Părintele Proclu în dialog cu Pr. Crăciun Oprea. Cuvinte despre viața duhovnicească

Pr. Crăciun: Și se bat unele cu altele.

P. P: Apăi, au coarne și când se împung, mă doare pe mine. Vai de mine și de mine! Am rămas foarte în urmă și cred că de îndată trebuie să plec de aici, să mai stau o perioadă undeva, că vorbind pierd mântuirea. Felul cum sunt nu-mi place. Eu sunt moșneag stricat de cap, nu-s complet. Vai de capul meu

Pr. C.: Până la 110 ani mai aveți.

P. P.: Vai, Doamne Iisuse! Nu! Că Părintele Paisie, care a plecat la veșnicie, mi-a făcut o rugăciune după ce m-am mărturisit: „Doamne, să nu-l iei pe Proclu negata, să-l iei când a fi gata”. Și gata n-am mai fost de atunci până acum, tot negata, asta e treaba. Și amu vreau să mă ascund să-mi vie mințile acasă. Toată ziua hodorogesc și nimic nu fac. Vai de mine!

Pr. C.: Bine că puteți da sfaturi.

P. P: Nu! Am pus capac, gata! Sunt bolnav și trebuie să mor. Eu nu mai dau niciun sfat. Numai atât îi fericesc pe toți care au duhovnic și se duc la mărturisit, se duc la biserică și se păzesc de secte, că pe cei care au legătură cu sectele, o să-i cam doară capul. Doamne ferește-i! Nu! Eu am mortul meu.

Pr. Cr: Și noi avem.

P. P.: Dacă sfinția voastră m-ai fi văzut că eu bocesc mortul vecinului și am mortul în casă, ce-ai zice? Că moșneagul acesta e stricat de cap. În loc să-și plângă mortul lui, el plânge mortul vecinului. Odată le-am spus așa unor domni: „Când te vei duce la biserică, să pui în minte că toți sunt mai buni acolo, în biserica aceea și cu cât pui în minte că toți sunt mai buni și că eu sunt cel mai păcătos, cu atât Duhul Sfânt nu te va lăsa în părăsire”. Dar cât timp mă uit în jos la celălalt pot pica și-n în cap, dar nu cu capul acesta, cu mintea pot pica.

Pr. C.: Părinte, cum ar trebui să fie viața monahală în zilele noastre?

P. P.: Vai de mine! Mi-e și rușine să zic de viața monahală! Cine s-a trezit, n-are altceva de făcut decât să plângă. Dar să nu plângă ce-i aici, să plângă ce ne așteaptă dincolo.

Pr. C.: Dar cum să trăim noi viața monahală? Cum ați prins sfinția voastră la Părintele Cleopa? Ce ați văzut că ar trebui să facem?

P. P.: Nici nu știu cum să zic, dar așa au spus niște părinți: Și când nu ai să mai ai după cine te lua, trebuie să te iei după cărțile lor. M-a salvat că am apucat timpurile acelea, dar eram neputincios, bolnav, nu puteam să mă nevoiesc. Și am văzut călugări care așa se nevoiau: cu plâns se culcau și cu plâns se sculau și toți erau prezenți noaptea la Utrenie. Și era o dragoste!… Se ocupau toți de ascultare, de dragoste, de smerenie, de păzirea minții și cât a fost Părintele Cleopa stareț, m-am simțit ca într-un colțișor de rai. Și, ca să spun așa, e de plâns că tineretul e crescut rău. Uite, au venit ieri niște copii și unul zicea ca are vreo opt ani și nu voia să îi fac semnul Sfintei Cruci și a hulit. Aoleu! Să știți că ne așteaptă o primejdie mare, că și copiii creștinilor sunt tot una cu ceilalți. Vor crește fără Dumnezeu și vor fi oameni mari și vor da ordin să omoare toată moșnegăraia și cei care sunt mari vor fi și ei omorâți, din cauză că ei i-au crescut fără Dumnezeu. Că lor li se pare o jucărie. Și Dumnezeu va lăsa ca pedeapsă să-i chinuiască și pe ei și pe mine, pe toți. Adică, pe mine pentru păcatele mele și pe ei pentru felul cum i-au crescut pe ei. A venit o doctoriță și a spus că avea un copil de 19 ani. A dat slujbe pe la biserici și s-a rugat și a reușit cu școala și i-a dat o carte. I-a zis cum să se comporte în biserică, cum să se roage, cum să respecte pe cei bătrâni, cum să fie un băiat civilizat, cum să se ducă la mărturisit, cum să fie pildă pentru tineretul care crește sub el. El a zis: „Mamă, dacă mă enervezi cu credința, uite cuțitul acolo! Ori ți-l bag în inimă, ori îți tai gâtul”. Parcă era o găină, că găina o tai cu cuțitul.

A venit un domn de la București și ce să vezi? Că el un timp a hulit pe Dumnezeu, a fost comunist, a fost ateu și bunul Dumnezeu a făcut milă cu el și i-a descoperit că este cu adevărat Dumnezeu. Și împreună cu soția au început a crede în Dumnezeu. S-au dus și s-au mărturisit, duc viață de pocăință. Dar copilul are vreo douăzeci și ceva de ani, nu vrea să creadă în Dumnezeu și l-au adus aici că poate oi putea eu să-l îndrumez. Și a spus așa: „Poți să mă tai bucăți, nu vreau să cred!”. Eu am zis o glumă: „N-ai gust rău! O să te doară capul mai târziu”. Și i-am spus cam ce-o să pățească. Zice: „Vai de mine și de mine! Va fi prea târziu”. Și el a zis: „Mamă și tată m-ați adus până aici la marginea pământului, lăsați-mă și pe mine să vorbesc. Ca om, am și eu ispite, necazuri. Duceți-vă la mașină!”. Ei au lăsat un pomelnic cu niște bani, nu chiar puțini, să fi fost vreun milion de lei. Și i-au pus acolo pe masă, mă rog, pentru mine și el ce-a făcut după aceea? S-a uitat dacă s-au apropiat de mașină, s-a făcut că și el scrie un pomelnic și a luat banii și i-a pus în buzunar. Nici nu s-a mai uitat înapoi. Iar eu nu am zis nimic, l-am lăsat așa. Am vrut să văd cam ce a învățat el la București. Ai văzut? La București a învățat să fie hoț, în loc să fie om civilizat.

Că a venit la mine cineva care a fost crescut rău, fura. Și după ce a ajuns hoț, a mai câștigat câțiva tineri, vreo 7-8 persoane și s-a apucat de furat prin țară și prin alte părți. Și ce să vezi? I-au prins autoritățile, i-au băgat la cușcă și nu știu când, cum, le-au dat drumul. Aveau cam peste 30 de ani și s-au dus la o crâșmă și au început să bea acolo câte oleacă, cât aveau ei ceva bani și au început a se jelui: „Măi, uite, tata și mama noastră sunt toți fericiți, se duc la biserică, se roagă lui Dumnezeu, numai noi suntem niște oameni blestemați”. Dar altul zice: „Măi, cei șapte ani de acasă. Dacă tata și mama ne trăgeau de urechi, ne învățau să nu furăm, să nu vorbim urât, să mergem la biserică, pedeapsa lui Dumnezeu nu venea peste noi”. Dumnezeu mântuiește pe cei păcătoși dacă se smeresc, că raiul e plin de păcătoși, dar pocăiți. Iadul tot la fel, e plin, dar de păcătoși nepocăiți. Atât vă spun, Dumnezeu să vă ajute. Iertați-mă!

Pr. C.: Ce facem noi ăștia care suntem „popă” la țară?

P. P.: E cel mai greu de părinții de la țară. Preotul de țară are și familie, are și soție și are atâta popor pe seama lui și nu numai atât. Acum, în anii din urmă, am deschis Filocalia pe la amiază și am zis să capăt un cuvânt de folos de acolo. Scria așa: „Bun lucru să înveți pe altul, dar pe tine când te înveți?”. M-am șters la ochi tare, poate nu-s sănătos la ochi, la cap. Iar am citit tot aceleași cuvinte: „Bun lucru să-i învăț pe alții, dar pe mine când mă învăț?”. Și a treia oară și când să mai citesc a patra oară, n-am mai găsit. A bocănit un părinte în poartă și a venit și i-am arătat să citească și el cuvintele acelea și nu le-a mai găsit. Au fost pentru mine. M-a mustrat Duhul Sfânt că eu învăț și nu fac. Eu atât spun la părinții care vin pe la mine, să se roage așa când voi muri: „Doamne, să nu-l judeci pe Proclu după fapte bune și rele, să-l judeci numai după mila Ta”. Dacă mă judecă Dumnezeu după mila Lui, cred că voi căpăta mântuire. Dacă mă judecă după fapte bune sau rele, am încurcat-o. Iadul e tot al meu.

Pr. C.: Se vede că ați auzit de vameșul acela care a fost cu fariseul. Dacă zicem: „Ai milă de mine păcătosul” e destul. Cred că mila aceea o vreți.

P. P.: Da.

Pr. C.: Și noi tot pe aceea o cerem.

P. P.: Da. Mila lui Dumnezeu. A venit odată, demult, cineva, un sectar. Trăia Ceaușescu pe vremea aceea. A fost prin mănăstirile astea și părinții l-au scos ca să nu mai umble prin mănăstiri că făcea gălăgie și l-au adus aici, în sat. Și aici, în sat, a întrebat: „Mai este vreun călugăr, cineva preot pe aici?”. I-au spus că nu, dar că este un călugăr beteag, poate bolnav și l-au adus la poartă la mine. Și ce să vezi? El a zis să-i dau drumul în casă. Eu am zis: „Cum să-ți dau drumul? Mă tem să nu mă strângi de gât”. El a zis: „Dacă nu-mi dai drumul, mă culc la poartă”. „Cum să te culci la poartă? Vai, Doamne ferește! Noaptea umblă fel și fel de lume, vede ceva negru lângă poartă, îți dă vreo două ciomege și eu trebuie să te plătesc. N-am nici salariu, nici pensie”. Și l-am dus în casă. Acolo, în casă, el a început a-mi spune de sectele lui. Mi-am băgat degetele în urechi și când a văzut că stau cu degetele în urechi, nu mi-a mai spus. Pe urmă, tot m-a întrebat de Maica Domnului, de semnul Sfintei Cruci și m-a ținut până la ora patru, a doua zi. El avea două Facultăți la București. Nu era un om prost, dar diavolul îi sucise mintea. Îi arătam alb, el zicea că e negru. Până la urmă, la ora patru, i-am spus să zică după mine rugăciune la Maica Domnului, pe scurt și a făcut semnul Sfintei Cruci după mine și a zis și rugăciune tot după mine. Am stins lumina, a adormit adânc și i-a venit, a spus el, o descoperire că toate tainele lui Dumnezeu sunt în bisericile ortodoxe. L-am îndemnat să se ducă la un preot mai sporit să se mărturisească și din ceasul acela nu m-a mai contrazis cu nimic. Vreo șase ani a venit la mine și mai cerea câte un sfat, dar numai atât îmi spunea, ce să facă să scape de gânduri, ce să facă să poată plânge păcatele, cum să se ducă în biserică, cum să se comporte în biserică și cum să învețe și el lumea. 

Pr. C.: Nu vreau să vă mângâi eu, dar în Biblia creștinilor, adică Noul Testament, e afirmat și următorul lucru: „De-ai putut îndrepta pe cineva de pe calea cea greșită, acoperi o mulțime de păcate și îți mântui sufletul” și atunci de aici încolo, vă las să plângeți și pentru păcatele sfinției voastre, dar să plângeți și pentru ale altora.

P. P.: Am spus unui părinte bătrân așa: „Preacuvioase părinte, am câștigat și eu un sectar”. „Ce-ai câștigat?”. „Am câștigat un sectar pentru mântuire”. „Ce faci cu unul? Ca și călugăr trebuie cu sutele, cu miile să câștigi, nu unul!”. I-am zis: „Decât nimic, măcar unul”.

Pr. C.: E bine că ați putut aduce unul. Dacă prin acesta mântuie Mântuitorul sufletul meu, sunt mulțumit și cu atât. Mântuitorului de cei simpli Îi place. Nu-I place de complicați.

P. P.: Vai de capul meu! Dar știi ce? Am îmbătrânit și, cum să spun, am început a da înapoi. Știi care este ținta mea? Când voi pleca la veșnicie, să nu am nimic cu nimeni. Am văzut că diavolul te atacă și prin oameni, se bagă în oameni și îți face niște „bucurii” mari. Eu nu zic tulburări, ci bucurii. Cât a fost Părintele Cleopa ca stareț, așa m-am simțit ca cu tata și cu mama. M-am simțit ca într-un colțișor de rai.

Pr. C.: Și cu Părintele Paisie.

P. P.: Da, da. Acești părinți au fost minunați și ceilalți părinți. Fiecare avea fapta lor cea bună, dar aceștia erau vârful tuturor. Dar ce dragoste era între frați și călugări! De la mic până la mare, parcă erau toți una. Pe Părintele Cleopa nu-l pot uita niciodată. L-a iubit pe Dumnezeu foarte mult. Ce nu putea face el, nu punea pe altul. Întâi făcea el și mai mult, părinții făceau de rușinea lui. Adică erai nevoit să faci și-ți dădea și un curaj să-l urmezi. Duhul Sfânt îl umbrea, îi dădea curaj de pocăință, se întărea în credință. Om cu viață smerită, foarte smerit era.

Pr. C.: Dar pe părintele Marcu l-ați cunoscut?

P. P.: Părintele Marcu a ajuns mai târziu în mănăstire. Pe el l-au pus cu magazia. Apoi l-au luat la închisoare, de la mănăstirea Slatina l-au luat. A suferit și acel părinte foarte mult!

Pr. C.: Am auzit că prin vămile văzduhului se trece numai după ce se așează trupul în mormânt.

P.P.: Eu am auzit că prin vămile văzduhului, sfinții nu mai trec.

Pr. C.: Am auzit și eu că unii au cărare pe altă parte și cu „covoare”. Însă singur Dumnezeu știe care sunt.

P. P.: Da, și încă ceva: sunt, dacă îi face Dumnezeu. Catolicii au făcut și ei niște sfinți, dar nu i-a făcut Dumnezeu, ei i-au făcut. La noi în Biserica Ortodoxă, Duhul Sfânt a făcut minuni și pe urmă i-a pus ca sfinți. Eu atât vă spun că e o ispită mare care vine asupra celui care vrea să se mântuiască. Când eram mai tânăr și stăteam mai liniștit, diavolul mi-a șoptit așa, fără să-l văd: „Oleacă ești mai bun ca cutare”. Și am început eu a mă bate: „Doamne, nu mă lăsa! Doamne, tu știi cât sunt de păcătos!”. Adevărul smereniei este acesta: când te va lăuda toată lumea, să n-ai nevoie de lauda lor și al doilea semn este când nu va mai trece prin fața minții că: „Eu sunt mai bun ca altul”. Dacă trece prin fața minții: „Eu sunt mai bun ca altul”, am pierdut, m-am prăpăstuit, gata, am pierdut. Și mai este un semn, dacă cineva mă laudă și conștiința mă mustră, lauda aceea nu mai are valoare. Când eram în mănăstire, ce să vezi? A trebuit să mă duc la spital că eram cam bolnav și era o babă care avea un porc și îl scărpina și cânta așa, ca baba: „Precum porcul așteaptă scărpinat, așa omul așteaptă lăudat”. Știi de ce? Eu am bănuit că baba aceea era foarte sporită. Ne-a văzut pe noi, călugări, că mergeam vreo câțiva, vreo 5-6, și ea poate s-a gândit că noi ne mândrim că suntem îmbrăcați frumos. S-ar putea ca baba să fi fost duhovnicească. Dar m-am folosit. Înseamnă că cine are nevoie de: „bravo!”, are o minte de porc. Eu m-am bucurat și m-am folosit de aici. Că de câte ori mi-aduc aminte de baba aceea și de porc, de câte ori vreau „bravo!” de la cineva, înseamnă ca am o minte șubredă.

Pr. C.: Dumnezeu să vă poarte de grijă, părinte! Dar ziua de mâine, cum o vedeți?

P. P.: A venit cineva la mine. La mine nu vin toți de evlavie. Unii vin ca la un vrăjitor, să le spun verzi și uscate, alții zic că sunt văzător cu duhul. A venit o mașină mare cu o mulțime de lume și era în timpul Sfintei Liturghii. Am spus că nu primesc când se face Sfânta Liturghie. Eu nu am preot aici și în timpul Sfintei Liturghii nu trebuie să vorbesc, trebuie să stau să zic o rugăciune. Vine o mașină și îmi spune unul: „Părinte, spune drept când moare tata?”. Am spus: „Când vrea Dumnezeu!”. N-a vrut să mă lase și o tot ținea că, să îi spun eu când moare. Și dacă am văzut că are niște grăunțe în cap, i-am spus: „N-am visat nimic”. N-am visat când moare tatăl lui. Altul vine: „Părinte, nu vă supărați, am auzit că deschizi cartea”. Am spus: „Eu o deschid numai când mă rog”. Nu așa, să îi spun viitorul lui. Altul: „Părinte, nu te supăra, uită-te în ochii mei!”. „Da, mă uit”. „Ce zici, am ceva duhuri?”. Am zis: „Tot ai vreo două”. Oameni din aceștia am. Și eu trebuie să îi lămuresc. Vai de capul meu! Sunt și oameni sfinți, să știți. Așa spunea Părintele Cleopa: „Dumnezeu atâta ține pământul, cât vor fi oameni sfinți”. Și când n-or mai fi sfinți, e gata.

Pr. C.: Câți ani aveți, părinte? 70?

P. P.: 80 de ani. La toamnă, am 80.

Pr. C..: Mila lui Dumnezeu să fie cu noi!

P. P.: Mila lui Dumnezeu, dar felul cum sunt, crede-mă, oriunde mă duc, de mine nu scap. Oriunde mă duc, numai de mine dau.

Pr. C.: Apoi, să dea Dumnezeu să închideți ochii cu: „Ai milă de mine, păcătosul!”,  pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale.

P. P.: Doamne ajută! Mila Domnului! Dacă voi căpăta mila lui Dumnezeu pentru rugăciunile părinților, Duhul Sfânt mă va milui. Atunci mă rog și pentru sfinția voastră și care mai sunteți pe pământ. Dacă bunul Dumnezeu va rândui să căpătați mila lui Dumnezeu înainte de a pleca eu, să te rogi măcar olecuțică cu o rugăciune mică: „Măicuța Domnului, ai milă de Proclu”.

Pr. C.: Să vă poarte Dumnezeu de grijă, părinte!

 

(Dialogul a avut loc în anul 2009, transcris de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

Material preluat din Revista Atitudini, Nr. 60