Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 5443

Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu Maica Siluana si Picu Ocoleanu (5) - Despre Duhul Sfânt

Monahia Siluana Vlad
Tags: bucurie; Duhul Sfânt;
Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu Maica Siluana si Picu Ocoleanu (5) - Despre Duhul Sfânt
 
Duhul Sfânt Mângâietorul şi Rânduitorul

      Doamne ajută, stimaţi ascultători. Bun venit la o nouă ediţie a emisiunii noastre „Meşteşugul bucuriei”, pe care o realizăm cu maica Siluana şi vă propunem în cele ce urmează să continuăm discuţia noastră, începută în emisiunea trecută, când încercasem să ne apropiem, prin experienţă, de Dumnezeu Tatăl, de Dumnezeu Fiul şi de Dumnezeu Sfântul Duh. Rămăsesem noi la Dumnezeu Sfântul Duh şi maica Siluana ne spunea cum de fapt aici, în experierea Duhului Sfânt, apar tot felul de probleme, pentru că Duhul Sfânt pare o persoană mai greu de perceput. Îl confundăm de multe ori cu duhul cuiva, cu duhul lui Hristos ca suflet al lui Hristos, ca spirit al lui Hristos. Pe de altă parte şi noi avem această cultură oarecum neduhovnicească, nespirituală din ziua de astăzi: când, de cele mai multe ori, vorbim despre Duh, ne gândim la duhul lui Aladin din lampă. Dincolo de toate acestea, învăţasem data trecută de la maica Siluana că Duhul Sfânt este Mângâietorul.
           
            Ei, cum de la mine, Doamne fereşte? (râde).
           
            Din discuţia cu maica Siluana.
           
            Aşa.
           
            Că Duhul Sfânt este Mângâietorul, însă nu Mângâietor în sensul acesta cotidian al cuvântului, pentru că „mângâiere” în limba română înseamnă, aşa, o alinare a unei suferinţe, poate şi o mângâiere fizică, o mângâiere trupească. Şi atunci aflasem, ne gândisem împreună în emisiunea trecută că de fapt mângâierea aceasta vine pe fondul experierii unui necaz, experierii unei tristeţi, experierii unei traume, putem chiar să spunem, a unei traume concrete, în viaţa aceasta a noastră.
           
            Aşa începe, dar nu e obligatoriu. Acum n-ar trebui, pentru a-L cunoaşte pe Duhul Sfânt, să avem traume şi necazuri. Ar trebui să-L simţim în bucurie. Din nefericire nu se întâmplă aşa. De ce? Pentru că în necaz noi suntem mai aproape de noi, intră mai în profunzime în fiinţa noastră. Uite, mie de mare ajutor mi-a fost totuşi teologia asta a matale pe calea întâlnirii mai profunde cu Dumnezeu, când, în perioadele de părăsire, când suntem părăsiţi de Dumnezeu, când nu mai simţim prezenţa şi lucrarea harului, te întrebi imediat în mod juridic: ce-am făcut? ce-am făcut? Ce-am greşit? Ce…? Aha, nu mai merit să mă iubească, ştiam eu că nu merit şi tot acest şuvoi de gânduri distructive care apar... dar Părintele mă asigura că asta-i calea. Pe urmă m-am revoltat: cum, domnule, de ce foloseşti aşa o metodă dureroasă? Încet, încet însă, rugăciunea - cum m-a învăţat Părintele: „rugăciunea o să te înveţe” - rugăciunea m-a învăţat unde să caut. Tot la sfinţi, care sunt martorii lucrării şi prezenţei lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu Sfânta Treime, a lui Hristos şi a Duhului Sfânt la noi, în viaţa noastră.
            Şi acolo am aflat că, după cădere, sufletul nostru e spart, e rupt în bucăţi, că unitatea lui şi lucrările lui sunt cumva aproape contradictorii şi cu neputinţă de a se transmite în mod specific o lucrare. De exemplu, o lucrare a trupului nu poate fi simţită sau poate să fie simţită distorsionat de suflet, şi de psihism, şi de afectivitate. O lucrare din zona afectivităţii, a sentimentelor, poate fi înţeleasă greşit de puterile sufletului din trup şi să avem insomnie, să avem indigestie şi aşa mai departe. D’apoi de lucrarea duhului nostru, partea asta atât de ascunsă şi înaltă a noastră, unde se întâmplă efectiv întâlnirea cu Dumnezeu, unde vine Duhul Sfânt! Noi tot zicem: sunt templu al Duhului Sfânt. Prin două realităţi din noi suntem numiţi templu al Duhului Sfânt: prin trupul nostru şi duhul nostru. Se vorbeşte de suflet ca psihism - nu acesta-i templul. Noi trăim mai mult în vâltoare asta a sentimentelor, a impresiilor, a dorinţelor, a impulsurilor, a nevoilor noastre pe care le resimţim şi le prelucrăm cu puterile poftitoare şi lucrătoare ale sufletului. Şi atunci, ce trăim noi la nivelul mai adânc al duhului nu prea e gustat aici la parter, nu prea e tradus. Şi tot întrebăm: da’ de ce? Ce s-a întâmplat atunci când venise harul? Trăiam, resimţeam cu organele sufleteşti ale simţirii. Şi ce se întâmplă acum? Şi atunci am aflat că ce zic eu cu neştiinţă prin „Împărate ceresc” trebuie chiar făcut. Acolo zice „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi”. Cui nu-i place să fie plin de Duhul Sfânt? Şi apoi urmează ceva care nu ne mai vine să zicem: „Şi ne curăţeşte de toată întinăciunea”. Ei, asta nouă nu prea ne place. Când e vorba de curăţire…. Nu?
           
            Nu ne place în primul rând că aflăm că nu suntem curaţi.
           
            A, asta în primul rând.
           
            Asta în primul rând.
           
            În al doilea, pentru ne-ar durea atât de tare curăţirea asta, uneori e jupuire, frecat bine cu o peria de sârmă! Or, aici ne învaţă pe noi Sfânta Biserică, mama noastră Biserica ne învaţă ce e de făcut: trebuie să ne curăţim de patimi. Şi avem detergenţi speciali (râde), avem instrumente speciale şi minunate de curăţire. Pe care le aduce Duhul Sfânt. Şi atunci, acolo Îi simţim prezenţa prin lucrarea Sa, pe care o face împreună cu mine, ca să mă curăţ de tot ce împiedică bucuria pe care deja o trăiesc în duh, că eu când mă împărtăşesc cu Hristos în Sfânta Euharistie, eu trăiesc o bucurie ameţitoare, cu adevărat, cu frică şi cu cutremur, şi sufletul meu e nepăsător. Ce se întâmplă? Care-i tragedia? De ce se întâmplă asta? Şi atunci vine lucrarea Duhului Sfânt de curăţie a mea - aceasta este ceea ce cerem şi asta ne ajută să-I simţim prezenţa.
           
            Există deci două căi de experiere a Duhului: o dată se întâmplă să experiem Duhul ca pe Mângâietorul, în necazuri.
           
            Că nu sunt singur.
           
            Da. Şi apoi există această cale de a-L experia în plenitudinea aceasta a bucuriei, a dragostei. Majoritatea oamenilor Îl simt pe Duhul mai curând în prima variantă, pentru că trăim într-o lume aproape sălbatică, unde trebuie să fii permanent dur, puternic, să faci faţă, să te descurci şi să te zbaţi şi e imposibil să fii permanent aşa. La un moment dat cazi, la un moment dat totul se rupe.
           
            Slavă Domnului!
           
            Slavă Domnului! Şi atunci, în abisul acela, pare la început că nu mai e nicio cale de acces, nicio cale de ieşire.
           
            Acesta e şi scopul acestei căderi, să te dumireşti.
           
            Şi atunci apare mângâierea aceasta. Apare mângâierea aceasta aproape nesperată. Neaşteptată. Apare la fel ca şi când după o furtună apare soarele. Apare vremea frumoasă.
           
            Care te opreşte…: Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu…
           
            Ei, acest„opriţi-vă!”. Opriţi-vă! Lucrul acesta apare de nenumărate ori în Sfânta Scriptură. Soarele se opreşte pe cer atunci când Iosua Navi şi poporul ales înconjoară Ierihonul. Se opreşte pe cer. „Opriţi-vă şi vedeţi că bun este Dumnezeu”.
           
            Or, necazurile ne opresc din caruselul acesta, din învârteala asta după nimicuri, după lucruri efemere şi e o ocazie de a te întâlni cu Dumnezeu... Dar această oprire nu e legată neapărat de necaz.
           
            Da.
           
            Putem să ne oprim şi prin uimire, că zice „stă mintea-n loc„. Ei, când îţi stă mintea în loc, profită! (râde), profită şi întâlneşte-te cu Dumnezeu, vezi că El e Dumnezeu.
           
            Deci, în nici un caz necazurile acestea nu trebuie să le înţelegem numai pur şi simplu aşa, pedagogic. Că de regulă se spune: da, e o bătăiţă ca să se ridice…
           
            Nu, ferească Dumnezeu. Mântuitorul vrea să n-avem necazuri.
           
            Da.
           
            Dar ne-a spus: în lume veţi avea necazuri. De ce? Fiindcă vi le faceţi. Dar „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. Adică ce am biruit? Mecanismul de facere de necazuri. Asta am biruit Eu. Şi, dacă veţi face asta, nu veţi mai avea necazuri. Aţi văzut vreun sfânt necăjit, cu ghinion (râde)?
 
            Începutul acesta are de-a face cu oprirea, în latină îi zice „statio”. Şi popasurile acelea pe drumul Golgotei sunt numite „stationes”: opriri. Şi când se opreşte procesiunea se spun rugăciuni. Au existat chiar liturghii itinerante. Faptul acesta al opririi e legat întotdeauna de o procesiune, de faptul de a ne afla pe cale. Lucrul acesta noi îl pierdem de foarte multe ori din vedere. Astăzi, când toată lumea caută să-şi facă casă, să ia apartament, să se arânească, să se stabilească, să ducă o viaţă cât mai stabilă din punct de vedere burghez…
           
            Şi când ajungem şi noi să fim cât de cât stabili, murim.
           
            Ei, şi atunci (râde) da, murim. Abia atunci ne oprim!
           
            Ne oprim şi (re)cunoaştem că nu acolo era Dumnezeu.
            Dar are Dumnezeu milă de noi şi ne mai oprim şi pe cale, mai avem câte o staţie de-asta.
           
            Dar interesant e că în agitaţia aceasta după o viaţă stabilă, noi nu ne oprim. Ne oprim numai în procesiune. Întotdeauna în procesiune sunt opriri.
           
            Da.
           
            În schimb, în agitaţia aceasta, nu.
           
            Pentru că nu este o rânduială, nu eşti pe o cale.
           
            Ei, atunci Duhul aduce, iată, şi rânduială aici.
           
            De ce? Pentru că El e de fapt cel care mărturiseşte pe Hristos care-i Calea. Deci eu sunt în rânduială când merg pe Cale, iar Calea este Hristos. Când sunt în Hristos, eu merg cu El şi mergem în rânduială şi în procesiune. Numai Duhul Sfânt ne aduce modul acesta concret de a fi pe Cale, cu El.
           
            Vorbeam despre Duhul Sfânt care este Mângâietor şi iacătă, am descoperit că e şi Rânduitor. Iarăşi un cuvânt care pe mulţi dintre oamenii zilei de astăzi îi deranjează. Cuvântul rânduială e destul de neacceptat, pentru că rânduială, ordine, disciplină, lucrurile astea sunt total respinse de societatea noastră de după Revoluţie încoace. Ele au fost asociate mai mult sistemului comunist, dictaturii, încorsetărilor sociale… sau vieţii burgheze, protocolului, convenţiilor. Însă iată că Duhul Sfânt, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Duhul Sfânt este Duh al rânduielii. Cum să înţelegem mai bine, ce experienţă ne-ai putea descoperi în legătură cu rânduiala aceasta a Duhului?
           
            Bucuria este semnul dacă eşti pe Cale sau nu. Adică bucuria e ceva care se dă permanent, [se dă odată pentru totdeauna], deci e ceva ca şi naşterea Mântuitorului, care e permanentă. Şi de aceea relaţia noastră cu El nu e în timp [numai pentru o perioadă de timp], ci ea curge [continuu]. Dar dacă am întrerupt, am închis robinetul, nu mai vine bucuria, deci eu ştiu că am plecat de pe Cale, m-am rătăcit şi trebuie repede să-mi revin, Slavă Domnului că se poate!
            Şi în această căutare a ce să fac, cum să fac să nu închid robinetul şi să nu rămân fără aer, fără bucurie, am descoperit că singura bucurie, printre puţinele bucurii ale vieţii dinainte de relaţia mea vie cu Dumnezeu era dansul şi atunci simţeam că fiinţa mea e în armonie, că trupul meu e în armonie cu sufletul meu şi că mă bucur până în vârful degetelor şi că bucuria îmi era stricată atunci când partenerul meu nu mă conducea bine, sau când eu nu puteam să fiu uşoară la dans, sau când ceilalţi dansatori mă călcau pe picioare. Dar când ai un partener bun, nu te calcă nimeni pe picioare. Şi dansul îţi aduce bucurie tocmai pentru că are o rânduială, dacă vrei, dar nimeni nu spunea: n-aveţi voie să mergeţi decât în direcţia asta sau asta, era o libertate. Şi când toţi dansam bine într-un grup, era o bucurie extraordinară, nu ne loveam. Am mai avut experienţa aceasta: cât de minunat e dansul. Şi cât de minunat ar putea să fie traficul! Am făcut şcoala de şoferi şi am văzut că regulile de circulaţie sunt atât de frumos gândite, încât oamenii ar putea să danseze la volan, trecând cu maşinile mari şi mici unii pe lângă alţii şi unii prin faţa altora, de o frumuseţe extraordinară. Ce rânduială, ce bine e gândit! Şi că orice stângăcie doare mai mult decât o călcare pe picior la dans şi strică ordinea. Şi atunci, prin rugăciune şi prin nevoia aceasta de a rămâne în contact cu Domnul, care este izvorul bucuriei, am descoperit că rânduiala este un dans şi acest dans este Liturghia, este rânduiala Sfintei Liturghii şi că nimeni nu te bate dacă nu faci întocmai, nu trebuie să fii încremenit: aoleu, am stat aşa, am făcut aşa sau n-am făcut aşa, pentru că este multă libertate în dans. N-am altă metaforă.
           
            Duhul Sfânt, Duh al armoniei, de fapt, nu?
           
            Exact. Perfect.
           
            Este armonia aceasta..
           
            E ritmul.
           
            Ah, ritmul!
           
            Da. Şi care merge odată cu tine, încetineşte sau accelerează după puterile tale, după disponibilitatea ta de moment. De aia e Mângâietor, că nu mă zgâlţâie în momentele în care mie-mi cade capul de durere. Mă cheamă şi îmi dă putere să merg pe Cale, dar respectând neputinţele mele şi particularităţile mele şi armonizându-le cu Cel pe care mi-L dă, cu Cel pe care mi-L aduce.
           
            Într-o carte aprocrifă - Faptele Apostolilor după Ioan (este o carte care circula în biserica veche prin secolul 4) - m-a uimit un lucru: atunci când Mântuitorul se află în grădina Ghetsimani cu ucenicii adormiţi şi El se roagă, după ce-i trezeşte pe ucenici le zice: hai să dansăm!
 
            Ei! Da! (râde)
           
            Hai să jucăm! Şi povesteşte această carte apocrifă cum Mântuitorul şi apostolii s-au prins de mână şi au dănţuit o horă. M-a impresionat atunci când am citit textul acesta, m-a impresionat pentru că eu veneam dintr-o tradiţie în care, mă rog, despre dansul sacru, în afară de „Isaie, dănţuieşte” de la taina Sfintei Cununii, nu prea mai ştiam. Bun, sunt gesturile liturgice, generoase, elegante, frumoase, ţinuta corporală a preotului, prestanţa aceasta, dar dansul acesta...
           
            S-a interiorizat.
           
            Da, s-a interiorizat.
           
            Că orice exteriorizare a dansului acum se contaminează de patimă, de păcat, pentru că lumea e aşa cum e, şi atunci el s-a sublimat, cum spuneai într-o emisiune, s-a interiorizat şi a devenit gest lăuntric, dar nu imaginat, ci pur şi simplu este real, este o mişcare. Şi respiraţia şi sângele şi toate sunt într-un alt ritm, într-un ritm armonic atunci când eşti în rânduială. Fie că este rânduiala înmormântării sau Sfânta Liturghie sau munca pe care o faci sau chiar şi agitaţia asta pe care o numim noi stres, atunci când ţi-ai făcut rugăciunile, când zici „Doamne miluieşte” sau „Doamne Iisuse” între timp, simţi că e acolo. Rânduiala te cheamă şi te odihneşte. Şi nu trebuie decât s-o conştientizezi şi să intri în ea prin mici opriri, mici opriri care-s ca nişte sărbători, ca nişte celebrări, ca nişte momente de trezire. De aia erau şi cele şapte laude şi ceasurile şi orice …noi putem transforma, din când în când, o clipă într-un ceas, într-un ceas de rugăciune în care intrăm din nou în contact conştient, cu armonia. Şi apoi ea lucrează precum sângele nostru; inima noastră bate, dar nu suntem mereu conştienţi cât de regulat bate şi cât de bine ne slujeşte.
           
            Da, mă gândeam acum că şi dansul are nişte opriri, nişte cadenţe care au de-a face tocmai cu arta opririi unei mişcări şi iniţierea unei alteia. M-a impresionat în satul meu cum bătrânii satului jucau, nu ştiu cum se cheamă jocul, „rustem” parcă, şi aveau nişte mişcări şi deodată se opreau şi apoi reluau dansul. Dansul nu se terminase, dar erau şi acolo nişte opriri din acestea care aveau tare mult şarm. Atunci oprirea aceasta, pentru că aş vrea să ne întoarcem totuşi la „Opriţi-vă şi vedeţi!”, sau „Opriţi-vă şi cunoaşteţi!”, oprirea aceasta este aşa de bogată în semnificaţii! Ne oprim ca să ce? Ca să cunoaştem, ca să vedem, ne oprim ca să…
           
            E ca un fel de jertfă, dacă vrei. Când te opreşti, renunţi tocmai la ce făceai.
           
            Da. Şi asta înseamnă că te opreşti ca să te rogi.
           
            Exact.
           
            Pentru că şi jertfa e o formă de rugăciune, sau rugăciunea e o formă de jertfă.
           
            Exact.
           
            Sunt aşa de genuin înrudite încât sunt inseparabile.
           
            Şi jertfa la început pare dureroasă... sesizezi aspectul de pierdere: aveam o grămadă de treabă şi m-am oprit să mă rog! Tocmai mă duceam nu ştiu unde şi m-am oprit…
           
            Asta este percepţia cel mai des întâlnită. Da, e o renunţare la ceva.
           
            Da, dar de fapt jertfa este dăruire şi e singura bucurie, de fapt.
           
            Da, da, da. Atunci, jertfa şi rugăciunea sunt de fapt un singur lucru. Jertfa e ceea ce vedem noi atunci când avem în vedere lucrul la care renunţăm, dar de fapt, jertfind, noi ne rugăm, celebrăm.
           
            De fapt, jertfa este bucurie.
           
            Este bucurie.
          

           

            Da. Dar noi nu ne dăm seama. Noi avem conotaţii negative, pentru că am trăit jertfa ca pe ceva dureros, ca pe „o lipsire de”. De fapt, jertfa este „o întâlnire cu”. Nu te poţi întâlni cu nimeni fără să te dăruieşti, fără să ieşi din tine, fără să te jertfeşti. Dar de cele mai multe ori, când ai o întâlnire fericită, asta este o jertfă. Eu renunţ, de fapt, ies din mine către celălalt.
           
            E interesant cât de mult am pierdut, cât de mult lumea de azi a pierdut accesul la jertfă ca paradigmă a relaţiei noastre cu Dumnezeu.
           
            Da. Pentru că vrăjmaşul vine şi spune: o să te doară.
           
            Da. Da. Da. Şi mai e un aspect. Mă gândeam chiar acum la faptul că, de fapt, iată că, în definitiv şi jertfa, aşa cum apare ea în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, de multe ori a fost înţeleasă juridic, nu? Chiar şi doctrinele acestea foarte savante despre mântuire, ca despre răscumpărare şi apoi ca despre justificare sau legitimare şi aşa mai departe, reicht fertig cum îi zic nemţii la învăţătura asta, şi această învăţătură despre justificatio este de fapt o încercare de… sau despre răscumpărare în sens juridic, de a înlocui sau de a interpreta jertfa juridic.
           
            Da.
           
            Jertfa nu mai este, nu mai are de-a face, în mintea celor care gândesc aşa (juridic), cu actul acesta al bucuriei…
           
            Care e dăruire şi primire.
           
            Ci cu actul unei pedepse. Mântuitorul trebuia să primească o pedeapsă pe care un dumnezeu rău trebuia s-o dea.
           
            Asta a fost ceva ce m-a ţinut pe mine departe de Dumnezeu multă vreme.
           
            Şi mulţi oameni sunt încă foarte departe ţinuţi de…
           
            Cum să te întorci în braţele unui Dumnezeu sau să te rogi unui Dumnezeu care vrea să…
           
            Să pedepsească.
           
            Să se răzbune pe tine pentru că, după ce că şi-a trimis Fiul la moarte, tot pe tine se supără că I L-ai omorât. E incredibil cum poate mintea omenească să facă. Dar acelaşi lucru pe care îl spuneam noi mai de mult, că proiectăm imaginea tatălui care ne-a bătut, asupra Tatălui nostru Cel din ceruri, acelaşi lucru se întâmplă şi aici: proiectăm experienţele noastre, generalizăm şi zicem: acesta-i adevărul. De ce? Pentru că pe acesta îl trăiesc eu. Or, opririle astea sunt opriri în care jertfesc tot (tot ce-mi imaginez şi tot ce ştiu şi tot ce am experimentat, tot ce cred), ca să fac loc acestei viziuni, acestei realităţi care bate la uşa mea. Şi o probez făcând ce zice El, nu ce fac eu. Asta-i oprirea. Deci este o oprire ca să pot să mă dăruiesc, ca să pot să mă deschid. Şi atunci, de fapt, ea tot de Duhul Sfânt e lucrată, că tot bate Dumnezeu la uşă. Şi atunci pot eu să înţeleg şi să cred că El strigă înăuntrul meu.
           
            De multe ori s-a încetăţenit şi reprezentarea asta, exagerată, a răsplătirii. Şi, bun, într-adevăr, există o metaforă a răsplătirii în Sfânta Scriptură, însă termenul a început să fie luat mot a mot şi atunci apare iarăşi ideea aia de merit. Or, în clipa în care apare gândul de merit, apare evaluarea. Evaluarea înseamnă o mutare a vieţii mele în mintea raţională, care cântăreşte şi compară şi asta nu mai este o relaţie directă. Or, în clipa în care am zis „Doamne!”, El a venit. Ce să mai zic? Oi fi meritat, n-oi fi meritat? Iată-L, e aici! Deci aici e jertfa. Îi fac loc fără să mă gândesc „dar dacă…”. Deci intru pe pârtia credinţei, care e altă autostradă.
            Deci necondiţionat de raţionamente, de minte, de raţiune.
           
            Necondiţionat de raţiunea aia pervertită.
           
            Că altfel eu sunt condiţionată.
           
            Fără îndoială.
           
            Sunt condiţionată de ceea ce întâlnesc. Deci eu când zic „Doamne!”, întâlnesc ceva de care mi-am dat seama că atârn de Tine.
           
            Şi fără îndoială, interesul acela e motorul care mă propulsează, care mă incită.
           
            Exact. Şi dacă n-aş avea experienţa acelei realităţi eu n-aş putea să mă duc a doua oară. Eu n-aş putea să mă duc a doua oară dacă n-aş avea nicio experienţă, dacă n-aş gusta nimic. Zice „Opriţi-vă şi gustaţi şi vedeţi că bun este Dumnezeu!”. Asta este adevărata condiţionare: că mă întâlnesc cu condiţia mea umană, care este condiţia de a fi condiţionat de Dumnezeu.
           
            Da, dar care nu trebuie proiectată asupra lui Dumnezeu. Nu trebuie să condiţionăm noi pe Dumnezeu. Doamne, ştii că eu am ţinut post şi că am... şi vezi că nu eşti chiar fair când…
           
            Aici, pentru că eu L-am privit pe Dumnezeu în iluziile mele.
           
            Da.
           
            Deci când relaţia mea cu Dumnezeu nu era o relaţie cu Dumnezeu, ci o relaţie cu dorinţele mele. Dacă dorinţele mele sunt bucăţi sparte ale dorului meu de Dumnezeu, eu n-am ce să găsesc pe acolo. Oricare dorinţă, fie şi nobilă, dacă este dorinţa mea, ea nu mă poate duce la bucurie. Mă poate duce la satisfacţia, împlinirea acelei dorinţe şi după satisfacţia asta vine prăbuşirea. Chemarea noastră e un dor şi atunci, dacă firul care mă conduce e dorul acela de bucurie pe care-l am, de a-mi împlini acel ceva care-mi lipseşte orice aş avea şi orice aş fi, atunci nu voi mai intra în capcana asta.
           
            Cu aceste gânduri trebuie să încheiem, înainte poate de a fi dus toate gândurile noastre la capăt, dar mai avem emisiuni la dispoziţie.
           
            Ai o singură soluţie: să mă opreşti la timp sau să faci un semn pe sub masă. (râde)
           
            (râde) De data asta trebuie să fac semnul, trebuie să ne oprim. Continuăm, stimaţi ascultători, săptămâna viitoare dialogul nostru cu maica Siluana şi sperăm să fie de fiecare dată, ca şi până acum, pentru dumneavoastră, un prilej de învăţătură şi de experienţă duhovnicească. La revedere.
           
            Bucurie sfânta! Doamne ajută!
 
27-11-2012
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
Gavrila Elena - 01-12-2012:

Pot comenta in versuri? Plangeam de ani,planngeam de luni Plangeam de nopti si zile Dar n-am stiut ca-n acest timp Iisus plangea cu mine O, Doamne,Tu esti Dumnezeu Esti mila si iubire Si n-am crezut ca Tu de Sus Te poti uita la mine Acum cand simt cum imi trimiti In suflet mangaiere Din slab si din neinsemnat Ma simt plin de putere

parintele KIRIL - 03-12-2012:

FEMEIA SA TACA IN BISERICA si ar face bine sa se abtina si de la comentarii legaate de teologia Bisericii. Cam multe din afirmatiile pe care le face sunt sminteli. Ex.: \'\'EXPERIENTA DUHOVNICEASCA\'\'. De cand o monahie are calitatea de DUHOVNIC si de ce fel de experienta e vorba aici? Maica la care va referiti se nevoieste in vre-o manastire? Cu a cui binecuvantare rataceste prin aceasta lume?

agaton - 03-12-2012:

Daca scrieţi „Maica Siluana Vlad” pe Google vedeţi cine este, dar probabil că sunteţi puţin cârcotaş, dar şi puţin superficial. A avea viaţă duhovnicească şi a da sfaturi duhovniceşti nu înseamnă a fi PREOT DUHOVNIC. Dacă ar fi spovedit pe cineva şi i-ar fi spus că în numele Domnului Iisus Hristos îi iartă păcatele, atunci aveaţi dreptate. Credeţi că Maica Domnului nu a dat şi nu mai dă sfaturi?! Sau Sfânta Muceniţă Ecaterina, pe care de curând (duminică, 25 noiembrie) aţi cinstit-o în biserică ar mai fi convertit 150 de învăţaţi dacă tăcea?