Cum răspunde Eminescu la întrebarea: Cine suntem noi oamenii/românii?

Introducere

Credinţa lui Mihai Eminescu este mai presus de orice îndoială. În fond, credinţa şi ştiinţa sunt la poetul nostru naţional cele două aripi cu care zboară spre Absolut. Biserica şi Şcoala sunt cele două instituţii pe a căror piatră de granit Eminescu şi-a temeluit existenţa şi spiritualitatea.

Ştiinţa lui Eminescu este una solidă şi constă în lecturi consistente şi diverse. Se pare că citea mult şi cu o repeziciune uimitoare. La Berlin şi Viena a petrecut câţiva ani unde a audiat cursuri universitare şi a abordat domenii diferite ale zonei cultural-ştiinţifice, de la filosofie şi literatură până la fizică şi economie.

1. Eminescu şi esenţele neamului

Înainte de a deschide porţile universalului, geniul eminescian s-a născut şi a evoluat în timp ca ortodox şi român. S-a născut într-o familie în care trăirea ortodoxă ajunsese la cote înalte şi încă de copil era dus frecvent la mănăstire (Dumitrescu-Buşulenga, 2019, p. 13). Acolo a putut lua contact cu buchiile spiritualităţii religioase şi s-a putut aclimatiza cu termeni şi expresii religioase ca “Tatăl”, “Stăpânul”, “O, Maică preacurată şi pururea Fecioară,/ Marie”… A luat parte activă la programul de rugăciune al Bisericii din satul natal şi al mănăstirii, deoarece, aşa cum vom vedea mai jos, poeziile sale abundă în expresii liturgice. În el s-a odihnit orizontul aproape bimilenar de credinţă creştină care a început pe pământul românesc odată cu predica Sfântului Apostol Andrei în părţile Dobrogei de astăzi. Credinţa apostolică pe temeiul căreia s-a format filonul românesc încă din etnogeneza neamului nostru, l-a penetrat pe Eminescu până la corzi de taină ale fiinţei încât el însuşi, asemeni unui Apostol, a mărturisit că Biserica este mama spirituală a neamului românesc.

Aşadar, între român şi credincios aliajul calitativ s-a lucrat încă de la început şi, cum ar spune părintele Stăniloae, nu s-ar putea vorbi de românitate fără elementul creştin-ortodox şi cel geto-dac. De aici a început opera eminesciană în fondul ei adânc românesc.

2. Raţiunile lucrurilor

Descinderea omului deplin al culturii române (Constantin Noica), e adevărat, s-a produs până la încheieturile şi măduva spinării neamului românesc. Introspecţia meditativă a poetului şi filosofului a coincis cu introiectarea lui în zona arhetipală românească, unde a putut identifica zidirea, zicerea şi simţirea românească în ontologia lor proprie.

            În plus, aşa cum am arătat în alt studiu, căutarea eminesciană a urcat în timp până la momentul 0 al craţiei universului, atunci “pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”, aşadar chiar înainte de primul sărut al timpului creat cu veşnicia Tatălui. Eminescu a căutat esenţele până la acest nivel şi pentru aceasta s-a folosit de instrumentarul credinţei şi de anticiparea teoretică ştiinţifică, pe de alta.

În ceea ce priveşte credinţa, Eminescu n-a fost un teolog ad litteram. Cu toate acestea, studiul lui aprofundat în cultura umană românească şi universală, l-a adus cumva în apropierea înţelegerii învăţăturii de credinţă creştine conform căreia Dumnezeu a pus gândurile sau raţiunile Sale în lucruri. Astfel, omul Îl poate căuta şi găsi pe Dumnezeu şi prin aplecarea cu înţelegere asupra lucrurilor din lume şi asupra lumii în general. În Scrisoarea IV se poate vedea părerea lui Eminescu despre aceste lucruri: “Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,/ Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri”. “Ideea, umbra, stă împreună cu lucrul, castelul în cazul de faţă. Pe aceasta se bazează unitatea cosmică, ideile din ochiul Absolutului însoţesc permanent existenţele fizice, obiectuale. Esenţele, gândurile, umbrele sunt ideile sau raţiunile eterne ale lucrurilor. Artistul este cel care “poate să se piardă în întregime în obiect” şi, astfel, să-I evidenţieze esenţa” (Bîlbă, 2019, p. 181).      

Ştiinţific vorbind, Mihai Eminescu a marşat pe călătoria în timp la viteze uluitoare, fapt concretizat poetic şi metaforic în călătoria Luceafărului spre Părintele ceresc; la început Luceafărul avea “aripe”, pentru ca apoi să se dematerializeze până la nivelul de “fulger neîntrerupt” şi, în cele din urmă, să atingă cotele esenţiale ale existenţei devenind “gând purtat de dor”. Viteza gândului este proverbială, iar când mai este şi purtat de dor, gândul atinge inimaginabilul. Prin intermediul călătoriei la viteze cosmice se poate ajunge “La început, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă”. Pe atunci nu exista nimic: nici fiinţa celor create din lume şi din univers, nici vreo vietate şi, cu atât mai puţin, fiinţa umană.

Fizicianul Petre Osiceanu afirmă că “principala consecinţă a ecuaţiei lui Einstein (E= mc2): energia se transformă în materie, materia trece în energie” (Osiceanu, 2010). Iată ce putea anticipa Eminescu cu aproape o jumătatea de veac înainte privitor la teoria relativităţii.

La viteze cosmice omul nici nu mai îmbătrâneşte (în raport cu un semen al său care stă). Un alt fizician, Feynman, povesteşte despre paradoxul gemenilor Peter şi Paul (Malea Stroe, 2018, p. 80). În timp ce Peter rămâne pe pământ, Paul călătoreşte în spaţiu cu o navă cosmică la viteze uriaşe şi, conform teoriei relativităţii, atunci când fraţii se reîntâlnesc, Paul este mai tânăr decât Peter. Ca să luăm un exemplu, spunem că distanţa dintre localităţile a şi b este de 50 km. Dacă un autovehicul circulă cu 100 km/h, înseamnă că distanţa de 50 de km se parcurge într-o jumătate de oră. Însă dacă aceeaşi distanţă este parcursă cu viteza de 500 km/oră, atunci 6 minute ar fi suficiente pentru parcurgerea distanţei. Concluzia este că dacă două persoane de aceeaşi vârstă pleacă din punctul a) în acelaşi timp, cea care circulă cu viteză mai mare ajunge mai repede şi mai tânără în punctul b) decât cealaltă persoană care ajunge cu 24 de minute mai târziu (la această viteză, mică în raport cu viteza luminii, diferența de vârstă este însă insesizabilă – suntem încă în mecanica newtoniană, nu în mecanica relativistă). Multiplicând distanţele şi vitezele de deplasare, avem o altă percepţie şi intuiţie asupra călătoriilor în timp.   

3. Biserică-Familie-Şcoală în viaţa lui Mihai Eminescu

Legăturile lui Eminescu cu spiritualitatea Bisericii strămoşeşti se adevereşte din cel puţin trei exemple concrete:

1. Printre manuscrisele eminesciene a putut fi identificat Prologul Evangheliei după Ioan: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Cosmogonia eminesciană porneşte de la bazele evanghelice (Dumitrescu-Buşulenga, 2019, p. 23). Inevitabil, primul verset din Evanghelia Sfântului Ioan, trimite şi la cel dintâi verset al Sfintei Scripturi, adică: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1, 1). În Scrisoarea I, poetul se înscrie perfect în duhul referatului biblic al creaţiei: “La început, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns/ Şi pătruns de sine însuşi, odihnea cel nepătruns”.
2. După cum însuşi părintele Dumitru Stăniloae mărturiseşte, se pare că cineva care a spicuit prin manuscrisele de Pateric prin Biblioteca Academiei Române, a reuşit să identifice pe unul dintre acestea semnătura lui Mihai Eminescu (Stăniloae, 2004, p. 279). Sigur că dacă preocuparea lui a atins şi astfel de lecturi patericale care sintetizează pilduitor şi aforistic dimensiunea ascetică şi mistică a vieţii în Hristos, Eminescu se adevereşte a fi nu doar un cercetător al informaţiei teologice, ci şi un căutător de sine însuşi prin oglindirea în portretele spiritualizate, îmbunătăţite, ale părinţilor din Pateric.
3. În ultimii ani de viaţă starea sa de sănătate agravându-se constant, prietenul său, Ion Creangă, i-a recomandat lui Eminescu să meargă pentru reculegere şi întremare la Mănăstirea Neamţului, lucru pe care poetul l-a şi făcut. Acolo, pe un Ceaslov, s-a putut descoperi o însemnare conform căreia, la data de 8 noiembrie 1886, Mihai Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit (Dumitrescu-Buşulenga, 2019, p. 28). Deşi, cum atrage atenţia şi Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), poetul nu a avut o viaţă în Hristos constantă şi întotdeauna ascendentă, totuşi pasul pe care el l-a făcut spre Tainele Bisericii relevă familiaritatea lui spirituală cu cele sfinte.

Din familie tânărul Mihai a luat contact cu ceea ce se poate numi elementul tradiţional românesc şi cu credinţa strămoşească. Două surori ale mamei sale, Raluca Juraşcu, s-au călugărit şi adesea viitorul scriitor era dus în mediul mănăstiresc unde a apucat să se îndrăgostească de imnul bisericesc Lumină lină. Dorinţa lui aceasta a şi fost: “Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării, lângă o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină” (Dumitrescu-Buşulenga, 2019, p. 29). Aşadar, n-a fost vorba doar de o preocupare intelectuală a lui de a găsi în cadrul mănăstiresc noi informaţii teologice şi religioase. Interesul cărturăresc a lăsat destul loc şi dimensiunii liturgice a vieţii spirituale pe care Eminescu n-a evitat-o defel.

Toate aceste preocupări spirituale şi plăcerea cu care poetul se afunda în “oferta” spirituală a mănăstirii, se datorează în mare măsură şi celor şapte ani de acasă în care, aşa cum spuneam, copilul Mihai a auzit adeseori numele lui Dumnezeu. Se pare că chiar cu preotul satului tânărul Eminescu a buchisit nu o dată prin cărţile de cult ale Bisericii.

Toate aceste experienţe formatoare din copilărie, l-au îndrumat ulterior pe Mihai Eminescu înspre a-şi asuma alături de credinţa ortodoxă strămoşească şi valorile autentice ale familiei în cadrul căreia a auzit-o pentru prima oară pomenită pe Măicuţa Domnului.

            Şcoala a fost cel de-al treilea factor decisiv în informarea şi formarea tânărului poet. Nu a iubit-o întotdeauna din cauza formalismului ei, motiv pentru care a şi părăsit-o în câteva rânduri nefinalizându-şi studiile. Filosoful Constantin Noica aminteşte la modul contrastiv şi penetrant cum de la “cel rămas repetent la Cernăuţi şi coregent la Blaj… “haimanaua” aceea, cum cu dragoste spunea Călinescu … Cărturarii tineri … au multe de învăţat de la felul cum învăţa Eminescu, înainte de a cere să li se publice un volumaş de versuri … sau un volumaş de critică pe bază de simple impresii de lectură…” (Noica, 2003, p. 251 – 252).  

Geniul cu care era înzestrat nu-i dădea pace şi avea nevoie în permanenţă de esenţele lucrurilor care uneori nu se puteau identifica atât de uşor în cadrul formal al şcolii. De aceea, pe lângă obligaţiile şcolare propriuzise, obişnuia să participe şi la diferite întruniri, cenacluri literare şi de cultură, ajungând să cutreiere ţara cu trupa de teatru în care a şi jucat. Să nu uităm şi că îndeajuns de invocata prietenie cu Ion Creangă, pe care Eminescu îl asculta de atâtea ori cu o deosebită şi nedisimulată plăcere atunci când îi desfăşura înainte într-un limbaj viu şi autentic românesc amintirile sale din copilărie.

Putem spune cumva că chiar înainte ca psiho-pedagogia modernă să conceptualizeze beneficiile educaţionale ale învăţământului de tip formal, non-formal şi informal, Mihai Eminescu se folosea din plin de resursele pe care i le ofereau aceste trei forme de învăţare.

            Sigur că în perioada studiilor sale la Berlin şi Viena preocupările intelectuale s-au completat şi s-au lărgit considerabil prin audierea cursurilor universitare diverse: istorie, filosofie, arte, literaturi vechi, drept, economie politică, ştiinţ exacte. Frecventa sălile de teatru, de concerte, muzeele şi citea enorm, de la Platon şi gnostici, stoici şi eleaţi, până la Schopenhauer, Hegel, Fichte, Schelling, Kant …        

4. Absolutul ca Persoană la Mihai Eminescu

În opera eminesciană, Dumnezeu este Absolutul Personal. Şi aici se vede cu prisosinţă credinţa personală a poetului şi diferenţa faţă de religiozitatea orientală în felul în care divinitatea este concepută.

            Aşa cum se poate vedea, este vorba despre divinitate ca persoană şi nu despre vreo forţă impersonală cu care omul ar fi cumva chemat să se identifice panteistic şi să formeze o unitate nediferenţiată. Atunci când Luceafărul face acea călătorie spre începuturile lumii pentru a-I cere Părintelui murirea pentru “O oră de iubire”, dialogul decurge astfel: “De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;/ O, cere-mi, Doamne, orice preţ,/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte”; … iar Tatăl îi răspunde: “Iar tu, Hyperion, rămâi/ Oriunde ai apune…/ Cere-mi cuvântul meu de-ntâi –/ Să-ţi dau înţelepciune”.

            În primul rând are loc un dialog între Luceafăr şi Părinte. Ori dialogul se desfăşoară între două sau mai multe persoane care comunică între ele. Cuvintele pe care aceste persoane le schimbă între ele poartă şi un mesaj afectiv, personal, prin care se susţin cele dăruite şi primite prin cuvânt. Dumnezeu este numit aici “Părinte” şi “Doamne”, expresii luate direct din cultul Bisericii Ortodoxe cu care tânărul Mihai a luat contact din fragedă copilărie şi până la adolescenţă. Iar atunci când Luceafărul Îl numeşte pe Părintele ceresc “Căci Tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte”, ne aflăm în plină lecţie de teologie dogmatică la capitolul despre atributele divine.

            În Scrisoarea I exprimarea poetică atinge culmi inconfundabile ale relaţiei personale între om şi Dumnezeu: „Dar deodat’ un punct se mişcă…cel întâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…/ Punctu-acela în mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”. Tatăl şi stăpânul fără margini sunt cuvinte liturgice prin excelenţă. Şi, dacă ar fi să extrapolăm puţin, cum Tată fără Fiu nu există, iată că ne aflăm în câmpul celei mai pline de sens relaţii personale divine, temeiul oricărei relaţii interpersonale umane. Părintele academician Dumitru Stăniloae vorbeşte despre “Trei Persoane purtătoare ale unei fiinţe nemărginite şi nerepetate, ca un unic Dumnezeu, modelul şi ţinta făpturilor create conştiente”: “Nici o fiinţă conştientă nu există decât în ipostasuri sau persoane: Fiinţa dumnezeiască în trei Persoane, cea omenească, în multe persoane. Altfel nu-şi împlineşte nici Dumnezeu şi nici umanul destinul de existenţă iubitoare şi, prin aceasta, fericite” (Stăniloae, 2012, p. 27).

             Acest punct în mişcare este cel întâi, adică mai înainte de toate existenţele, deci veşnic. El exista “La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă”. Şi, mai presus de toate, era singur. Dumnezeu e unic.

Sfântul Dionisie Areopagitul susţine că Dumnezeu este Unul şi Simplu, iar ceea ce poate apărea omului ca fiind multiplicitate sunt lucrări dumnezeieşti care, de fapt nu sunt atribuite numai Tatălui sau numai Fiului sau numai Sfântului Duh, ci întregii dumnezeiri (Dionisie Areopagitul, 1996, p. 139). Pentru a înţelege mai bine unicitatea şi simplitatea lui Dumnezeu în contextul creaţiei lumii care presupune o multitudine de raportări ale divinităţii la univers, părintele Stăniloae apelează la o analogie: “Aşa cum subiectul nostru este simplu în sine, dar din el răsar la nesfârşit gânduri, , sentimente şi acte, într-un mod asemănător, dar infinit mai înalt, este simplă în sine întreita şi comuna subiectivitate divină, dar din abisul ei nesecat ies la nesfârşit acte prin care se face cunoscută într-o mulţime de atribute” (Stăniloae, 1978, p. 167).  

Dualismul sau oricare altă filosofie gnostică, indiferent de forma pe care a îmbrăcat-o de-a lungul istoriei religioase a omenirii, n-a constituit niciodată un răspuns total la întrebarea Cine este Dumnezeu? Prin dualism se ajunge până acolo încât exegeza cosmogoniei din Scrisoarea I să fie confiscată fie de sinonimia hegeliană între Neant şi Absolut, fie de “mitul cosmogonic Indian al lumilor create de Brima, zeul dornic de a se înţelege pe sine” (Petrescu, 2005, p. 192). În fond, un zeu care are nevoie de existenţa lumii şi a omului ca să se poată vedea şi înţelege pe sine însuşi deţine o putere limitată, nedemnă de existenţa personală divină. În teologia creştină pe care poetul şi-a asumat-o în cadrul mănăstiresc al copilăriei sale, necesitatea apariţiei lumii nu stă în nevoia divinităţi de autocunoaştere prin intermediul ochiului uman, ci iubirea este cea care determină creaţia omului şi a lumii. Panteismul ontologic între Dumnezeu şi lume este astfel evitat şi, în egală măsură, în acest fel este “salvată” şi dimensiunea personală a existenţei eterne divine.   

Dacă Dumnezeu există, atunci e necesar să fie Unul. Sau, cum mărturiseşte învăţătura de credinţă a Bisericii, Dumnezeu este Unul în fiinţă şi întreit în Persoane.  

Dacă ar să potrivesc versurile acestea din Scrisoarea I cu o imagine din arta murală bisericească, aceasta n-ar fi alta decât Pantocratorul de pe cupola lăcaşului de cult: Atoateţiitorul este Tatăl. Ce minune şi bucurie! Acesta este Dumnezeul nostru! Nu o esenţă impersonală în care ne topim cu toţii şi cu toate de-a valma într-o pastă eshatologică. “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8) şi iubirea reprezintă o calitate personală şi interpersonală care asigură în veci realitatea persoanelor care se iubesc.

            Dumnezeu este astfel existenţă (tri)personală şi unică, singulară. Fizica defineşte singularitatea ca fiind cu o densitate infinită materie şi energie, cu volum ce tinde spre zero şi cu masă ce tinde spre infinit. Cred că o astfel de exprimare ştiinţifică reprezintă cea mai mare apropiere de formularea de credinţă creştină care se referă la punctul existenţei divine. .       

5. Importanţa rugăciunii în poezia eminesciană

Aşa cum vom vedea imediat, în aşa-numitele poezii-rugăciune “Răsai asupra mea…” şi “Rugăciune”, Mihai Eminescu devoalează o amplă legătură pe care a avut-o cu cartea de cult, din care cu siguranţă s-a inspirat şi, de ce să nu luăm în calcul şi această posibilitate, s-a şi rugat. “Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, maică sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină./ Speranţa mea tu n-o lăsa să moară/ Deşi al meu e un noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară”. Aceste versuri reprezintă un model de rugăciune individuală în care cuvintele de rezonanţă duhovnicească sunt prezente din belşug. Sufletul suferind al poetului îşi asumă responsabilitatea pentru “un noian de vină” şi atitudinea lui în faţă Maicii Domnului e una de smerenie profundă care însă poate bascula foarte uşor în disperare: “Străin de toţi, pierdut în suferinţă/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie”. Exact în acest punct e cazul să consemnăm că în nici un caz Eminescu nu este un creştin practicant ad litteram. Ca la toţi oamenii mari, sufletul poetului a fost atras în toate părţile de cugetări, gânduri, cunoaştere (Dumitrescu-Buşulenga, 2013, p. 243). Pentru că interesul fundamental al geniilor este preocuparea pentru esenţa lucrurilor. Dar drumul spre esenţă, spre principiu, nu este unul uşor deloc.

            Totuşi, în continuare, nădejdea eminesciană irumpe într-o rugăciune imperativă de cerere: “Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”

            În continuarea duhului de credinţă răsăriteană în care tânărul Eminescu s-a format şi care nu l-a părăsit niciodată de-a lungul încercatei sale vieţii, chiar dacă, uneori, a simţit că s-a îndepărtat de divinitate, poezia “Rugăciune” vine să completeze caracterul rugăciunii individuale cu cel al rugăciunii de cult, liturgice. Eu lasă acum locul lui Noi: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară/ O, Maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!/ Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor;/ Ascult-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, Maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!”

            Aceast poem-rugăciune este o dovadă de netăgăduit a „adaptabilităţii” geniului eminescian la duhul credinţei strămoşeşti, pe care, aşa cum putem uşor observa,  l-a asimilat până la nivelul similitudinii logosului poetic cu expresiile folosite în rugăciunile Bisericii.

În continuare, vom rămâne câteva momente asupra mult discutatei expresii poetice: „Luceafărului mărilor”, pe care am lămurit-o în alt studiu despre Mihai Eminescu. Voi cita in extenso acele paragrafe, tocmai pentru că reiese, o dată în plus, modelul de inspiraţie pe care a exercitat-o cartea de cult, literatura veche românească şi folclorul, asupra poetului: „Într-un colind românesc, Maica Domnului este numit-ă „Luceafărul din zori”: „Tu, Luceafărul din zori, Cel de-a pururi fără nori, Scara toată-i aşternută, Cu frumoase flori”.

Părintele profesor Ovidiu Moceanu remarcă: „Invocarea luceafărului mărilor n-are legătură, în aparenţă, cu capodopera eminesciană. Dar se ştie că numele Fecioarei, după o interpretare, provine din ebraică, însemnând „picătură de mare” (mar – „picătură”, yam – „mare”). Sfântul Ieronim a tradus în latină cuvântul folosind sintagma Silla Maris (lat. stilla – „picătură”) care a fost apropiată de altă sintagmă, cu puternice conotaţii poetice, Stella Maris („Steaua Mării”). E lesne de ce s-a impus a doua sintagmă. Imnul Ave Maria, Stella Maris, crează imaginea poetică a Fecioarei „luceafăr al mărilor”. Ocrotitoarea marinarilor (de aceea îşi sărbătoresc ziua la 15 August) are puterea să ne înalţe „din valul ce ne bântuie”, fiecare din noi fiind în voia valurilor vieţii.

Am mai putea continua cu detalierea anumitor expresii cultice, însă ne vom rezuma acum doar la a le aminti: „Bucură-te, steaua, care arăţi Soarele” (Acatistul Bunei Vestiri, Icos I); Bucură-te, soare luminos, care luminezi pe cei credincioşi (Acatistul Maicii domnului, Icos 6); Bucură-te fulger care luminezi sufletele şi străluceşti cu darul şi cu slava în toată lumea (Acatistul Maicii domnului Portăriţa, Icos I).

Ţin să mai menţionez doar că, aşa cum uşor se poate observa, cultul bisericesc e mult mai degajat în folosirea unor sintagme privitoare la Maica Domnului, decât frazeologia interpretativă a unora care împărtăşesc opinii mai „aplicate”” (Bîlbă, 2019, p. 184-185).

În acest context de argumentare şi de interpretare ar fi extrem de dificil să acceptăm opinii critice care afirmă univoc şi reducţionist: „Această rugăciune nu trebuie să creeze impresia unui Eminescu poet creştin. Pentru că gândirea lui Eminescu este, prin excelenţă, gândirea unui spirit ateu, pentru care mitul creştin are, ca şi miturile greceşti şi mazdeiste, numai valoarea tranzitorie a oricărui limbaj mitic figurat. Mitul (creştin sau de altă natură) nu e, aşadar, pentru Eminescu, decât o proiecţie a gândirii umane care încearcă să prindă, prin el, eternitatea” (Petrescu, 2005, p. 221).

 În concluzie, pseudo-lista neagră a denigrărilor lui Mihai Eminescu se dovedeşte a fi vânare de vânt. Motivele desfiinţării ei provin tocmai din conţinutul ideatic al poiesisului eminescian.

Lista „sacrificărilor” eminesciene s-a desfăşurat etapizat. Întâi a fost neînţelegerea lui în epocă. Canonicul Grama şi „bietul” Aron Densuşianu îl priveu ciudat pe Mihai Eminescu. A doua oară, contestarea s-a produs pe linie estică şi comunistă, pentru ca, apoi, denigrările să continue până astăzi prin prisma globalizării venite din vest (Dumitrescu-Buşulenga, 2013, p. 241).

„România liberă” din 15 ianuarie a dus lucrurile înspre o culme a opresiunii culturii române, atunci când Horia Roman Patapievici a dat nişte răspunsuri pe care le veţi judeca în privinţa calităţii şi dumneavoastră, la nişte întrebări pe care tot el le-a lansat: „Eminescu, poet naţional? De ce să ne mai intereseze, dacă noi devenim acum internaţionali? Eminescu, profund? Ce e aia profund? Categoria asta a dispărut… Eminescu, interesant? Ce e interesant în Eminescu e german. Pe noi nu ne mai interesează Germania, ne interesează America”.

Şi, ca să păstrăm linia apologeticii eminesciene desfăşurate de doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga (Maica Benedicta), considerăm că Eminescu a stârnit şi încă stârneşte invidii printre autorii mai tineri, care în (ne)cunoştinţă de cauză produc un „efect de piramidă”  calomniator asupra culturii româneşti: decapitarea vârfului echivalează cu o scurgere a efectelor decapitării înspre baza piramidei (Dumitrescu-Buşulenga, 2013, p. 240). În acest (non)sens, nu mai devreme de 15 ianuarie 2020, la şcoală fiind şi vorbind cu elevii despre valorile civice, culturale şi ideatice desprinse din opera şi personalitatea lui Eminescu, o elevă s-a ridicat şi a spus: „Eminescu a fost un poet nebun care s-a drogat”. Am fost şocat. N-am avut puterea de a face gestul pe care Doamana Zoe Dumitrescu Buşulenga l-a făcut atunci când un student a afirmat la cursuri că nu mai e nevoie de cultură clasică, adică a demisionat de la catedră. Răspunsul meu a constat în lucrurile pe care le-am desfăşurat în cursul materialului de faţă. La sfârşitul orei, eleva mi-a spus: „Îi voi spune mamei că Eminescu n-a fost aşa”.  

Bibliografie:

1. BÎLBĂ, Ciprian, Valentin, (2019). Oglinzi în dialog: teologie, psihologie, cultură, Făgăraş: Editura Agaton.
2. DIONISIE, Areopagitul, (1996). Opere complete, traducere, introducere şi note pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti: Editura Paideia.    
3. DUMITRESCU-BUŞULENGA, Zoe, (2019). Cultură şi Credinţă: intelectualul şi cultura în lumea secularizată: Eminescu, între credinţă şi cunoaştere, Suceava: Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.
4. DUMITRESCU-BUŞULENGA, Zoe – Maica Benedicta (2013). Credinţe, mărturisiri, învăţăminte: interviuri şi dialoguri, Putna: Editura Nicodim Caligraful.  
5. NOICA, Constantin, (2003). Introducere la miracolul eminescian, Bucureşti: Editura Humanitas.
6. OSICEANU, Petre, (2010). Eminescu şi conceptele fundamentale ale fizicii moderne: Timp, Spaţiu, Univers, Bucureşti, (www.icf.ro/noi.2010).
7. PETRESCU, Ioana, Em. (2005). Eminescu: modele cosmologice şi viziune poetică, Piteşti: Editura Paralela 45.
8. STĂNILOAE, Dumitru, (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura Elion.   
9. STĂNILOAE, Dumitru, (2012). Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, Bucureşti: E.I.B.M.O..
10. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R..