A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
Și era una la părinţi
Si mândra-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Și luna între stele.
Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastra, unde-n colț
Luceafărul aşteaptă.
……………………………..
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!
Povestea de dragoste dintre preafrumoasa fată de împărat și Luceafăr nu este altceva, în interpretarea părintelui Marcu, decât atracția dintre suflet (Cătălina) și conștiință (glasul lui Dumnezeu), zădărnicită însă de o altă atracție a sufletului, aceea către trup (Cătălin), către cele muritoare. Conștiința se desparte cu durere de suflet, dragostea sa, pentru a rămâne atașată de Creator.
Dar menirea conștiinței este de a fi veșnic împreună cu sufletul pe care îl iubește, veșnicia fiind foarte grea în absența iubirii. De aceea Luceafărul (conștiința) este gata să renunțe la atributul nemuririi, punând iubirea mai presus de nemurire. Creatorul refuză însă moartea conștiinței, supunerea ei în fața sufletului.
Dragostea trupească aduce moartea sufletului (Cătălinei), noaptea păcatelor, când Cătălina își aduce din nou aminte de dragostea dintâi:
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând
Norocu-mi luminează!
O cântare a cântărilor în versiune eminesciană!
Citeste si: | |