Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Predici. Cateheze. PastoraţieNr. vizualizari: 5363

Răspunsuri la întrebări (Fagaras - 20 noi.2012) - Despre viaţa în occident. Despre viaţa de familie

ÎPS Serafim Joantă
Tags: occident; familie;
Răspunsuri la întrebări (Fagaras - 20 noi.2012) - Despre viaţa în occident. Despre viaţa de familie

   

Vrem să vă întrebăm despre viaţa bisericească, despre rânduielile pe care le aveţi la Arhiepiscopia de la Nürnberg, ştim că aveţi şi mănăstire acolo, şi despre felul în care reuşiţi să-i captaţi pe oameni să vină la biserică. În ce fel frecventează biserica, în ce fel fac ei slujbele acolo?

            Viaţa bisericească în Diaspora (împrăştiere) este diferită de viaţa din ţară unde credincioşii trăiesc aproape unii de alţii şi au biserici la tot pasul. În Diaspora, nu avem decât foarte puţine biserici proprii şi spaţii corespunzătoare în care să ne putem desfăşura misiunea în condiţii normale. Atunci când nu ai biserica ta, ci eşti nevoit să închiriezi una pentru câteva ore, duminica sau în alte zile, trebuie să-ţi reduci misiunea la slujirea Sf. Liturghii. Pentru că credincioşii noştri trăiesc împrăştiaţi peste tot, cred că destul de mulţi nu ştiu de existenţa Mitropoliei, nici a parohiilor româneşti prezente în toate marile oraşe din Germania. Aceasta arată indiferenţa lor faţă de Biserică. Fiindcă cine caută cu adevărat Biserica o găseşte imediat, chiar dacă ea se află la zeci sau sute de kilometri. Noi ne-am străduit pe cât am putut să înfiinţăm cât mai multe parohii  pentru ca credincioşii să nu facă drumuri foarte lungi. Aşa au apărut în cei 18 ani de când sunt în Germania peste 50 de noi parohii. Dar nu vom putea niciodată să facem parohii peste tot, aşa încât problema distanţelor va rămâne mereu un specific al Diasporei. Există deci un progres, o consolidare a Mitropoliei. Dar numai Dumnezeu ştie care este cu adevărat pulsul duhovnicesc al credincioşilor, care sunt într-o mişcare continuă. Din păcate, foarte puţini vin la Sf. Liturghie  în mod regulat. De fapt şi aici, în ţară, doar 3-4% din credincioşii de la oraş frecventează biserica în mod regulat. La sate, situaţia este poate mai bună. Atunci ce să aştept eu în Germania, unde credincioşii trebuie să vină la biserică de la 100-200 km sau chiar mai mult. Oraşul Nürnberg, unde avem centrul mitropolitan şi catedrala, are 700.000 de locuitori şi este foarte extins. Deşi biserica noastră este situată aproape de centrul oraşului, totuşi cei mai mulţi credincioşi trebuie să vină de la distanţe mari, de o jumătate de oră, o oră sau chiar mai mult de mers cu maşina. Ceea ce înseamnă un efort deosebit din partea lor. Duminică de duminică avem la Sf. Liturghie în jur de 200 de credincioşi, iar la sărbătorile mari şi mai mulţi. Printre aceştia am întâlnit oameni foarte evlavioşi, rugători şi postitori, încât mă uimesc că într-o lume atât de materialistă mai există şi astfel de oameni.
           Catedrala noastră este în acelaşi timp şi mânăstire. Aici săvârşim în fiecare zi Utrenia şi Sfânta Liturghie, iar seara, ceasul nouă, Vecernia şi  Pavecerniţa cu Paraclisul Maicii Domnului; vinerea după amiază facem Taina Sfântului Maslu şi până de curând am făcut în continuare o oră de „rugăciunea lui Iisus”. La Sf. Maslu vin în jur de 50 de credincioşi, iar la „rugăciunea lui Iisus” rămâneau destul de puţini, datorită lungimii Sf. Maslu. Tocmai de aceea am renunţat la ea. Exemplul rostirii rugăciunii lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” în biserică l-am luat de la mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Maldon (Anglia) întemeiată de Părintele Sofronie.
            Ştiţi ca Părintele Sofronie (Saharov) a fost ucenicul Sf. Siluan Athonitul (+1938 şi a întemeiat această mănăstire în anii ’60 ai secolului trecut. În mănăstirea Părintelui Sofronie a trăit până în 1993 şi Părintele Rafael Noica (retras de atunci într-un sat de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni). La această mănăstire sunt călugări de foarte multe naţionalităţi, între care şi români. Din respect faţă de limba maternă a fiecăruia, dar şi pentru a simplifica slujbele de peste săptămână care sunt destul de complexe în rânduiala lor, Părintele Sofronie le-a înlocuit cu rugăciunea lui Iisus. Deci în loc de Utrenie şi Vecernie se face „rugăciunea lui Iisus” în comun, două ore dimineaţa şi două ore seara. Biserica mânăstirii, ca toate bisericile vechi, are ferestre foarte înguste, aşa încât doar puţină lumină pătrunde în interior, ceea ce favorizează interiorizarea la rugăciune. La rugăciunea lui Iisus fiecare stă în picioare sau pe un scăunel, ghemuit, cu capul aplecat spre inimă şi cu două degete puse deasupra inimii, iar cel rânduit zice cu voce tare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii”. Se repetă rugăciunea de câte o sută de ori în engleză, apoi în slavonă, în greacă, în franceză, în româneşte sau în alte limbi, după limba maternă a celor prezenţi. Rugăciunea lui Iisus fiind scurtă, poate fi înţeleasă uşor în orice limbă. Când mergeam la Maldon, în urmă cu 20-25 de ani, nu era niciun călugăr roman în mânăstire, dar pentru mine Părinţii ziceau rugăciunea lui Iisus şi în româneşte. Am văzut şi în aceasta gingăşia lor, atenţia lor pentru orice om prezent în biserică.
            Eu spun mereu preoţilor noştri că dacă în biserică, printre români, sunt şi germani, atunci să citească Apostolul şi Evanghelia şi în limba germană; de asemenea o ectenie şi neapărat Tatăl nostru. Unii zic: ce rost are să lungim slujba dacă sunt doar 2-3 străini. Iar eu le răspund că e suficient să fie şi numai unul singur, căci un singur om valorează  mai mult decât tot universul. Dacă zici ceva şi în limba lui, se simte băgat în seamă, simte că l-ai primit în casa ta.
            Ceea ce cred eu că-i atrage cel mai mult pe oameni la biserică este biserica însăşi, biserica-locaş, biserica cu iconostas, cu icoane, cu fresce. La Nürnberg avem deci un loc ortodox, românesc prin excelenţă. Oamenii vin pentru că ştiu că e o biserică românească. Iar noi îi primim cu inima deschisă, cu atenţie faţă de problema şi necazul fiecăruia. Credincioşii noştri ştiu că dacă vin la biserică, oricând, chiar şi peste săptămână, sunt bine primiţi şi că nu trebuie să aştepte la rând sau să aibă programare, cum e obiceiul în Germania unde nimeni nu vizitează pe cineva, nici chiar pe preot la biserică fără programare din timp. De pildă, germanii care vor să ne viziteze biserica, fie personal, fie în grup, ne anunţă şi cu un an înainte sau cu 6 luni, dar nu mai puţin de 3 luni. Noi românii suntem mai naturali, mai spontani din punctul acesta de vedere. Îi primim pe oameni oricând. La Nürnberg avem şi câteva măicuţe care stau în ajutorul oamenilor, fac colive pentru parastase, îi sfătuiesc, mai cu seamă pe credincioase. Toţi simt  căldura Ortodoxiei.
            Ceea ce facem noi la Nürnberg nu putem face decât acolo unde avem bisericile noastre proprii. Din cele peste 60 de parohii doar vreo 10 au bisericile lor proprii. În toate celelalte trebuie să închiriem biserici de la protestanţi sau catolici pentru orele în care slujim. Totul este provizoriu: punem 2 icoane în faţa altarului, o faţă de masă şi Sfântul Antimis pe masa Altarului şi slujim în condiţii foarte improprii pentru cultul ortodox. Dar mulţumim bunului Dumnezeu că putem face şi aceasta şi că găsim multă înţelegere la fraţii noştri germani.
            O altă particularitate a noastră, a celor din Diaspora, este că rugăciunile de la Sf. Liturghie prevăzute a se citi în taină, noi le citim cu voce tare pentru ca credincioşii să înţeleagă ce se petrece în Sf. Liturghie, iar la prefacerea Darurilor de pâine şi de vin credincioşii răspund cu voce tare: „Amin”. Astfel ei îşi pun pecetea pe rugăciunea preotului care cheamă pe Duhul Sfânt să sfinţească Darurile: „Şi fă adică pâinea aceasta cinstitul Trup al Hristosului Tău” - Amin. “Iar ceea ce este în Potirul acesta, cinstitul Sânge al Hristosului Tău”  -Amin. “Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”! - Amin. Şi toată lumea din biserică zice tare: „Amin”. Cred că acest fel de a sluji Sf. Liturghie îi leagă pe credincioşi de Biserică, îi conştientizează şi responsabilizează. Facem acesta pentru că aşa se slujea Liturghia în vechime şi aşa se slujeşte şi la Maldon, dar şi în alte multe biserici, la ruşi şi greci. Părintele Sofronie a avut şi are încă o influenţă extraordinară asupra parohiilor ortodoxe din Apus, parohii formate din convertiţi la Ortodoxie tocmai datorită frumuseţii Liturghiei ortodoxe şi a spiritualităţii răsăritene.  Aceşti convertiţi sunt foarte activi şi foarte bine integraţi în Biserică, nu lipsesc de la nici o slujbă, ţin cu stricteţe posturile, se spovedesc des şi se împărtăşesc la fiecare Sf. Liturghie. În parohiile de convertiţi simţi duhul creştinilor din primele veacuri.
           
            Provocările societăţii contemporane constituie o ameninţare la rânduielile Bisericii şi la demnitatea oamenilor?
           
             Fără îndoială! Sfântul Apostol Pavel a zis încă din secolul I că „vremurile rele sunt”. Pentru credincioşii angajaţi în credinţă, vremurile au fost totdeauna potrivnice. Aş zice că astăzi vremurile sunt şi mai potrivnice credinţei decât altădată pentru că astăzi lumea este cu totul alta; nu mai trăim în societatea tradiţională de altă dată, în care credinţa constituia un îndreptar de viaţă pentru toţi oamenii. Biserica, tradiţia, sărbătorile, rugăciunea, postul erau lucruri de sine înţeles. Astăzi toate acestea sunt mai degrabă excepţii; foarte puţini oameni îşi conduc viaţa după dreptarul credinţei. Credinţa celor mai mulţi este doar teoretică, fără consecinţe practice. Iar fără credinţă, omul îşi denaturează viaţa, lumea îşi pierde unitatea, se fărâmiţează, nu mai este călăuzită de un ţel superior. Dacă în locul lui Dumnezeu îl pui pe om în centrul vieţii şi al existenţei, dacă te preocupi exclusiv de lucrurile materiale, dacă urmăreşti doar satisfacerea plăcerilor înseamnă că ai răsturnat scara valorilor, iar acest lucru are consecinţe deosebit de grave pentru viaţa fiecăruia ca şi pentru viaţa societăţii.
            Trăim vremuri apocaliptice, nu neapărat în sensul că sfârşitul lumii este foarte aproape - el poate fi  astăzi, mâine sau peste sute de ani, numai Dumnezeu ştie - ci în sensul că în aceste vremuri, datorită lipsei de credinţă oamenii se pierde foarte uşor. Altădată era mai greu să te pierzi pentru că te ţinea oarecum în frâu societatea. Îţi era ruşine în sat sau chiar în oraş să desfrânezi, să trăieşti necununat la biserică, să divorţezi, să păcătuieşti în public cum se întâmplă astăzi. Altădată societatea avea un oprobriu pentru toate aceste păcate care tulbură şi descompun viaţa oamenilor. Moralitatea este o lege înscrisă în firea omului. Dar dacă omul nu mai trăieşte potrivit firii sale, înseamnă că se distruge încetul cu încetul. Este ceea ce vedem astăzi peste tot în lumea aşa zis civilizată. Mai cu seamă tinerii din ziua de azi sunt în mare pericol. Cei mai mulţi alunecă pe panta dezintegrării morale şi din cauza aceasta nu se pot realiza în viaţă; familia se destramă: certuri, scandaluri, copii pe drumuri etc. Este atâta  suferinţă în lume pentru că oamenii îl uită pe Dumnezeu, uită de Biserică, uită de rugăciune, de post şi săvârşesc tot felul de păcate, fără să aibă măcar conştiinţa păcatului. Mulţi spun: ce păcat, nu există păcat? Ce păcat este că trăiesc cu cineva, că trăim de probă. Sau îşi fac calcule: să nu avem copii imediat după căsătorie, să ne facem mai întâi o casă, să luăm o maşină şi apoi şi un copil sau doi, dar nici într-un caz mai mulţi. Acestea sunt calcule omeneşti care împiedică planul de mântuire a lui Dumnezeu pe care El îl are cu fiecare om. Dumnezeu ne vrea pe toţi fericiţi, împliniţi, dar nu putem să fim astfel decât dacă ne încadrăm în planul Lui. Dacă noi stricăm planul lui Dumnezeu şi punem planul şi judecăţile noastre înainte, atunci trebuie să acceptăm consecinţele: suferinţe de tot felul, necazuri, nereuşite în viaţă. Şi mai grav, copii neascultători, bolnavi, care nu se pot căsători, copii neîmpliniţi în viaţă! Căci păcatele părinţilor se transmit copiilor prin toate aceste suferinţe. „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii“ spune Sf. Scriptură.
            Biserica are rolul de a fi ghid, călăuză pentru toţi oamenii. Trebuie să ştim că numai prin Biserică, omul se poate întoarce la Dumnezeu, îşi poate schimba viaţa şi poate depăşi necazurile. Dar dacă oamenii nu mai ţin legătura cu Biserica, nu mai merg la biserică? Atunci sunt cu adevărat pierduţi. În condiţiile de astăzi, când este atâta rătăcire în lume, preoţii ar trebui să-i caute mai mult pe oameni acolo unde sunt ei, la casele lor, prin lume şi să-i atragă spre Biserică, nu doar să-i aştepte să vină ei la biserică, căci nu vor veni poate niciodată.
           
            Înalt Preasfinţia Voastră aş dori să ne spuneţi dacă un om simplu este în drept să spună că este fericit? Apoi despre păcatul cu gândul. Şi o părere despre cei care merg la părintele Cristian Pomohaci.
           
            Să încep cu Părintele Cristian pe care nu-l cunosc decât din auzite. Cred din ce mi-au spus mai mulţi că acest preot are în viaţa şi slujirea lui unele extremisme care-l plasează în afara Ortodoxiei. Poate fi un om credincios, evlavios, rugător, dar dacă nu are dreaptă socoteală şi dacă nu ascultă de episcopul care l-a sfinţit şi în numele căruia slujeşte, nu mai este practic ortodox. Se întâmplă că acolo unde este rugăciune şi evlavie multă, ca şi dorinţă de misiune, lucrarea diavolului să fie tot atât de mare ca să strice tot ce se zideşte. Este sigur că tocmai prin aceste practici neortodoxe, el a devenit o vedetă de care oamenii s-au legat în mod exagerat pentru că nu sunt capabili să discerne între smerenia adevărată şi populismul pe care el îl practică. Ştiu că Înalt Preasfinţitul Andrei a încercat să pună rânduială în slujirea lui, dar n-a reuşit tocmai din cauza oamenilor care-i sar în apărare. Or preotul trebuie să rămână în ascultarea de episcop pe care a făgăduit-o în faţa Sf. Altar la hirotonie. Episcopul este cel care veghează în eparhia sa ca preoţii şi credincioşii să urmeze calea Ortodoxiei, atât în mărturisirea, cât şi în practica ei. Biserica îl are în frunte pe episcop, se concentrează în episcop: “acolo unde este episcopul, acolo este Biserica” şi “să nu faceţi nimic fară binecuvântarea episcopului” spun toţi Sfinţii, începând cu Sf. Ignatie al Antiohiei (+107) Fiecare eparhie este Biserica lui Hristos din locul respectiv, tocmai pentru că are în frunte un episcop. Credincioşii trebuie să ştie că numai episcopii sunt succesorii Apostolilor. Preoţii sunt delegaţii episcopilor. De aceea şi preoţii şi credincioşii trebuie să asculte de episcop care are plinătatea harului apostolic şi este rânduit de Dumnezeu ca să-i adune pe toţi laolaltă şi să-i constituie în Biserica lui Hristos prin săvârşirea Sf. Liturghii şi a celorlalte Sf. Taine. Preoţi ştiu că nu trebuie să facă nimic fără binecuvântarea episcopului. Dar credincioşii nu prea ştiu că trebuie să asculte de vocea episcopului, în cazul acesta de ce spune episcopul despre Părintele Pomohaci. Iată că episcopul spune că Părintele are părţi foarte bune – slujeşte frumos, predică frumos, dar are şi practici care sunt împotriva duhului ortodox pe care trebuie să le corecteze. Credincioşii care se ţin de Părintele ar trebui să-l susţină pe episcop în corectarea părţilor sale negative. Dar oamenii se pun  de-a curmezişul şi episcopul nu mai are ce face. Aşa se poate ajunge cu timpul la schismă sau sectă. De aceea nu vă sfătuiesc să mergeţi la el.
           
            Eşti fericit dacă inima ta e paşnică, bună, iertătoare. Aşa era Părintele Serafim de la Sâmbăta - cine mergea la dânsul îl vedea mereu cu zâmbetul pe buze, se mângâia cu vorba sa dulce. Părintele era fericit. Fericirea o trăim atunci când suntem buni, când nu ne tulburăm, când căutăm pacea cu toţi. Nu sunt fericit când păcătuiesc, înjur, mint, fur, desfrânez, lăcomesc şi nu ţin de Biserică, adică nu merg regulat la Sf. Liturghie. Păcătuind şi stând departe de Dumnezeu poate să ţi se pară că eşti fericit. Pentru că şi păcatul îţi aduce la început o dulceaţă pe care mulţi o confundă cu fericirea. Numai că dulceaţa păcatului trece repede şi vine amărăciunea care durează până când omul se întoarce la Dumnezeu prin pocăinţă. Deci eşti fericit în măsura în care eşti încadrat în Biserică, duci o viaţă simplă, te rogi cât mai mult cu putinţă, ţii posturile, încerci să faci numai bine, nu urăşti pe nimeni, dimpotrivă încerci să iubeşti chiar şi pe vrăjmaşii, rabzi insultele şi nedreptăţile, îi ierţi pe toţi. Atunci poţi să spui că eşti fericit.
           
            Poate că ştiţi că de curând au apărut două volume: „Pace şi bucurie în Duhul Sfânt” şi “Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”, scrise de Părintele Tadei, un monah de origine română din Serbia. În aceste cărţi, el vorbeşte îndeosebi despre puterea gândului. Toate păcatele pe care le săvârşim îşi au originea în gândurile noastre, încep de la un gând rău. Dacă ai un gând rău, un gând pizmaş, un gând de desfrânare, chiar dacă nu-l exprimi sau nu faci ceea ce îţi spune gândul respectiv, totuşi acel gând te afectează negativ, te otrăveşte. Sângele se înfierbântă, inima bate mai tare încât o simţi în piept, tensiunea creşte…, se produc deci transformări lăuntrice atât la nivel psihic cât şi organic care cu timpul, dacă astfel de gânduri se repetă, îţi afectează grav sănătatea.
            Gândul rău sau bun faţă de cineva se transmite în chip tainic persoanei respective şi o influenţează, fără ca ea să-şi dea seama, pozitiv sau negativ, după cum este gândul. Când avem gânduri frumoase şi curate faţă de oameni, aceştia vor avea un comportament frumos faţă de noi şi invers. Dacă gândul rău se exprimă prin cuvinte urâte, atunci este şi mai grav, căci puterea cuvântului este mai mare decât a gândului. Un cuvânt rău poate face mult rău în jurul tău, după cum un cuvânt bun aduce pacea şi armonia.
            De aceea să nu ne lăsăm cuprinşi de gânduri rele, ci să le eliminăm imediat. Dacă primeşti un gând pătimaş, cum zice Mântuitorul, dacă te-ai uitat la o femeie cu gând de desfrânare ai şi păcătuit în inima ta. De ce? Pentru că gândul pătimaş introduce în inimă, în suflet, în simţiri o energie pătimaşă. Te-ai înflăcărat, te-ai aprins de poftă, de patimă. Ai păcătuit pur şi simplu. Dacă faci lucrul acesta şi cu fapta este cu atât mai grav.
            Părintele Teofil povestea despre un tânăr care i-a spus că s-a uitat pe internet la scene pornografice şi că atât de mult s-a aprins în el pofta desfrâului, încât l-a stăpânit ani de-a rândul. A trebuit să se lupte ani în şir să se elibereze de acest gând pătimaş care-l chinuia.
            Dacă păcătuieşti, chiar şi numai cu gândul, nu mai ai linişte în suflet, eşti tulburat şi faci totul în această stare de tulburare până nu te liberezi de gândul pătimaş. Deci trebuie să ne luptăm cu gândurile, ca să nu le primim decât pe cele bune. Mai ales când e vorba de gânduri născute din pofte trupeşti prezente mai cu seamă la tineri, dar şi la cei mai puţin tineri. Desigur astfel de gânduri ţin într-un fel de firea omului, fiind legate de instinctul înmulţirii sădit de Dumnezeu în noi. Numai că acest instinct, în sine bun, este marcat de păcat încă de la început, adică de la căderea în păcat a primilor oameni. De aceea Psalmistul zice: “Iată că întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Ps 50). Plăcerea trupească s-a născut în om datorită păcatului. Ea trebuie deci înfrânată, altfel ne poate chinui toată viaţa. Iar înfrânarea se face prin paza gândurilor şi a imaginaţiei, adică să nu primim în noi gânduri şi imaginaţii care trezesc pofta păcatului, ca şi prin post şi viaţă cumpătată. Mai ales carnea şi alcoolul trebuiesc evitate pentru că ele, cu deosebire, generează gânduri pătimaşe, înfierbântă firea. Dar nu vom putea să ne stăpânim gândurile şi să ne luptăm împotriva patimilor trupeşti fără spovedanie deasă şi îndrumarea unui duhovnic bun. Duhovnicii noştri mari ca Părintele Serafim, Părintele Teofil, Părintele Arsenie, ca să nu-i amintesc decât pe cei de la Sâmbăta aveau o experienţă deosebită în sensul acesta. Cine se ţine regulat de un duhovnic şi îi descoperă mereu gândurile acela este salvat. Chiar dacă duhovnicul te mustră că ai păcătuit, o face cu durere ca să te poţi îndrepta. Este adevărat că unii au nevoie de mustrare, alţii nu, iar duhovnicul ştie lucrul acesta. De pildă celor depresivi nu le ajută mustrarea pentru că n-o pot primi datorită bolii. De aceea cu ei trebuie să fii foarte atent la felul cum vorbeşti dacă vrei să-i câştigi. Cu ei şi cu toţi ceilalţi trebuie să avem multă răbdare şi multă dragoste, căci numai aşa îi putem câştiga pe oameni pentru Hristos.
           
            Violenţa soţului justifică un divorţ?
           
            După Sfânta Scriptură, nu. Scriptura acceptă divorţul numai în caz de adulter, adică de infidelitate conjugală. Totuşi Biserica Ortodoxă, prin iconomie, adică prin pogorământ, admite căsătoria a doua în toate cazurile de divorţ. Dacă legea civilă pronunţă divorţul, Biserica îl recunoaşte ca atare. Aceasta e o mare neputinţă la noi, la ortodocşi. Catolicii nu acceptă divorţul sau a doua căsătorie pentru nici un motiv, nici măcar în caz de desfrânare. Ei citează pe Mântuitorul: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”. Noi greşim prin toleranţa noastră, recunoscând divorţul nu numai în caz de desfrânare, ci în toate cazurile. Ar trebui să fim deci mai exigenţi, potrivit cuvântului Mântuitorului, tocmai pentru ca oamenii să nu creadă că divorţul este un păcat oarecare. Nu, divorţul nu este un păcat oarecare, ci este un păcat foarte mare şi cea mai mare tragedie pentru o familie. Cei căsătoriţi trebuie să se lupte “până la sânge” (Evrei 12, 4)pentru a depăşii orice neînţelegere care poate duce la divorţ. Cununia este sfântă, familia este sfântă şi trebuie păzite ca atare. Chiar dacă unul a căzut în păcatul adulterului, nu înseamnă că putem divorţa, mai ales dacă el se întoarce şi se căieşte de greşeala lui. Dar şi atunci când persistă în păcat vreme îndelungată. Eu cunosc cazul unui om credincios care a avut o soţie desfrânată care îl înşela mereu. Peste 20 de ani a răbdat-o aşa cum a fost, fără să se gândească măcar la divorţ. Şi după aceşti ani soţia s-a lăsat de păcat, iar armonia a revenit în familie. Trebuie să ne învăţăm să răbdăm, nu imediat să ajungem la divorţ.
            Dacă soţul este violent sau are alte apucături rele, soţia trebuie să se roage foarte mult, să ţină zile de post negru, mai cu seamă vinerea şi să-i arate constant dragoste. Căci cu dragoste şi răbdare biruim tot răul. De multe ori violenţa bărbatului este provocată şi de critica soţiei, de cearta la care ea se angajează, crezând că astfel îl ajută să se îndrepte. Nimeni nu se îndreaptă certându-l, ci, dimpotrivă, arătându-i bunătate şi iertare. Iar când Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea, poate după zeci de ani de răbdare şi stăruinţă şi-l îndreaptă pe cel pătimaş: beţiv, desfrânat, violent…, ai câştigat cununa vieţii veşnice. Dumnezeu îngăduie astfel de necazuri pentru ca răbdându-le să ne înţelepţim, să devenim cu adevărat smeriţi, să ne curăţim pe noi înşine de păcate. Să nu uităm că ne mântuim unii prin alţii, mai cu seamă în familie. Soţul necredincios se mântuieşte prin soţia credincioasă şi invers. Aşa ne spune Sf. Scriptură.
            Să nu ne grăbim deci cu divorţul, cu decizii care pot genera  păcate şi suferinţe şi mai grave. Cununia a doua nu mai este Taina Cununiei, care nu se repetă, ci doar o binecuvântare pentru a nu trăi în păcatul adulterului.
           
            Vă rugăm să spuneţi câteva cuvinte pentru cei care nu pot avea copii… poate fi voia lui Dumnezeu sau pot fi urmările păcatelor moşilor, strămoşilor…
           
            Viaţa noastră este o mare taină pe care n-o putem înţelege niciodată desăvârşit. De aceea omul credincios pune orice întâmplare din viaţa sa pe seama lui Dumnezeu şi vede în cele bune darul lui Dumnezeu, iar în cele rele îngăduinţa Lui spre îndreptarea sa. Dacă suntem sănătoşi, avem copii buni, avem ce ne trebuie, avem pace în familie… toate acestea sunt daruri ale lui Dumnezeu şi nu meritul cuiva. N-avem copii, deşi îi dorim, suntem bolnavi, avem probleme cu copiii, neînţelegeri între soţi…, toate sunt încercări îngăduite de Dumnezeu pentru păcatele noastre, dar nu spre pierderea, ci spre mântuirea noastă, pentru ca prin ele să ne întoarcem la El, să ne smerim, să învăţăm să răbdăm şi să aşteptăm mila Lui. De asemenea pentru ca să ne înmulţim rugăciunea şi postul, să cerem rugăciunea Bisericii şi a semenilor. Ca toţi preoţii, şi eu am o listă cu bolnavii care mi-au cerut să mă rog pentru ei. Mai am o listă cu cei care nu se pot căsătorii. Alta cu familii care nu au copii, dar îşi doresc. Eu le spun tuturor că nu-i deajuns să mă rog doar eu pentru ei, ci şi ei împreună cu mine. Şi fiindcă sunt în situaţii deosebite, trebuie să se roage mai mult şi să postească mai intens. De aceea îi sfătuiesc în general să citească zilnic, pe lângă rugăciunile de seara şi dimineaţa, măcar o catismă din Psaltire şi Paraclisul Maicii Domnului, să postească miercurea şi vinerea, fără să mănânce şi să bea până seara, să facă măcar 33 de metanii cu multă umilinţă şi să aştepte cu răbdare mila lui Dumnezeu. Şi vreau să vă spun că am constatat că atunci când oamenii stăruiesc în rugăciune şi în post, uneori ani ani în şir, se întâmplă în viaţa lor adevărate minuni. Cunosc bolnavi care s-au vindecat, familii care s-au împăcat după ani de ceartă sau familii care au primit de la Dumnezeu copii. Dar chiar dacă unii n-au primit ceea ce au cerut de la Dumnezeu, au primit ceea ce nu s-au gândit şi anume s-au împăcat cu soarta lor, au devenit răbdători, înţelegători şi foarte ataşaţi de Biserică. Când vorbesc de soartă, n-o înţeleg în sens de fatalitate pentru că nu există fatalitate în viaţa creştină. Ci toate se întâmplă cu ştirea şi cu voia lui Dumnezeu. Nu ne cade un fir de păr din capul nostru fără voia şi îngăduinţa lui Dumnezeu, spune Domnul. Totul este har, spun Părinţii, totul este de la Dumnezeu, numai ce este rău, ceea ce nu-i conform cu voia lui Dumnezeu, cu legile firii, aceea ne aparţine nouă, oamenilor.
            Atunci trebuie să ne lăsăm în seama lui Dumnezeu şi să le raportăm pe toate la El. Să zicem: „Doamne, fie voia Ta”. Oricum în rugăciunea Tatăl nostru spunem „fie voia Ta“, însă nu prea luăm aminte la ceea ce spunem pentru că ne rugăm superficial. Cred că Dumnezeu ne împlineşte rugăciunea mai degrabă zicând: „Doamne, fie voia Ta”, decât insistând prea mult pe cerere: „Doamne, dă-mi copii”, “Doamne fă-mă sănătos”... Într-o călătorie de la Bucureşti la Galaţi am mers cu un tânăr căruia îi murise de curând mama. Mi-a povestit cât de mult s-a rugat pentru ca Dumnezeu s-o vindece. Repeta mereu: „Doamne nu-ţi cer nimic altceva decât să nu-mi iei pe mama”. Mama lui a fost în comă multă vreme. Şi cred că această stare i s-a prelungit pentru că fiul n-o lăsa să moară, insistând atât de mult în rugăciune ca să trăiască. În cele din urmă ea a murit. Tânărul s-a tulburat peste fire, aproape să-şi piardă credinţa pentru că Dumnezeu nu i-a împlinit cererea. I-am amintit că în rugăciunea „Tatăl nostru”   spunem „facă-se voia Ta” şi nu voia noastră. Şi că dacă ar fi spus şi el aceasta din toată inima, mama lui nu s-ar fi chinuit atât de mult şi nici el nu s-ar fi tulburat după moartea ei. Mântuitorul, în Grădina Ghetsimani cu câteva ceasuri înainte de moarte când a trăit durerile morţii şi ca om s-a temut de moarte. Şi s-a rugat: „Doamne, dacă-i cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta, dar nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească”. Decât să ceri un lucru cu insistenţă peste măsură şi apoi să te sminteşti că nu l-ai primi, mai bine te laşi în seama lui Dumnezeu care ştie mai bine decât noi ce ne este de folos. Părintele Arsenie zicea: „Mă, voi vreţi ca Dumnezeu să asculte de voi, nu voi să ascultaţi de Dumnezeu”.
            Pentru cei care vă rugaţi să aveţi copii cred că este bine să ziceţi: „Doamne, noi ne dorim copii, dar pentru păcatele noastre, ale părinţilor şi înaintaşilor noştri nu avem până acum. Dacă-i voia Ta să avem, dă-ne Doamne copii sănătoşi la minte şi la trup!”. Deci să ne lăsăm întotdeauna în voia lui Dumnezeu.
 
             Vreau să vă mai relatez un caz  grăitor. Pe la începutul acestui an o mamă şi cu o fiică de vreo 6-7 ani de la Suceava au plecat în călătorie spre Franţa. Pe drum, tocmai la Nürnberg, fetiţei i s-a făcut rău. A fost dusă de urgenţă la spital unde medicii au constatat că era plină de metastaze – cancer. Vă închipuiţi ce şoc pentru biata mamă! În clinică la Nürnberg, fetiţa a rămas peste 6 luni; am vizitat-o şi noi cei de la Mitropolie, ne-am rugat tot timpul pentru ea, am făcut colectă de bani. După mult tratament, analizele erau tot mai bune, încât medicii credeau că fetiţa s-a vindecat. Ne-am bucurat cu toţii. Întoarsă acasă la Suceava fetiţa s-a simţit câtva timp foarte bine. După aceea, boala a revenit. Biata mamă, după ce s-a rugat cu tot dinadinsul pentru sănătatea fiicei, obosită de atâta insistenţă în rugăciune a zis în sfârşit: „Doamne, facă-se voia Ta!”. Şi la câteva zile fetiţa a murit. Dacă această mamă ar fi zis de la început:   “Doamne dă-i sănătate, dar nu voia mea, ci voia Ta să se facă”, poate nu s-ar fi chinuit atât de mult nici ea, nici fetiţa. Şi câtă cheltuială, zeci de mii de euro! De aceea trebuie să ne lăsăm mereu în voia lui Dumnezeu.
           Noi primim mereu în Germania e-mailuri prin care suntem rugaţi să facem colecte pentru cazuri de bolnavi, îndeosebi copii şi tineri al căror tratament costă mii sau zeci de mii de euro. Se întâmplă de multe ori că părinţii adună bani de peste tot, dar copilul moare totuşi la operaţie sau după operaţie. Se cheltuieşte enorm de mult: îşi vând oamenii casele şi tot ce au pentru un copil şi până la urmă copilul moare. Dacă ar mai fi printre noi Părintele Arsenie i-ar consola pe părinţii cărora le mor copii, amintindu-le propriile păcate, mai cu seamă păcatul avortului. Dumnezeu ia viaţa unui copil pentru că şi părinţii au luat la rândul lor viaţa altor copii pe care i-au avortat. Când omul îşi recunoaşte şi asumă păcatul, atunci trece peste tragedia morţii unui copil mult mai uşor.
         
           
            Sunteţi plecat în Occident de foarte mult timp. Ce sfaturi daţi celor care vor să plece în Occident?
           
            Părintele Arsenie Boca este pentru noi toţi o lumină, un far, un ghid şi o călăuză. De aceea este bine să ne amintim mereu la spusele dânsului. În legătură cu cei ce pleacă în străinătate, Părintele zicea: „Mă, cei care se duc în străinătate o s-o ducă mai bine material, dar o să se piardă mult sufleteşte”. Eu care trăiesc în Occident de mult timp pot să spun din experienţa pe care o am că Părintele avea perfectă dreptate. Aici e mai bine din punct de vedere sufletesc, acolo-i mai bine din punct de vedere material. În Occident te realizezi mai uşor material, dar suferinţele spirituale pe care le ai tu şi familia ta sunt nemăsurate. Toţi cei care au plecat din ţară la o vârstă matură suferă traumele dezrădăcinării.
            Noi suntem născuţi aici. Locul nostru firesc, natural este aici. Caracterul nostru, de români şi de ortodocşi, s-a format aici. Dacă ne mutăm în altă parte vom suferi pentru că nu mai trăim în mediul nostru propriu; în sufletul nostru se vor produce schimbări radicale care ne vor afecta pentru totdeauna. Dar vor suferi şi vor pierde mai cu seamă copiii. Observ pretutindeni că puţinii copii care sunt aduşi la biserică nu ştiu româneşte decât foarte puţin, nu stăpânesc limba română ca să se poată introduce în cultura română, bisericească şi laică, să înţeleagă slujbele, să simtă româneşte şi ortodox. Ei se vor pierde încetul cu încetul. Astfel se va pierde şi identitatea noastră ortodoxă şi românească.
            În această privinţă, marele prooroc şi legiuitor Moise ar trebui să ne fie tuturor exemplu. Ştim din Sf. Scriptură că Moise s-a născut într-o familie de evrei pe timpul robiei egiptene. Copilul a fost salvat de la moarte de mama lui care l-a pus într-un coş pe râul Nilului pentru ca prin rânduială divină să ajungă la casa lui Faraon unde a fost crescut în toată ştiinţa Egiptului. Mai târziu, Moise a aflat că el nu este egiptean, ci evreu şi că fraţii lui evrei sunt exploataţi de egipteni. Aşa s-a născut în el iubirea faţă poporul său şi dorinţa de a face ceva pentru a-l salva. Scriptura ne spune că Moise a preferat să sufere împreună cu poporul său decât să se bucure de dulceaţa cea trecătoare a păcatului în Egipt.
            Aşa aş zice şi eu: să rămânem aici, să suferim cu poporul nostru şi dacă vom fi mai disciplinaţi şi mai întreprinzători cum suntem când ne ducem în străinătate se va ridica şi ţara aceasta. E o antinomie: aici acasă nu putem fi disciplinaţi şi nu ne putem realiza material, iar acolo românii muncesc din plin, aproape că sunt exploataţi, sunt disciplinaţi şi se realizează. De ce să nu muncim şi acasă cum muncim acolo? Sunt uimit de calităţile românilor, de inteligenţa lor, de hărnicia lor pe care le pun în slujba altora şi nu a propriului popor. Şi noi am lucrat cu ani în urmă şi la biserică şi la alte construcţii cu meseriaşi foarte buni veniţi din România. Le-am zis: de ce n-aţi stat acasă şi să faceţi ceea ce faceţi aici pentru ţara noastră? E adevărat că la noi acasă nu ne putem uni, nu avem o cultură a dialogului, nu ne putem asocia, nu respectăm legea şi autoritatea, ceea ce împiedică progresul societăţii. În Germania sunt sute de mii de asociaţii; aproape că nu există german care să nu facă parte dintr-o asociaţie. Nemţii şi în general occidentalii au spiritul asocierii, se asociază şi inventează ceva, produc ceva. La noi, dacă treci prin diferite oraşe vezi ziua în amiaza mare lumini aprinse, apă care curge fără folos... O risipă strigătoare la cer! Păi la nemţi nu vezi o lumină să ardă ziua, sau să curgă apa fără rost… ferească Dumnezeu. Sunt atât de economi, sunt atât de disciplinaţi şi dacă sunt aşa bineînţeles că lucrurile merg bine. Dar noi suntem indiferenţi… Nu-mi pot da seama de ce oamenii sunt atât de indolenţi, de nepăsători în ce priveşte avutul public!
            Mi-amintesc de ce îmi spunea un părinte de la o parohie catolică din apropierea noastră şi anume că l-a chemat în Germania pe un tânăr meşter din Moldova (aceasta se întâmpla înainte ca românii să poată călătorii liber) ca să-i facă la parohie diferite lucruri: o fântână arteziană, un garaj... Părintele era uimit de îndemânarea acestui băiat şi de hărnicia lui căci punea mâna şi făcea orice ca totul să fie în ordine la casa părintelui. Într-un an, tânărul l-a chemat pe părintele în vizită la el. Stătea într-un bloc într-un orăşel de prin Moldova. Când a ajuns părintele în faţa blocului a văzut mizerie în jurul lui, scări dărăpănate, pereţi murdari… şi i-a zis: mă Iuliane, tu faci lucruri extraordinare în Germania şi la tine acasă nu poţi să faci ordine. Iulian i-a răspuns că la noi merge şi aşa, că nu este de datoria lui… Din păcate această mentalitate caracterizează pe foarte mulţi români.
            Mă întreb mereu de ce nu putem şi noi comunica mai mult, de ce nu putem să ne sfătuim? De ce nu avem şi noi mai mult respect faţă de autoritate? În Germania dacă cineva este director, preşedinte, dacă e pus în fruntea unei colectivităţi, toţi ceilalţi ascultă de el aproape ca de Dumnezeu, nimeni nu comentează, nimeni nu întreabă pe unul sau pe altul cât câştigă, nimeni nu îndrăzneşte să întrebe de ce colegul lui primeşte mai mult decât el. Pentru că patronul dă fiecăruia după munca sa. Există deci multă disciplină şi multă responsabilitate.
 
            Ceea ce apreciez în mod deosebit este că la orice lucru, şi acasă şi la serviciu, oamenii se pun mai întâi la masă şi discută pentru a ajunge de comun acord la soluţiile cele mai bune. Şi atunci treaba reuşeşte pentru că toţi se simt responsabili. Dimpotrivă la noi, în general, oamenii nu se sfătuiesc, nu dezbat o problemă pentru ca s-o rezolve împreună. Fiecare se crede mai deştept decât celălalt, fiecare vrea să-şi impună părerea sa, nu să asculte şi părerea celorlalţi. Noi ne supărăm foarte repede şi rupem orice înţelegere, orice dialog. Trebuie să ne îngăduim mai mult unii pe alţii, să ne sfătuim mai mult, să ne smerim şi să ascultăm şi pe ceilalţi, căci numai împreună putem face lucruri bune. Şi să nu fim atât de lacomi cum se întâmplă adeseori că dacă afacerea nu-ţi aduce un câştig maxim te laşi de ea. Firmele din Germania îşi propun un câştig cam de 10% pe an. La noi nici nu facem bine o firmă şi vrem să avem un câştig de 50% sau de 100%. Şi dacă nu câştigăm atât, renunţăm la firmă? Judecata sănătoasă este aceasta: întâi să te mulţumeşti că nu pierzi şi apoi încet, încet prin stăruinţă să ajungi să şi câştigi. Noi vrem să câştigăm totul dintr-o dată, altfel ne supărăm, plecăm… ceea ce nu se întâmplă în lumea civilizată.
 
24-12-2012
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu