Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu Maica Siluana si Picu Ocoleanu (5) - Despre Duhul Sfânt

            Începutul acesta are de-a face cu oprirea, în latină îi zice „statio”. Şi popasurile acelea pe drumul Golgotei sunt numite „stationes”: opriri. Şi când se opreşte procesiunea se spun rugăciuni. Au existat chiar liturghii itinerante. Faptul acesta al opririi e legat întotdeauna de o procesiune, de faptul de a ne afla pe cale. Lucrul acesta noi îl pierdem de foarte multe ori din vedere. Astăzi, când toată lumea caută să-şi facă casă, să ia apartament, să se arânească, să se stabilească, să ducă o viaţă cât mai stabilă din punct de vedere burghez…

           

            Şi când ajungem şi noi să fim cât de cât stabili, murim.

           

            Ei, şi atunci (râde) da, murim. Abia atunci ne oprim!

           

            Ne oprim şi (re)cunoaştem că nu acolo era Dumnezeu.

            Dar are Dumnezeu milă de noi şi ne mai oprim şi pe cale, mai avem câte o staţie de-asta.

           

            Dar interesant e că în agitaţia aceasta după o viaţă stabilă, noi nu ne oprim. Ne oprim numai în procesiune. Întotdeauna în procesiune sunt opriri.

           

            Da.

           

            În schimb, în agitaţia aceasta, nu.

           

            Pentru că nu este o rânduială, nu eşti pe o cale.

           

            Ei, atunci Duhul aduce, iată, şi rânduială aici.

           

            De ce? Pentru că El e de fapt cel care mărturiseşte pe Hristos care-i Calea. Deci eu sunt în rânduială când merg pe Cale, iar Calea este Hristos. Când sunt în Hristos, eu merg cu El şi mergem în rânduială şi în procesiune. Numai Duhul Sfânt ne aduce modul acesta concret de a fi pe Cale, cu El.

           

            Vorbeam despre Duhul Sfânt care este Mângâietor şi iacătă, am descoperit că e şi Rânduitor. Iarăşi un cuvânt care pe mulţi dintre oamenii zilei de astăzi îi deranjează. Cuvântul rânduială e destul de neacceptat, pentru că rânduială, ordine, disciplină, lucrurile astea sunt total respinse de societatea noastră de după Revoluţie încoace. Ele au fost asociate mai mult sistemului comunist, dictaturii, încorsetărilor sociale… sau vieţii burgheze, protocolului, convenţiilor. Însă iată că Duhul Sfânt, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Duhul Sfânt este Duh al rânduielii. Cum să înţelegem mai bine, ce experienţă ne-ai putea descoperi în legătură cu rânduiala aceasta a Duhului?

           

            Bucuria este semnul dacă eşti pe Cale sau nu. Adică bucuria e ceva care se dă permanent, [se dă odată pentru totdeauna], deci e ceva ca şi naşterea Mântuitorului, care e permanentă. Şi de aceea relaţia noastră cu El nu e în timp [numai pentru o perioadă de timp], ci ea curge [continuu]. Dar dacă am întrerupt, am închis robinetul, nu mai vine bucuria, deci eu ştiu că am plecat de pe Cale, m-am rătăcit şi trebuie repede să-mi revin, Slavă Domnului că se poate!

            Şi în această căutare a ce să fac, cum să fac să nu închid robinetul şi să nu rămân fără aer, fără bucurie, am descoperit că singura bucurie, printre puţinele bucurii ale vieţii dinainte de relaţia mea vie cu Dumnezeu era dansul şi atunci simţeam că fiinţa mea e în armonie, că trupul meu e în armonie cu sufletul meu şi că mă bucur până în vârful degetelor şi că bucuria îmi era stricată atunci când partenerul meu nu mă conducea bine, sau când eu nu puteam să fiu uşoară la dans, sau când ceilalţi dansatori mă călcau pe picioare. Dar când ai un partener bun, nu te calcă nimeni pe picioare. Şi dansul îţi aduce bucurie tocmai pentru că are o rânduială, dacă vrei, dar nimeni nu spunea: n-aveţi voie să mergeţi decât în direcţia asta sau asta, era o libertate. Şi când toţi dansam bine într-un grup, era o bucurie extraordinară, nu ne loveam. Am mai avut experienţa aceasta: cât de minunat e dansul. Şi cât de minunat ar putea să fie traficul! Am făcut şcoala de şoferi şi am văzut că regulile de circulaţie sunt atât de frumos gândite, încât oamenii ar putea să danseze la volan, trecând cu maşinile mari şi mici unii pe lângă alţii şi unii prin faţa altora, de o frumuseţe extraordinară. Ce rânduială, ce bine e gândit! Şi că orice stângăcie doare mai mult decât o călcare pe picior la dans şi strică ordinea. Şi atunci, prin rugăciune şi prin nevoia aceasta de a rămâne în contact cu Domnul, care este izvorul bucuriei, am descoperit că rânduiala este un dans şi acest dans este Liturghia, este rânduiala Sfintei Liturghii şi că nimeni nu te bate dacă nu faci întocmai, nu trebuie să fii încremenit: aoleu, am stat aşa, am făcut aşa sau n-am făcut aşa, pentru că este multă libertate în dans. N-am altă metaforă.

           

            Duhul Sfânt, Duh al armoniei, de fapt, nu?

           

            Exact. Perfect.

           

            Este armonia aceasta..

           

            E ritmul.

           

            Ah, ritmul!

           

            Da. Şi care merge odată cu tine, încetineşte sau accelerează după puterile tale, după disponibilitatea ta de moment. De aia e Mângâietor, că nu mă zgâlţâie în momentele în care mie-mi cade capul de durere. Mă cheamă şi îmi dă putere să merg pe Cale, dar respectând neputinţele mele şi particularităţile mele şi armonizându-le cu Cel pe care mi-L dă, cu Cel pe care mi-L aduce.

           

            Într-o carte aprocrifă - Faptele Apostolilor după Ioan (este o carte care circula în biserica veche prin secolul 4) - m-a uimit un lucru: atunci când Mântuitorul se află în grădina Ghetsimani cu ucenicii adormiţi şi El se roagă, după ce-i trezeşte pe ucenici le zice: hai să dansăm!