Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Tema luniiNr. vizualizari: 163

Sexo-marxismul sau cum poţi deturna o dezbatere

Pr. Constantin Sturzu
Tags: ideologie de gen; homosexualitate; anticrestinism;
 

Sunt cel puţin şapte ani de când, în această rubrică săptămânală, dar şi prin alte mijloace de comunicare, atrag în mod sistematic atenţia asupra unui pericol de proporţii: ideologia neomarxistă. Treptat, tot mai multe voci din zona laicatului, a unor intelectuali de calibru, au început să constate că, împinsă până la ultimele consecinţe, corectitudinea politică naşte monştri. Lucrurile încep să se clarifice, ies tot mai des la iveală adevăratele intenţii ale celor ce, la nivel declarativ, luptă pentru protejarea drepturilor omului, mai ales ale minorităţilor „sexuale”. Vocabularul acestei noi ideologii – în fapt, „aceeaşi (marxistă) Mărie cu altă pălărie” – cuprinde concepte sau termeni precum: umanism secular, multiculturalism, progresism, corectitudine politică, teoria genului etc. Sunt măşti sub care se ascunde o ideologie de inspiraţie marxistă, cu manifestări revoluţionare şi tendinţe totalitare. Pe scurt, e sexo-marxism. Un termen pe care nu şi-l vor asuma niciodată înflăcăraţii săi adepţi, ferindu-se de el ca dracul de tămâie.

Cel mai recent număr din săptămânalul „Dilema veche” (nr. 801 / 27 iunie - 3 iulie 2019) îşi propune, în cele opt pagini de „Dosar”, să lămurească ce-i cu acest „sexo-marxism”. Numai că, din start, suntem puşi pe o pistă falsă. Analiza se face nu prin raportarea noii ideologii la autentice şi validate istoric valori general-umane (nu zic creştine!), ci prin investigarea în paralel a două realităţi sociale, simbolizate de Gay Pride, respectiv de pelerinajul la sfintele moaşte„Sexo-marxism şi moaşte” este titulatura dosarului dilematic, iar cei mai mulţi dintre autori cad în această capcană şi prezintă o problematică doar prin raportarea la cealaltă. Mai mult, se ajunge şi la deturnări terminologice. În preambulul dezbaterii, Matei Pleşu, căutând să înţeleagă unde greşesc cele două „extreme” care „sunt eretice”, conchide: Pe de o parte, avem păcatul ortopraxiei, al practicării formale, gospodăreşti, nereflexive a ritualului religios, iar pe de altă parte avem rămânerea în teorie, fără transpunere în fapte – să-i spunem «ortoteoria»” (p. I). Or, în conştiinţa creştină, ortodoxia desemnează dreapta credinţă, iar ortopraxia – dreapta făptuire. Căci nu e suficient să aderi declarativ la un tezaur de credinţă bimilenar, e nevoie să şi „întrupezi” în faptele şi cuvintele tale această „corectă” raportare la Dumnezeu. Ca să nu mai pomenesc de faptul că „teoria” desemnează, din punct de vedere duhovnicesc, „vederea lui Dumnezeu”. Dar... aşa se întâmplă când comparăm pere cu mere, şi alea pădureţe!

De departe, cel mai edificator text din „dosar” este acela semnat de Adrian Papahagi (pagina II), cel care, de altfel, „a consacrat în conştiinţa publică” termenul de sexo-marxism. „Mariajul lui Marx şi Freud” este urmărit pe un traseu bine documentat, care acoperă mai ales perioada din 1930 încoace: În schema clasică oropsit-exploatator, sexo-marxismul introduce dimensiunea sexuală în completarea (iar nu în locul) celei economice. Oropsiţii sunt prin definiţie femeile şi «minorităţile sexuale», considerate din start discriminate de ordinea sau de moralitatea burgheză”. Nu sunt trecute cu vederea nici feminismulecologismul sau „lupta raselor oropsite împotriva rasei albe”, ca extensii sau consecinţe ale noii gândiri a „stângii progresiste”. Iar finalul articolului ne dă frisoane, mai ales celor ce am gustat din „binefacerile” regimului comunist: „Revoluţia e permanentă, escaladantă, astfel încât, odată obţinută o victorie, se îndreaptă spre noi, nebănuite culmi de progres şi civilizaţie. Ea nu se poate opri decât după ce a distrus complet lumea veche, după cum cer Marx, Engels şi elevii lor conştienţi sau inconştienţi. Revoluţia sexo-marxistă e totalitară şi nemiloasă cu reacţiunea. Prin ancorarea frustrării şi a furiei revoluţionare în sexualitate, zona cea mai adâncă şi obscură a firii omeneşti, sexo-marxismul conferă o forţă sporită resentimentului şi îşi extinde masiv zona de recrutare”.

Fără să-şi fi propus asta – sunt convins că e doar un „gest reflex” –, „dosarul” ultimului număr din „Dilema veche” propune o dezbatere pe principii de corectitudine politică. Adică nu putem vorbi despre sexo-marxism dacă nu aducem în discuţie şi pe opozanţii lor, identificaţi (nu am înţeles cum?) în „pupătorii de moaşte”. Că opoziţia celor două „tabere” este una artifical indusă, ne-o confirmă chiar rezultatele referendumului din 6-7 octombrie 2018 (pentru clarificarea definiţiei căsătoriei în Constituţia României). Cei mai mulţi dintre pelerinii care se „înghesuie” să se închine la sfintele moaşte şi sunt tributari unei gândiri de tip magic nu au ieşit la vot, în pofida îndemnului ierarhiei bisericeşti. De aceea, nici nu s-a atins pragul minim necesar pentru validarea referendumului. Pe de altă parte, cele mai multe voci care atrag atenţia asupra pericolului neomarxist sunt ale unor persoane care nici măcar nu sunt creştini practicanţi, cu atât mai puţin închinători la sfinte moaşte.

Da, fenomenul de amploare al pelerinajului la sfinte moaşte merită o dezbatere separată. Acest lucru îl reuşeşte Cristian Chivu în articolul „Nevoia de a atinge” (pagina VIII) care, precum Adrian Papahagi, evită capcana „binomului” dilematic şi abordează (doar) cealaltă temă, încercând «să salveze» teologic adevăratul cult al moaştelor în Biseric㔄Avem nevoie de a atinge, pentru că atingerea este un mod de comuniune, avem nevoie de a-L atinge pe Dumnezeu, de a fi în contact cu el, care este Dătătorul de viaţă. Avem nevoie de sfinţii Lui şi de mărturia rămăşiţelor lor pămînteşti, avem nevoie să ne atingem de ele, ca să-L atingem pe Dumnezeu. Dar, pentru a nu aluneca în diferite erezii, idolatrii, avem nevoie să cultivăm în noi cea mai mare virtute a creştinului care este discernămîntul (diakrisis)”Subscriu!

Chiar dacă dezbaterea propusă săptămâna aceasta de „Dilema veche” este „diluată”, deturnată chiar, prin nefericita conectare a două problematici distincte, totuşi ea reprezintă un reper important pentru ulterioare clarificări ale fiecărui subiect în parte. Un creştin nu poate fi niciodată marxist. El nu crede în transformări revoluţionare şi nu cultivă revolta în nici o circumstanţă socială, politică sau culturală. Creştinul este fidel transfigurării ce-şi are temeiul în Pogorârea Duhului Sfânt. Sfântul Apostol Pavel insistă în epistolele sale pe asumarea condiţiei în care se află convertitul: Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână. Ai fost chemat fiind rob? Fii fără grijă. Iar de poţi să fii liber, mai mult foloseşte-te! Căci robul, care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului. Tot aşa cel chemat liber este rob al lui Hristos” (I Corinteni 7, 20-22). Nu este vorba despre resemnare aici, nici despre justificarea teologică a inechităţilor sociale. Calea eliberării (mântuirii) este doar cea în Hristos Domnul. Toate celelalte aspecte din viaţa omului sunt menite „să se adauge” (cf. Luca 12, 31), ele nu pot fi niciodată scop în sine, oricât de nobile ar părea. Lucifer a început revolta în Cer, tot el a instigat împotriva lui Dumnezeu pe primii oameni, care au pierdut astfel grădina Edenului. Iar de la Marx încoace ne tot promite raiul pe pământ. Oare să fim atât de naivi încât mai ales noi, românii, să-l mai credem după tot ceea ce s-a întâmplat în deceniile de dinainte de 1989? - Doxologia

11-07-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Ideologie De Gen, Homosexualitate, Anticrestinism,