Părintele Iordan de la mănăstirea Cernica vorbeşte de “acel călugăr vestitor al mănăstirii care trece la cele veşnice este dus cu procesiune până la locul de veci cu toaca înainte şi prin bătaia clopotelor pentru că el merge pe ultimul drum, pentru că dacă el s-a nevoit în mănăstire ani de-a rândul, este cu adevărat, să zic aşa, vrednic de acea procesiune solemnă de a merge înainte cu toaca şi prin bătaia clopotelor, pentru că el s-a nevoit aici, s-a ostenit aici, s-a rugat lui Dumnezeu pentru lume, pentru el şi pentru cei care au făcut bine şi rău în viaţa aceasta”.

Un alt exemplu de ceremonie în care clopotele şi toaca merg împreună este cel de întâmpinare a unui arhiereu, aşa cum se procedează la Mănăstirea Cozia, unde “episcopul iese de la punctul protocolar la biserică în sunetul toacei de mână, al clopotelor şi al corului”.

Cu titlu general, amintim că în perioada Postului Mare, o seamă de mănăstiri au obiceiul de a combina sunetele de toacă şi cele de clopot, aşa cum se întâmplă la mănăstirile: Pasărea, Bodrog, Tismana, Dintr-un lemn, Prislop, Izbuc, Stânişoara, Govora Strâmba, Hurez etc (Cristescu, 2007, p. 53 ş.u.).  

Părintel profesor Vasile Grăjdian de la Facultatea de Teologie “Sfântul Andrei Şaguna” din Sibiu, vorbind despre “duhul slujirii liturgice şi spiritul spectacolului” şi despre “erori acustice în biserici”, consemnează că “la fel ca prea multele clopote orchestrate melodic şi armonic, şi instrumentele acustice ale amplificării (difuzoarele) derutează şi rătăcesc într-un mod lumesc simţul comun al apropierii prin cuvântul rostit sau cântat către Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu Cel Întrupat în Sfintele Slujbe ale Bisericii” (Grăjdian, 2010, p. 202).

Poate că tocmai pentru a se evita astfel de prioritizări ale spectacularului în defavoarea relaţiei personale cu Dumnezeu prin rugăciune, în Săptămâna Mare la Mănăstirea Pasărea “până vineri, inclusiv dimineaţa, se dă de nouă ori în clopote. Între lovituri se spune Tatăl nostru (aici bat prima dată clopotele)şi în toaca mare se dau 3 lovituri tot cu Tatăl nostru între ele”.

 

IV. Dimensiunea personală a clopotului şi toacei

Există astăzi tendinţa ca lucrurile să fie păstrate cumva dar, în acelaşi timp, să fie făcute cât mai uşor. Direcţia în care se merge azi eludează tot mai mult dimensiunea ascetică a vieţii. Omul post-modern preferă de departe confortul, entertainment-ul şi buna dispoziţie ca prezenţe universale în viaţa sa. El fuge de suferinţă în toate formele ei până acolo încât şi-o provoacă singur pe termen mediu şi lung prin tot felul de practici antiumane în folosul, zice el, al plăcerii şi bucuriei de a trăi.

Starea aceasta de lucruri se reflectă şi în viaţa bisericească sub mai multe aspecte. Ne referim acum doar la singurele instrumente care sunt acceptate în Biserica ortodoxă, clopotul şi toaca. Parcă tot mai mult ne dorim ca ele să fie automatizate deoarece aceasta face ca lucrurile să fie mai uşoare căci, nu-i aşa, nu mai e nevoie ca cineva să se urce până în clopotniţă şi să tragă clopotul ori să bată toaca.

Ori tocmai în acest punct apare şi vulnerabilitatea, deoarece se pierde caracterul personal al unor elemente care fac parte constitutiv din actele de cult. Pentru că, nu-i aşa, clopotele se trag de funie, nu de la buton, la fel cum toaca sună la lovirea cu ciocanele şi nu prin intermediul unui mecanism ethnic, în fond, impersonal.

Şi unde mai punem că se pierde o întreagă simbolistică teologică, spirituală şi duhovnicească. Cel care bate toaca formează o cruce cu ea şi chiar modul în care loveşte cu ciocanele simbolizează răstignirea Domnului Hristos. În plus, loviturile în toacă se pot realiza în cerc – simbol al veşniciei iubirii şi al întoarcerii în sine a omului ascet din ispitirea celor din afară, în triunghi – simbol al atotştiinţei şi al providenţei divine, în cruce – semn al răstignirii Domnului şi al ascezei sau răstignirii de sine a monahului/creştinului. Tocmai pentru această din urmă reverberaţie semnificativă, toaca rămâne unică în spaţiul creştinismului şi, în special, al ortodoxiei.

În ceea ce priveşte clopotul, subliniem valoarea superioară pe care o generează o întreagă industrie a turnării şi a tehnicii muzicale implicate în procesul făuririi, armonia îmbrăcând rezonanţe sonore deosebite, însă, dacă persoana lipseşte din proces şi amprenta ei nu se întrevede/simte în sunet, se poate pierde un anumit sens al persoanei şi o anumită vibraţie umană a lucrurilor.

Părintele Stăniloae vorbeşte despre vibraţia personală a creştinilor care cântă împreună cât mai natural cu putinţă, adică neacompaniaţi de instrumente: “Persoanele se unesc mai deplin când îşi unesc glasurile în aceeaşi cântare. Căci prin glasuri se exprimă întreaga simţire şi gândire a fiinţelor lor, sau fiecare simte fiinţa celorlaţi unită cu a sa. Orice individualism e depăşit. Credincioşii nu se aud între ei când urmăresc melodia executată de instrumente; nu simte unul vibraţiile fiinţei celuilalt în fiinţa sa, nu poartă în fiinţa sa vibraţiile fiinţei celuilalt” (Stăniloae, 1986, p. 425).

Înţelegem de aici cel puţin două lucruri:

• de ce în afară de clopot şi toacă Biserica Ortodoxă nu acceptă şi alte instrumente muzicale şi,

• de ce vibraţia personală a omului care imprimă ritmul său şi, dacă vreţi, respiraţia sa proprie actului liturgic este atât de importantă în condiţiile slujirii personale a lui Dumnezeu – Treimea de Persoane. 

Acum am văzut cât de important este ca actele liturgice desfăşurate în Biserică să se desfăşoare cât mai implicat şi personal cu putinţă – în fond comuniunea interpersonală a Bisericii şi constituirea şi unirea acesteia în rugăciune cu Dumnezeu Cel Unul şi Întreit în Persoane, este esenţa vieţii în Hristos.

Există o legătură semnificativă între actele liturgice care se succed şi care au ca numitor comun rugăciunea sau, mai exact, pe Dumnezeu care este partenerul personal de dialog în rugăciune. Într-un interviu din 18.10.1994, episcopul Ioan Selejan releva aceste legături în trepte: “Toaca e puţin mai dură, mai austeră, după aceea vine muzica, care e mai caldă. Dacă toaca adună la biserică, psalmul face trecerea între aceste elemente sonore emise de toacă şi clopot şi ne poartă spre cântul liturgic, care la rândul lui ne deschide porţile inimii, respectiv ale rugăciunii inimii, cu care pleacă monahul din biserică şi intră apoi în rugăciunea minţii, în tainica-i chilie” (Cristescu, 2007, p. 70).

Ni se propune chiar o scară liturgică, un urcuş duhovnicesc de la cuvântul latent şi de la rugăciunea materială sau rugăciunea mâinii pe care pe care toaca şi clopotul le exprimă, trecând apoi prin rostire şi cântare ca rugăciuni ale limbii care şi ele se găsesc tot în zona materială a rugăciunii, ajungându-se într-un final deschis la dimensiunea nematerială a rugăciunii, dincolo de cuvânt şi de orice limbaj, la tăcere şi la contemplaţie, adică la rugăciunea inimii şi a minţii (Cristescu, 2007, p. 69, 70).         

 

Concluzii:

● Clopotul şi toaca sunt acte liturgice legate interior cu trezvia credinciosului, deoarece indiferent ce face omul în momentul în care aude toaca sau clopotul, se opreşte un pic şi se gândeşte la Dumnezeu.

● Însemnătatea particulară în planul spiritualităţii a clopotului şi a toacei, ţine cont şi de învăţătura sau doctrina oamenilor care le folosesc în contextual religios şi cultural concret.

● Aşa cum am văzut, clopotul şi toaca se uneşte cu rugăciunea ca dialog personal al omului cu Dumnezeul Cel tri-personal.

● Clopotul şi toaca sunt acte liturgice prin intermediul cărora slujirea Bisericii se deschide spre comunitatea mai largă a oamenilor.

● Vibraţiile emise de clopot şi de toacă corespund cu vibraţiile personale pe care creştinii şi le transmit unii altora prin raportare comună la Dumnezeu.

● Clopotul şi toaca sunt rugăciuni ale mâinilor, aşa cum cântarea este o rugăciune a gurii şi a buzelor şi tot aşa cum contemplaţia reprezintă o rugăciune a minţii unite cu inima.

 

Bibliografie:

  1. BLAGA, Lucian, (1986). Poezii, Bucureşti: Editura Minerva.
  2. BRANIŞTE, Ene, (1993). Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R..
  3. CRISTESCU, Constanţa, (2007). Chemări de toacă, Bucureşti: Editura Academiei Române. 
  4. EMINESCU, Mihai, (2017). Poezii, Constanţa: Editura Eduard.
  5. GRĂJDIAN, Vasile, (2010). Mici scrieri bisericeşti şi culturale, Sibiu: Editura Andreiana.
  6. OANA – PÂRÂU, Ovidiu, (2019). Proiectul unei limbi universale: enciclopedia mondială a clopotelor, Bucureşti: WWW.CORESI.NET
  7. STARCESCU, Camelia, Formula AS, anul XXX, Nr. 1403 (5), 6 - 13 februarie 2020.
  8. STĂNILOAE, Dumitru, (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura Elion.
  9. STĂNILOAE, Dumitru, (1986). Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova: Editura Mitropoliei Olteniei.
  10. ZIZIOULAS, Ioannis, (1999), Creaţia ca Euharistie, traducere de Caliopie Papacioc, Bucureşti: Editura Bizantină. 
09-03-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Clopot, Toaca,