Pãrintele Placide Deseille: luminã a spiritualitãţii ortodoxe în Franţa

= dialog cu universitara şi traducãtoarea Felicia DUMAS, realizat de Tudor Petcu =

Pentru început, m-aş bucura foarte mult dacă aţi putea vorbi despre contextul în care l-aţi întîlnit pe Părintele Placide Deseille şi despre impactul spiritual pe care Sfinţia Sa l-a avut asupra dvs.

Felicia Dumas: L-am cunoscut pe părintele arhimandrit Placide Deseille în urmă cu douăzeci şi doi de ani, la mănăstirea de maici Acoperămîntul Maicii Domnului de la Solan, metoc al Mănăstirii Simonos Petra, ctitorie a Sfinţiei Sale. Mă ducea acolo viitorul meu soţ, un francez meridional devenit ortodox cu puţin timp înainte de a ne căsători. Părintele Placide a slujit Sfînta Liturghie şi a ţinut o predică puternică şi copleşitoare, de o profunzime duhovnicească care m-a uluit. Am vrut să-l cunosc numaidecît şi uimirea a continuat: mi-a vorbit cu mare afecţiune despre cîteva vizite făcute în România, despre întîlnirile pe care le avusese cu mari părinţi duhovnici de la noi: Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Teofil Părăian şi alţii. Pe moment, m-am bucurat de această întîlnire providenţială cu un călugăr ortodox francez atît de legat afectiv de spaţiul nostru ortodox românesc. Ulterior, aveam să descopăr profunzimea duhovnicească a părintelui arhimandrit citindu-i cărţile şi aflîndu-i pelerinajul înspre Ortodoxie, călăuzit de scrierile Sfinţilor Părinţi şi de convingerea sa profundă că în Ortodoxie se află adevărul propovăduit de Mîntuitorul Hristos prin Sfinţii Apostoli. Am fost profund impresionată de erudiţia părintelui, de duhul păcii şi al sfinţeniei pe care îl răspîndeşte în jur, de smerenia care-i caracterizează întreaga vieţuire de monah athonit de origine franceză. Întîlnirea cu părintele Placide m-a făcut să înţeleg că un creştin adevărat trebuie să trăiască în mod concret toate poruncile evanghelice nu doar pentru a fi bineplăcut lui Dumnezeu, pentru a avea satisfacţia sentimentului împlinirii unor precepte şi reguli exterioare propovăduite de Biserică, ci rugîndu-se pentru a le simţi dulceaţa, făcînd din sporirea darului Duhului Sfînt primit la botez scopul suprem al existenţei sale pămînteşti, spre arvunirea Împărăţiei celei veşnice. Nu putem fi creştini doar duminica şi la sărbători, numai atunci cînd mergem la biserică şi în rest să ne facem fiecare meseria şi să ne comportăm ca şi cum am avea o compartimentare precisă între o viaţă duhovnicească particulară şi una socială, laică. Creştinul ortodox este doar un călător în viaţa pămîntească, angrenat doar vremelnic în hăţişurile vieţii sociale; el este pelerin spre Împărăţia lui Dumnezeu. Faptele lui bune, iubirea de aproapele şi neduşmănirea celor potrivnici trebuie să se vadă cu bucurie şi responsabilitate în fiecare clipă a vieţuirii sale pămînteşti. Prin tot ceea ce face, el trebuie să-L mărturisească pe Hristos; în practică, în viaţa lui de zi cu zi şi nu în teorie. Întîlnirea cu părintele arhimandrit m-a făcut să simt cu adevărat, dinlăuntru şi în profunzime frumuseţea şi dulceaţa Ortodoxiei, să trec dincolo de regulile constrîngătoare ale Ortopraxiei înrădăcinate în practica religioasă ce caracterizează cultura noastră românească tradiţional ortodoxă. Mă refer aici la diferenţa dintre Ortodoxie şi Ortopraxie despre care vorbea Părintele André Scrima, pe care am avut bucuria să-l cunosc la Colegiul Noua Europă de la Bucureşti în 1997, unde era invitatul rectorului, profesorul Andrei Pleşu.

 În ce măsură consideraţi că Părintele Placide Deseille, prin prisma gîndirii sale duhovniceşti, poate dinamiza spiritualitatea ortodoxă contemporană? Nu în ultimul rînd, cît de importantă este din punctul dvs. de vedere personalitatea Părintelui Placide Deseille pentru evoluţia spiritualităţii ortodoxe în Franţa?

  FD: Sînt întrebări provocatoare, care punctează două aspecte definitorii ale impactului pe care scrierile părintelui îl au în Franţa şi dincolo de graniţele ei. Dacă prin dinamizare înţelegem scoaterea dintr-o inerţie teoretică, a unei trăiri superficiale, vag religioase, reglementată în mod cultural-tradiţional a Ortodoxiei, prin sublinierea clară şi fermă a adevăratului sens al vieţii creştine în lumea din zilele noastre şi a bogăţiei inegalabile a spiritualităţii ortodoxe, da, cu siguranţă că putem vorbi despre aşa ceva. În culturile tradiţional ortodoxe şi în scrierile teologilor care le caracterizează, observăm adesea tendinţa unei teologhisiri academice, ştiinţifice şi savante; cu cît discursul este mai pretenţios şi cu mai multe trimiteri bibliografice de exegeză (şi nu neapărat din Sfinţii Părinţi), cu atît el pare să fie mai apreciat de ceilalţi cercetători şi specialişti teologi. Viaţa duhovnicească, cu suişurile şi coborîşurile ei, cu încercările şi biruinţele ei, este tratată cu precădere (şi aproape în exclusivitate) în lucrări ale unor monahi îmbunătăţiţi, preluaţi ca modele pentru cititori de către editurile care le publică. Părintele arhimandrit Placide Deseille nu a scris cărţi pentru a-şi fabrica un CV impresionant sau o listă de lucrări care să-i aducă vreo promovare academică. Nu, toate lucrările sale sînt scrise spre folosul şi cîştigul duhovnicesc al cititorului, spre călăuzirea lui pe cărările credinţei celei adevărate. Tot în acelaşi scop părintele arhimandrit a tradus din limba greacă şi cîteva lucrări patristice fundamentale, de a căror lectură în limba franceză să se poată folosi fiii şi fiicele sale duhovniceşti, precum şi toţi creştinii doritori de desăvîrşire. Scara raiului a Sfîntului Ioan Scărarul, Omiliile duhovniceşti ale Sfîntului Macarie Egipteanul, Cuvintele despre sfintele nevoinţe ale Sfîntului Isaac Sirul sînt scrieri fundamentale care fac parte din canonul de rugăciune al monahilor athoniţi, precum şi al creştinilor celor mai rîvnitori, doritori de dobîndire a sfinţeniei. Prin insistarea asupra adevăratului scop al vieţii creştine, a importanţei păstrării tradiţiei Bisericii (la nivelul practicii liturgice, a rînduielilor de post şi rugăciune, a respectării Sfintelor Taine, a importanţei săvîrşirii Tainelor Botezului şi Cununiei), prin raportarea permanentă la gîndirea Sfinţilor Părinţi, Gheronda Placide propune prin scrierile sale un îndrumar duhovnicesc autentic, cu valoare de normă, sau dacă vreţi, de busolă duhovnicească pentru Ortodoxia din Franţa în special şi din Occident în general.

Una dintre particularităţile spiritualităţii ortodoxe din Hexagon este coexistenţa mai multor jurisdicţii canonice pe un singur teritoriu geografic « naţional », situaţie datorată (re)înrădăcinării Ortodoxiei în această ţară prin diferite emigraţii, rusească, grecească, românească, sîrbească etc. În majoritatea parohiilor şi mănăstirilor, indiferent de jurisdicţia lor canonică, părintele Placide este foarte cunoscut şi asociat cu duhul Tradiţiei autentice a Bisericii, al patristicii, al rigorii şi fermităţii athonite, al păstrării nealterate a Adevărului credinţei. Scrierile sale sînt adevărate călăuze de practică a spiritualităţii ortodoxe, una singură în Ortodoxie atît pentru călugări cît şi pentru mireni (după cum insistă Gheronda în cartea Monahismul ortodox), norme şi faruri de orientare a celor doritori de sporire duhovnicească, de dobîndire a sfinţeniei şi arvunire a vieţii celei veşnice. Datorită coexistenţei acestei multitudini de jurisdicţii, apar de multe ori şi nenumărate conflicte, animozităţi, rivalităţi între membrii comunităţilor tradiţional ortodoxe, din diasporă şi ceilalţi, de origine franceză convertiţi la Ortodoxie, care nu-şi revendică neapărat o apartenenţă « naţională » (termen periculos în Ortodoxie, datorită rătăcirilor filetiste condamnate de Biserică) la una dintre Bisericile autocefale de care depind administrativ. Părintele arhimandrit Placide Deseille insistă asupra universalităţii Bisericii Ortodoxe şi a importanţei fundamentale a comuniunii euharistice dintre Bisericile locale, alcătuite în jurul Episcopului lor. Şi citez aici un fragment din predica la Duminica Sfinţilor din Franţa, din ultima lucrare pe care am tradus-o în limba română, apărută recent la editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei: „Faptul că în zilele noastre diferitele Biserici locale prezente în Franţa depind de patriarhii diferite, uneori foarte îndepărtate sau în orice caz, dintre care niciuna nu se găseşte pe teritoriul ţării noastre, nu înseamnă că Biserica lui Dumnezeu din Franţa este divizată sau fragmentată, deoarece în fiecare loc în care se săvîrşeşte Sfînta Liturghie în fiecare duminică, este făcut prezent Trupul lui Hristos în deplinătatea Sa. Şi oricare ar fi apartenenţa de jurisdicţie canonică a fiecăreia dintre aceste parohii, la o patriarhie sau alta, în definitiv, acest lucru nu are decît o importanţă foarte relativă. O parohie ortodoxă care se găseşte la Marsilia, la Nisa sau la Poitiers poate să depindă de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, de Patriarhia Română sau de Patriarhia Rusă, însă înainte de toate ea este Trupul lui Hristos, care nu este nici grec, nici român, nici rus, prezent la Marsilia, la Nisa sau la Poitiers. Iar acea parohie, dacă vrea să fie cu adevărat o Biserică, nu poate fi destinată şi rezervată doar credincioşilor greci, români sau ruşi, ci trebuie să fie deschisă tuturor, indiferent de origine sau de naţionalitate. Altminteri, ea riscă să nu fie altceva decît un grup filetist şi prin urmare eretic, sau un club, o asociaţie folclorică, dar nu o Biserică”¹.

Dat fiind faptul că dvs. aţi tradus o parte din cărţile Părintelui Placide Deseille, vă rog să îmi spuneţi care a fost impactul pe care acestea l-au avut în mediul teologic ortodox din România.

FD: Pot să vă spun cu certitudine ce impact a avut această activitate de traducere asupra mea: de transformare lăuntrică profundă după modelul trăirii duhovniceşti prezent în lucrările traduse, în direcţia manifestării Bucuriei de a trăi în Biserica Mîntuitorului Hristos, a doxologiei, smereniei şi bunei cuviinţe în împlinirea tuturor celor ale vieţii pămînteşti, sociale, şi a mărturisirii permanente, în fiecare gest şi faptă de iubire faţă de aproapele, a credinţei celei adevărate şi a filiaţiei duhovniceşti faţă de părintele arhimandrit. În privinţa impactului avut asupra mediului teologic ortodox din ţara noastră, nu pot să fac decît o serie de aprecieri mai degrabă subiective. Predau limba franceză şi la Facultatea de Teologie Ortodoxă «Dumitru Stăniloae» din Iaşi, unde am avut bucuria să descopăr acum doi ani printre studenţii mei un tînăr francez devenit ortodox, care locuieşte în Belgia. Lucrînd mult cu studenţii teologi pe scrierile părintelui Placide, acesta a fost interesat, spre propriul folos duhovnicesc, de o întîlnire concretă cu părintele şi nu mică mi-a fost bucuria cînd l-am întîlnit anul trecut în curtea mănăstirii Sfîntul Antonie cel Mare, înainte de slujba privegherii pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului. Fireşte, cred că înainte de toate, studenţii teologi sînt interesaţi de elementul acesta inedit, de noutate aproape exotică, a existenţei unui monahism ortodox trăit în Franţa după tipicul Sfîntului Munte. Treptat însă, observ că sînt impresionaţi de profunzimea gîndirii şi trăirii duhovniceşti a părintelui arhimandrit. Profesorii lor de la Iaşi (şi mai ales părintele decan), ierarhi ai Bisericii noastre sau alţi teologi din ţară îmi vorbesc cu plăcută bucurie despre lectura cărţilor părintelui. Primesc e-mailuri din diferite colţuri ale ţării, ca ecouri ale descoperirii, prin lectura traducerilor, a gîndirii părintelui, profund şi autentic ancorată în Tradiţia Bisericii şi în scrierile Sfinţilor Părinţi. Sigur, există şi o curiozitate în culturile tradiţional ortodoxe faţă de fenomenul convertirii la Ortodoxie, de căutările şi de personalităţile convertiţilor din spaţiile occidentale. Scrierile părintelui arhimandrit aduc însă un suflu nou, de prezentare extrem de clară, de riguroasă şi de profundă a bucuriei vieţuirii în Hristos, a frumuseţii copleşitoare a spiritualităţii ortodoxe, a dogmelor ei cele vii, prin faptul că ele insistă asupra vieţii duhovniceşti, a bogăţiilor spirituale ale Bisericii în care noi românii ne-am născut şi pe lîngă care trecem de multe ori nepăsători. Am insistat de fiecare dată în prefeţele traducerilor mele asupra acestor particularităţi ale scrisului părintelui arhimandrit, precum şi asupra faptului că părintele Placide Deseille reprezintă pentru spaţiul francofon ceea ce a însemnat părintele Sofronie Saharov, cu care a fost prieten şi a cărui fotografie o păstrează în chilie, pentru spaţiul anglofon.

Consideraţi că putem vorbi de o unicitate a personalităţii Părintelui Placide Deseille, şi dacă da, cum aţi caracteriza această unicitate?

FD: Profund ancorat într-o smerenie copleşitoare pentru omul contemporan în general şi cel occidental în special, părintelui arhimandrit nu i s-ar părea potrivit să vorbim despre o unicitate a sa în sensul unei distincţii superlativizante. O poziţie singulară îi este conferită cred, de vigoarea mărturisirii sale doxologice de monah athonit de origine franceză, devenit ortodox după mai bine de douăzeci de ani de viaţă călugărească într-una din cele mai mari şi mai « tradiţionale » (în sensul păstrării unei reguli de viaţă monahală riguroasă) abaţii cisterciene din Franţa. Profunzimea şi perseverenţa parcursului său duhovnicesc, pelerinajul său la izvoare cum îi place să numească intrarea în Ortodoxie, povestite pe larg în cartea Mărturia unui călugăr ortodox (prima carte a părintelui arhimandrit pe care am tradus-o în limba română la editura Doxologia, cu binecuvîntarea Înaltpreasfinţitului părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care se bucură de afecţiunea părintelui Placide), îi conferă poate o notă aparte, de singularitate. Altminteri, prin toate scrierile sale, prin ancorarea profundă şi viguroasă a gîndirii sale teologice în Tradiţia Bisericii şi în lucrările Sfinţilor Părinţi, prin autenticitatea vieţuirii sale monahale după rînduielile Sfîntului Munte al Athonului, părintele arhimandrit se înscrie cu fermitate în tradiţia marilor monahi athoniţi, adevăraţi trăitori-mărturisitori ai Adevărului credinţei: gheron Iosif Isihastul, gheron Iosif Vatopedinul (ucenic credincios al celui dintîi), părinţii Paisie Aghioritul, Efrem Katunakiotul, Petroniu Tănase – compatriotul nostru cu care părintele Placide a fost bun prieten, sau Gheronda Emilianos Simonopetritul, părintele său duhovnicesc. Părintele arhimandrit Placide Deseille este un monah teolog, asemenea multor monahi teologi din istoria Bisericii, de tradiţie şi duh athonit şi în accepţia pe care Evagrie Ponticul o dădea cuvîntului teolog: « Eşti teolog dacă te rogi cu adevărat ».

Care este sfatul duhovnicesc al Părintelui Placide Deseille care v-a impresionat cel mai mult şi pe care l-aţi transmite şi dvs mai departe celor ce doresc să înţeleagă spiritualitatea ortodoxă în profunzimea ei?

FD: Să păstrăm nealterată Tradiţia Bisericii şi nestinsă flacăra credinţei. La o primă vedere, poate părea un sfat prea banal sau chiar uşor anacronic, însă dacă ne uităm cu atenţie şi la ce se întîmplă în Europa occidentală, dar şi la noi, ne dăm seamă că nu este vorba în niciun caz de aşa ceva. Toate tentaţiile cu care se confruntă omul modern, profund legate de agonisirea bunurilor materiale şi de asigurarea unor condiţii cît mai confortabile de trai, tind să-i distragă atenţia şi să-l îndepărteze de la adevăratul scop al vieţii sale pămînteşti, care este acela al sporirii în desăvîrşire, prin conlucrarea cu darurile Duhului Sfînt, şi al dobîndirii sfinţeniei. Atît părintele Placide, cît şi părintele Sofronie Saharov, o spun foarte clar în scrierile lor: scopul vieţii pămînteşti a creştinului este îndumnezeirea sa. Iar acest lucru nu se poate face decît prin renunţări şi strădanii, decît în sînul Bisericii celei Una, Sobornicească şi Apostolească, decît prin respectarea duhului Tradiţiei care se transmite numai prin şi în Biserică, prin trăirea unei credinţe care se cere din ce în ce mai mult a fi mărturisitoare. Tradiţia Bisericii trebuie respectată cu stricteţe, în toate privinţele, atît cu privire la rînduiala slujbelor Bisericii (care nu trebuie scurtate pentru a fi mai mult pe placul omului contemporan), la administrarea Sfintelor Taine (unirea în taina Cununiei doar a persoanelor de sex opus), la rînduielile unei vieţi creştineşti autentice, ce presupune spre exemplu asceză trupească înainte de căsătorie, împărtăşirea mai frecventă dar cu pregătire etc.

V-aş ruga, în măsura în care se poate, să vorbiţi şi despre mănăstirile athonite ale Părintelui Placide Deseille, care se află în Franţa, una dintre ele fiind înfrăţită cu mănăstirea Simonos Petra din Sfîntul Munte.

FD: Ambele mănăstiri ctitorite de părintele Placide Deseille în Franţa, cea de maici de la Solan, din departamentul Gard, şi cea de călugări din masivul muntos Vercors, sînt metocuri ale mănăstirii Simonos Petra din Sfîntul Munte, mănăstirea de metanie a părintelui arhimandrit. Episodul îndelungatei căutări a drumului spre Ortodoxie, al închinovierii şi tunderii sale în monahism la Simonos Petra este povestit pe larg de Gheronda (cum i se spune în mănăstirile sale şi în Sfîntul Munte) în lucrarea Mărturia unui călugăr ortodox. După intrarea în obştea mănăstirii Simonos Petra, stareţul de atunci al acesteia – Gheronda Emilianos Simonopetritul – a considerat că este mult mai folositor ca părintele Placide să se întoarcă în Franţa pentru a întemeia acolo metocuri în care viaţa monahală să se desfăşoare în limba franceză, după tipicul athonit. Şi aşa au luat naştere cele două mănăstiri. Obştea de maici este una dintre cele mai numeroase din Franţa şi este alcătuită din şaisprezece vieţuitoare de diverse naţionalităţi: franceză, cipriotă (precum maica stareţă), braziliană, elveţiană sau estoniană; de cîţiva ani este închinoviată acolo şi o măicuţă de origine română. Obştea de călugări este mai puţin numeroasă, cuprinzînd doar şapte părinţi, dintre care şase francezi şi unul de origine germană, părintele Denis. Dacă biserica Mănăstirii Acoperămîntul Maicii Domnului de la Solan este încă în fază de construcţie, cea a mănăstirii de călugări din Vercors este o capodoperă de arhitectură bizantină, după modelul acelora din Sfîntul Munte. Pictată în interior de un mare iconograf rus contemporan, absolut benevol, din dragoste faţă de părintele arhimandrit şi de frumuseţea trăirii monahale a obştii sale, biserica şi dependinţele mănăstireşti – chiliile, trapeza, stăreţia – alcătuiesc un mic Athos franţuzesc. Regularitatea slujbelor, rugăciunea neîncetată şi respectarea rînduielilor monahale athonite conferă acestei mănăstiri un duh al păcii pe care inima şi ochiul lăuntric îl simt şi percep numaidecît. Predicile pline de vigoare şi profunzime duhovnicească ale părintelui arhimandrit, chipul său mereu senin şi luminos, privirea-i de o limpezime îngerească de după ochelarii groşi, precum şi rîvna slujitoare a blîndului părinte ieromonah Denis – celălalt preot celebrant, alături de Gheronda – alcătuiesc pentru mine imaginea unui colţ de rai, de Împărăţie ce poate fi pregustată deja încă de aici de pe pămînt, de toţi cei care calcă cu credinţă pragul mănăstirii. Pe lîngă frumuseţea slujbelor, la care contribuie în mod cu totul decisiv şi muzica bizantină, aceste două mănăstiri sînt adevărate oaze de comuniune frăţească între credincioşii de diferite jurisdicţii care le frecventeză, foarte mulţi dintre aceştia « convertindu-se » apoi la statutul de prieteni şi fii duhovniceşti. Şi astfel, mireni şi monahi, francezi sau de diferite alte naţionalităţi, înaintează împreună, sub călăuzirea blîndă şi sigură a părintelui Placide, spre Lumina cea neînserată, străduindu-se fiecare după putere, să pună în aplicare sfaturile duhovniceşti ale părintelui arhimandrit de a face „să crească în noi viaţa divină, harul divin primit la botez, pe care trebuie să îl facem să sporească neîncetat prin dragostea plină de milostivire, prin iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, prin iubirea faţă de toată făptura”².

Note

¹ Părintele Placide Deseille, Cununa binecuvîntată a anului creştin. Predici la duminicile şi sărbătorile anului liturgic, traducere din limba franceză şi introducere de Felicia Dumas, Iaşi, Editura Doxologia, 2015, p. 557.

² Părintele Placide Deseille, Monahismul ortodox. Principiile de bază şi practica urmat de Tipiconul Mănăstirii  „Sfîntul Antonie cel Mare din Franţa”, traducere din limba franceză şi introducere de Felicia Dumas, Iaşi, Editura Doxologia, 2013, p. 10.

Felicia Dumas este prof. univ. dr. habilitat la Facultatea de Litere (catedra de Limba Franceză), a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Autoare a unui Dicţionar bilingv (român-francez şi francez-român) de termeni religioşi ortodocşi, a alte cinci cărţi şi co-autoare a încă două, Felicia Dumas predă limba franceză şi la Facultatea de Teologie ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi. A publicat numeroase articole şi studii de semiologie a gesturilor liturgice ortodoxe, despre terminologia ortodoxă din franceză, despre bilingvismul franco-român, sau despre francofonie şi relaţiile franco-române în reviste din ţară şi din străinătate. A tradus în limba franceză cartea Părintele Paisie Duhovnicul / Le Pčre Paďssié Olaru, apărută la editura l’Îge d’Homme de la Lausanne şi în limba română (din franceză) şase cărţi de spiritualitate ortodoxă, dintre care patru semnate de părintele arhimandrit Placide Deseille. Este căsătorită şi are un băiat.

Un interviu cu Felicia Dumas, traducătoare în limba română a cărţilor părintelui arhimandrit Placide Deseille, realizat de Tudor Petcu (Convorbiri Literare, nov.2015)