Hrăneşte-te cu Lumină!

A mânca e omenește

            Postul de bucate este doar dietă dacă nu este însoţit de postul de păcate. Şi sunt destui care au murit de cancer chiar dacă au ţinut un regim alimentar sever. Contează şi ceea ce mănânci dar, mai ales, felul în care o faci. Odată cu bucata de pâine pe care o bagi în gură intră şi emoţiile cu care te hrăneşti (Farca, 2018, p. 60). De aceea masa e una liniştită. Sau aşa ar trebui să fie. Cred că şi pentru asta românul îşi însoţeşte masa de rugăciune. Adică, binecuvântează masa cu pacea lui Dumnezeu. Rânduiala mesei în jurul căreia se strâng mama, tata şi copiii, asigură acel climat emoţional de siguranţă pe care copilul îl simte în prezenţa părinţilor. Luarea mesei are loc în atmosfera liniştită a unor discuţii temperate emoţional.

            Masa este locul şi ocazia virtuţii. După o povestioară religioasă şi în iad şi în Rai se mănâncă. Numai că în Rai oamenii se hrănesc unii pe alţii. Aici fiecare caută întâietatea celuilalt. Masa este împărtăşire. Masa este roata iubirii. Masa este lumină. Şi sigur că dacă în timp ce mănânci cauţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi, simultan, ţi se adaugă toate celelalte (cf. Matei 6, 33), tot astfel secretul longevităţii sănătoase constă în a nu te scula niciodată sătul de la masă.  

            Poate că timpul destinat luării mesei în familie – atât cât se poate în ziua prea aglomerată de azi – este şi singurul timp pe care familia îl petrece împreună. Deşi nu sunt adeptul lui trebuie, acum spun: luarea mesei trebuie să fie un timp de calitate petrecut împreună. Pentru aceste motive nu sunt de acord cu psihologii care recomandă ca la masă să se discute diferite probleme care n-au fost discutate de-a lungul zilei. La fel cum mâncarea simplă este mai digerabilă şi odihnitoare pentru stomac, împărtăşirea emoţiilor luminoase şi hrănitoare cresc şi dezvoltă mai sănătos personalitatea comesenilor.

            A reuşi să faci lucrurile acestea şi să te înfrânezi de la vorbe fără rost şi chiar incisive sau provocatoare, contribuie mai bine la ameliorarea personalităţii tale spirituale decât a mânca rădăcini şi ierburi amare într-o atmosferă de tensiune, ranchiună şi provocare. Până la urmă, „omul este ceea ce mănâncă” (Ludwig Feuerbach).

           Post de bucate sau post de păcate?

Rostul postului stă mult deasupra la ceea ce băgăm în gură. Prin post nu luptăm împotriva mâncării, ci împotriva plăcerii (Larchet, 2001, p. 465). Iar plăcerea poate fi trupească și sufletească. Cei care percep postul doar ca pe o victorie a trupului asupra mâncării de dulce, pot cădea foarte uşor în păcatul mândriei. În plăcerea mândriei. Iar dacă îşi mai şi smolesc feţele ca să arate oamenilor că postesc, atunci când aceştia nu le arată o consideraţie anume pentru pretinsa valoare spirituală la care au ajuns se supără şi cad în păcatul mâniei. Scopul postului nu stă, deci, în mâncare.

Sigur că felul mâncării pe care o consumăm în post contează. Şi la fel cum vinul dă altă putere trupului decât apa, tot aşa şi carnea dă altă energie trupului decât legumele. Legumele sunt pline de lumină şi carnea de grăsimi. Desfrânarea trupească are nevoie de onctuozitatea grăsimii. Încă o dată: postul nu este doar despre mâncare.

Interogaţiile nou-testamentare care se referă la post pot fi interpretate şi ca nişte ironii usturătoare la adresa celor care înghit cămila şi strecoară ţânţarul: „Drept aceea fraţilor nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup” (Romani 8, 12). Sau: „Atât de fără minte sunteţi? După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup? Sau: „Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om” (Matei 15, 17 – 20).

            Karl Gustav Jung spune undeva că oamenii care au probleme psihice pot fi adepţii fanatici ai unui stil de viaţă sănătos. Postul poate cădea foarte repede sub incidenţa unui formalism pernicios care respectă suprafaţa literei legii dar nu şi duhul ei. Amprenta superficială a formalismului alunecă spre supralicitarea exemplară de sine ca în cazul fariseului care, deşi postea de două ori pe săptămână, îl judeca pe vameş mulţumindu-i lui Dumnezeu „că nu sunt ca acest vameş”. Printr-un post neasumat din adâncul înţelegerii inimii suntem uşor deturnaţi de la scopul cel adevărat: „Căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19).

Postul nu este despre biologia stomacului chinuit. Despre asta e supravieţuirea animalelor. Noi nu contracarăm prin post doar animalul din fiecare dintre noi. Prin post ajutăm fotosinteza spirituală transfuzată în noi prin energia Duhului Soarelui dreptăţii.

Se pare că atunci când vedem o prăjitură apetisantă în vitrina unei cofetării, instinctul nostru este să alergăm şi să o luăm. Chiar dacă tocmai ne-am sculat de la masă unde am avut chiar şi desert. Cum se explică asta? Vedeţi, corpul nostru vrea doar să supravieţuiască pe moment şi, pentru asta, nu e preocupat de frumuseţea şi de sănătatea noastră pe termen lung. În creierul reptilian, cel asemănător cu al animalelor, a rămas cumva înmagazinată comanda de a nu rata nici o ocazie de a ne hrăni (McGonigal, 2015, p. 50).

Dar, dincolo de acest lucru, luptând prin post împotriva instinctului de a ne hrăni, nu reuşim decât să contracarăm o pornire animalică şi nimic mai mult. Ori dimensiunea existenţei spirituale a persoanei cere mult mai mult decât o simplă recunoaştere şi punere la punct a laturii biologice. Demersul ascetic al purificării de patimi este însoţit permanent de perspectiva redescoperirii Duhului Sfânt din noi. Ori, din acest punct de vedere, a renunţa la oferta de grăsimi şi zaharuri pe care frişca prăjiturii ne-o îmbie nu face decât să ne arate iluzia unei dinamici ascendente, când de fapt nu e vorba decât doar de învârtirea în cerc la antipozii biologici ai trupului.

Postul și autocontrolul de-a lungul vieții

Postul este despre voinţă şi autocontrol. Am avut un coleg de clasă în gimnaziu care părea foarte înzestrat sub unghiul intelectual. În momentul de faţă conduce un motostivuitor într-un lanţ de supermarketuri în Occident. Desigur că şi această meserie ca oricare alta are dreptul la cinstea cuvenită. Cred că aici este vorba de voinţă. S-a mulţumit cumva cu ceea ce i-a dat viaţa şi nu a vrut să ceară mai mult. El ambiţiosul, luptătorul şi campionul. E adevărat că nu se poate explica totul prin voinţă. E vorba de un complex de factori care concurează alături de un autocontrol scăzut – care poate fi doar un efect al altor cauze – la opţiunile pe care o persoană le urmează în viaţă.

În Programarea Neuro-Lingvistică am întâlnit aşa-numitele O.C.I.M.-uri: Obiective Colosale, Imense şi Mari. Adică obiective pe care cineva şi le face pe termen lung. Ceea ce vreau să vă spun este că în afara mobilului interior al exercitării voinţei nimeni nu poate ajunge să-şi îndeplinească O.C.I.M.-urile existenţiale.

Nu numai obiectivele mari ale vieţii presupun constanţa voinţei. Iscusinţa voinţei e necesară şi în conversaţiile de familie, cu soţul sau soţia şi cu, să zicem, copiii adolescenţi. Să vrei să fii fericit în familie e un act de voinţă. În fond, autocontrolul generează filtrul pentru ceea ce spui şi felul în care o faci. Femeile sunt de pe Venus, iar bărbaţii sunt de pe planeta Marte. A conştientiza diferenţele pe bază de rol-sex  e una şi a face uz de aceste conştientizări e altceva. Mintea cu ajutorul căreia conştientizăm lucrurile se pare că nu este de ajuns. După altcineva, nici măcar „Iubirea nu este de ajuns” (Erich Fromm). În acest caz, a vrea este cu mult mai important decât a fi și decât a iubi.

Ori exact în acest punct intervine valoarea exerciţiului ascetic al postului. Postul implică exerciţiul voinţei, disciplinarea, controlul a ceea ce spui şi a modului cum o faci. Când furiile nu dorm, dimpotrivă, se ridică la luptă pe principiul instinctului de luptă pe care îl avem în comun şi cu animalele, poate că suntem ispitiţi să credem că a fi sinceri şi direcţi e mai important decât a amâna lucrurile sau decât a le spune într-un anumit fel. O persoană care are curajul şi voinţa să-şi ia bucata de carne de la gură şi să nu se atingă măcar de lactate şi ouă, putem spune că e o persoană care dispune de autocontrol. Voinţa ei e una călită. Şi aceasta, nu numai pentru că şi-a învins pornirile animalice care-i populează trupul, ci şi pentru că a învins un adevărat arsenal propagandistic al unei societăţi a cărei preocupare bazală se axează pe principiile consumismului. Felul în care procedează oamenii din jurul nostru are valoare de influenţare enormă pentru noi şi, chiar dacă noi nu am fi de acord cu ceea ce preferă majoritatea oamenilor din jurul nostru, faptul că aceste persoane au o oarecare semnificaţie pentru noi, ne poate determina să alegem să facem ceea ce fac ele. E greu să postesc dacă soţia mea nu o face. Sau cum să postesc dacă prietenii mei nu o fac? Ori, copil fiind, dacă părinţii mei nu au nimic de-a face cu exerciţiul postului pot să fac religie de la un an că tot degeaba.

Şi mai e un aspect: influenţa socială a postului. Cel puţin în România, chiar dacă nu postesc toţi românii, faptul că ne aflăm, să zicem, în perioada postului Paştilor, reprezintă o realitate inevitabilă. Adică, cred, nici un român nu poate spune că nu ştie că se apropie Paştile şi că în această perioadă se poate şi posti. Ori chiar dacă nu posteşte, el ştie că alţii o fac, poate chiar soţia sau părinţii lui. Deci chiar şi cel care nu posteşte nu putem spune că este cu totul străin de fenomenul postirii. Altfel spus, toţi plutim în atmosfera de post, chiar şi atunci când nu postim. Iar lucrul acesta ne influențează cumva. Nu aţi observat că în perioada pre-pascală se înmulţeşte prezenţa diferitor Asociaţii filantropice care ne solicită ajutorul? Şi, de asemenea, nu aţi observat că şi bunătatea noastră este cumva stimulată de perioada pre-pascală în care ne aflăm şi că suntem mai dispuşi să facem milostenie, să fim mai buni? Poate fi vorba aici de o influenţă socială şi situaţională. Contextul în care ne aflăm ne „atinge” acţiunile pe care le facem.

În acest context, persoana care reuşeşte să postească deţine acel echipament al voinţei încât „să-şi ţină gura” nu numai de la mâncare, vorbele şi nervii reprezentând alte „alimente”prin care cineva îşi poate hrăni amorul propriu lezat de către altcineva. În asta constă în esenţă valoarea postului care nu trebuie să rămână doar o afacere de management culinar, depăşind semnificaţia biologiei prin adâncirea spre resorturile mai adânci ale existenţei persoanei. Deoarece, aşa cum spuneam, nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese pe gura omului şi provine din inima lui (cf. Matei 15, 17 – 20).

            Postul nu se face pentru mâncare. Faptul că nu mâncăm carne nu ne face automat mai buni. Esenţa postului stă în autocontrol. Şi autocontrolul poate fi o „reţetă” cu valabilitate polivalentă în viaţa noastră. De aceea, putem spune că precum pentru a atinge un anumit nivel de satisfacție și mulțumire în viață e nevoie de autocontrolul voinței, tot astfel și exercițiul postului se impune ca și constantă a vieții.

Bibliografie:

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
2. FARCA; Speranța, (2018). Indendența copilului: spaima de separare, București: Editura Humanitas.
3. LARCHET, Jean-Claude, (2001). Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, București: Editura Sofia.
4. McGONIGALl, Kelly, (2015). Puterea voinței. Cum funcționează autocontrolul și ce putem face pentru a-l îmbunătăți, traducere de Marilena Iovu, București: Editura Litera.