Vinovăție și responsabilitate

Contextul discuției

Începem cu o călătorie în timp. Ajungem până în Atena secolului al IV-lea. Despre procesul lui Socrate știm de la Platon (Platon, 2001). Acuzatorii îi imputau filosofului că (1) a corupt tineretul, (2) nu crede în zei și (3) că a inventat zei. Judecătorii în număr de 500 au fost aleși democratic, adică nu au demonstrat vreo competență de jurisprudență, fiind aleși aleatoriu după procedura de atunci a Atenei.

Însă, Socrate a refuzat să pledeze vinovat. Un psiholog (deși nu numai un psiholog) s-ar putea întreba: ”De ce a refuzat Socrate să intre în jocul conformismului social atât de așteptat și cerut de judecătorii lui? Putem spune că neasumându-și responsabilitatea a acționat iresponsabil? Nu ar fi fost mai normal să se rușineze și să implore iertare? Actele lui de sfidare a juriului, provin din mândrie?” (Boncu, 2015, p. 98).

Desigur că atitudinea lui Socrate se justifică prin filosofia sa de viață, prin convingerile sale, deci prin VALORILE pe care își întemeiază filosofia și viața. Valorile reprezintă terenul sigur exprimării libertății și discernământului autentic. Fără valori viața ta ar fi purtată încoace și încolo de propriile interese mărunte sau ale altora. Iar urmărirea obiectivelor fără conștientizarea și trăirea valorilor din spatele obiectivelor în timplul călătoriei spre atingerea lor nu aduce mulțumire și fericire (O’ Connor & Lages, 2007, p. 73)

Care sunt valorile Învierii?

Un îndemn poate suna așa: ”Dumnezeu te-a iertat. Iartă-te și tu!” Sunt persoane care afirmă în necunoștință de cauză că învățătura bisericească îți cultivă sentimentul vinovăției. Dimpotrivă, primul cuvânt pe care Domnul Hristos l-a rostit după ce a înviat din morți către femeile mironosițe a fost: ”Bucurați-vă!” (Matei 28, 9), iar către apostoli: „Pace vouă” (Luca 24, 36). Ne întrebăm cu toții probabil cum să ne bucurăm simțindu-ne vinovați pentru ceva în același timp. În fond, Învierea ne-a adus iertarea lui Dumnezeu. Domnul Hristos a sfărâmat zapisul păcatelor noastre și ne-a eliberat de povara lor.

Păcatele s-au format ca o crustă peste sufletele noastre care, încătușate de păcat fiind, nu mai au libertatea de decizie și acțiune funcționale sută la sută. Păcatul a devenit obișnuința noastră prin repetare și, astfel, s-au creat circuite neurale care îl susțin. Orice facem în mod repetat devine a doua noastră natură (cf. Goleman, 2016, p. 138). E ca atunci când mergi cu roțile de la car împiedecate. Nu ai cum să prinzi viteză și nici cum să urci dealurile vieții. Vinovăția neispășită nu-ți dă voie să trăiești prezentul și nici să-ți promovezi un viitor luminos. Însă, când faci ceva cu bucurie, cu ușurință și cu relaxare, înseamnă că atunci trăiești în lumina prezentului despovărat de vină (Tolle, 2012, p. 79). Raportarea la trecutul încărcat de semnificația negativă a vinovăției e ca un rucsac plin cu bolovani ascuțiți și grei pe care îi porți în spate.

Hristos ne-a adus scăparea de gravitația insurmontabilă a vinovăției. Aceasta este lumina sensului Învierii: ”Acum toate s-au umplut de lumină și cerul și pământul și cele de dedesubt” (Octoihul Mic, Catavasiile Paștilor, p. 172). Lumina aceasta universală care ne cuprinde pe toți în sensul ei din toate părțile și, deci, fără nici o umbră de înțeles limitat de egoism și teluric, este lumina înțelegerii Dumnezeirii lui Hristos și Care, Fiul lui Dumnezeu fiind, ”Lumină din Lumină și Dumnezeu adevărat din Dumneeu adevărat”, a omorât moartea și ne-a mântuit pe toți. ”... alergați și propoveduiți lumii, că a înviat Domnul, omorând moartea, că este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a mântuit neamul omenesc” (Octoihul Mic, Catavasiile Paștilor, p. 173).

După Înviere oamenii tot așa mor, însă ceea ce s-a schimbat este înțelesul morții. După moarte acum nu mai punem punct. Moartea nu mai este destinația finală a existenței omenești, ci ”calea cea strâmtă” care duce spre Împărăție: ”Ziua Învierii, să ne luminăm popoare! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință” (Octoihul Mic, Catavasiile Paștilor, p. 172).

Mitul învinovățirii în Biserică

Așadar, Biserica și învățătura ei nu învinovățește pe nimeni. Dimpotrivă, stimulează energia încrederii și nădejdii. Învierea îl dăruiește cu speranță pe om și îi stimulează încrederea în sine ca chip al lui Dumnezeu. Ca persoană care trăiește veșnic. Ar putea cineva să spună că valorile și idealurile pe care învățătura bisericească le promovează sunt atât de înalte încât devin ”imposibile” pentru omul obișnuit. Și asta îi poate crea frustrări, nemulțumiri și, în cele din urmă, toate aceste valori prea înalte pentru omul obișnuit – de fapt, prea înglodat în interesele plăcerii materialiste – îl pot aduce în situația de a se simți vinovat și trist pentru că nu poate împlini aceste exigențe (Sunt cercetători care consideră că lucrurile stau pe dos, adică oamenii sunt dependenți de Biserică tocmai datorită frustrărilor existențiale. Chelcea, 1988, p. 115).

Și, psihologic vorbind, cam așa stau lucrurile: Supraeul nostru care include toate interdicțiile, regulile și recomandările dezirabile pe care o persoană le internalizează de-a lungul vieții sale, este adesea violentat de dorințele și poftele noastre inconștiente care își cer dreptul la viață și, în consecință, moralitatea Supraeului poate fi încălcată, motiv pentru care vinovăția își poate face apariția (Boncu, 2015, p. 105). E adevărat că vinovăția vine la pachet cu timiditatea, cu jena și cu rușinea, și, în egală măsură, e adevărat că persoana care încearcă astfel de simțăminte nu poate fi socotită fericită după standardele lumii de azi, însă câți oameni nu pot să doarmă noaptea din cauza învățăturii creștine și ortodoxe care, zice-se, i-ar face să se simtă vinovați și rușinați? Care om se mai preocupă azi de ”întristarea cea pentru Dumnezeu” (II Corinteni, 7, 10)? Unde este acea stare de pocăință ”care-l face pe om să se mâhnească pentru starea decăzută în care se află, să-și plângă păcatele, să se întristeze de pierderea curăției sale de la început, să sufere din pricina depărtării de Dumnezeu și care este o stare de pocăință, de doliu duhovnicesc, de străpungere a inimii, care ajunge la desăvârșire în darul lacrimilor” (Larchet, 2001, p. 158)?

De unde ne vine, de fapt, vinovăția?

1. Societatea

Ceea ce aduce astăzi întristare omului și cultivă sentimentul lui de vinovăție, este noul sistem de valori pe care era consumistă le aduce ”democratic” dinspre vest. Și, într-adevăr, consumismul, avuția, banul, libertatea de expresie și de comportament, aduc împreună cu ele culminarea supraviețuirii în lăcomie, a libertății în libertinismul plăcerilor, iar demnitatea de sine a omului se transformă în supra-estimarea infatuată de sine a individului democrat și aparent bine informat. Omul nu poate trăi fără Dumnezeu și pentru că-L are în fire și nu-L poate eluda „caută în neștirea lor înlocuitori ai lui Dumnezeu” (Niță, 2015, p. 31).

S-a ajuns până acolo încât se poate considera că cine are alte valori decât cele enumerate mai sus, nu este o persoană adaptată evoluției societății actuale. Dimpotrivă, cine își exprimă sentimentul apartenenței religioase facându-și, să zicem, semnul sfintei Cruci, este considerat confiscat confesional și o persoană ”dogmatică”. Altul, dacă este bun, este luat de prost sau, în cel mai bun caz, este suspectat de interese obscure. Statusul unei persoane este evaluat astăzi după volumul contului bancar deținut sau după semnificația mărcii mașinii pe care o conduce. Și, astfel, omul cotidian ajunge să se învinovățească pentru că nu deține valorile după care se ghidează societatea actuală. Tristețea este una pe măsură.

2. Parentajul deficitar

A te simți sau nu vinovat de ceva presupune un proces de autocunoaștere și autoanaliză matură. Pentru a te evalua corect pe tine și valorile după care îți conduci viața, e nevoie să fii ”major”, adică să fi ajuns la un anumit nivel minim de dezvoltare neurologică și psihologică. Știm că potențele psihologice ale creierului ajung la maturitate undeva în jurul vârstei de 18 ani.

Până la ”majoratul” maturității însă, oamenii pot parcurge o serie de evenimente, să le spunem, existențiale, prin care iau contact cu învinovățirea de sine. Părinții sunt cei care pot crea vinovăția prin așteptări ambițioase din partea copiilor. Există acel complex parental după care vreunul dintre părinți se poate aștepta să se autorealizeze prin proprii copii. În acest caz, rezultatele copiilor pot fi preluate de către niște părinți prea ahtiați după compensarea eșecurilor personale. Ori pentru aceasta au nevoie de copii și de performanțele lor. Astfel, părinții pot ajunge să ”trăiască” reușitele și eșecurile copiilor ca și cum ar fi ale lor. Iar pretențiile părinților, și odată cu acestea și presiunea emoțională asupra copiilor cresc exponențial.

O altă situație posibilă în familie și cu un impact uriaș asupra dezvoltării armonioase a copiilor, o reprezintă însoțirea și susținerea lor emoțională. Acest lucru se impune mai ales în cazul înregistrării unui eșec, să zicem, școlar. Dacă parentajul este unul sănătos, niciodată mama sau tata nu vor suplimenta povara emoțională a copilului aflat la ananghie. El oricum se simte descurajat, respins și însingurat și e probabil ca la o astfel de stare să contribuie și atitudinea vreunui profesor mai autoritar și impulsiv. Și, dacă peste toatea acestea, și părinții vin cu arsenalul dezlănțuit al reproșurilor, copilul poate încerca sentimente acute de singurătate existențială. Practic, în afara sprijinului părintesc, el nu mai știe nici cum și nici de unde să se mai alimenteze cu energie pentru a putea continua... să trăiască fericit.

Indirect, divorțul poate stimula autoînvinovățirea copilului care nu dispune de un ”instrumentar” suficient de intepretare și înțelegere a dificultăților cu care părinții lui se confruntă. În această situație, comunicare între părinți și copii este esențială pentru siguranța și chiar pentru sănătatea lor emoțională. Iar neînvinovățirea unilaterală a părintelui absent contribuie și ea la securitatea emoțională a copilului. Acesta din urmă trebuie constant ajutat să se deresponsabilizeze de conflictualitatea parentală (Dolto, 2016, p. 24).

Desigur că sunt situații de viață multilple în care învinovățirea de sine poate găsi condiții favorabile de creștere în deserviciul unei vieți echilibrate și mulțumitoare. Familia, Biserica și Școala sunt instituțiile care au datoria de a asigura condițiile de formare și creștere a personalității sănătoase. Orice persoană crede în ea însăși dacă de-a lungul vieții sale a întâlnit acele figuri semnificative pentru ea și care, în loc să o învinovățească, au crezut în ea. Sigur că derapaje pot fi în fel și chip. Errare humanum est.

Însă, un sistem valoric pe care o persoană și-l formează în timp, o ajută să treacă peste tot ceea ce s-ar putea numi non-valoare sau falsă-valoare. Valorile îi dau omului stabilitatea necesară și reperul pe care, dacă îl are, nu se mai poate rătăci sub impulsul persuasiv al diferitelor ”ispite” care penetrează puternic din spațiul social tot mai proteic.

Credința în Înviere rămâne reperul statornic în fața căruia se topesc materiile prime ale plăcerilor consumiste, trupești și sufletești, inculcate ideologic în orice fel și formă: hrană, vestimentație, infatuare și ambiție, democrație și drepturi personale. Fără a-ți cunoaște valoarea ta ca ”chip al Chipului” și ca fiu al Tatălui, nu-ți mai rămân decât cele ale lumii pe care le-am enumerat. Așadar, nu ai cum să te învinovățești că nu ești realizat după criteriile ideologiei consumismului, câtă vreme încrederea în tine însuți ți-a fost restaurată axiologic și soteriologic de Hristos cel Înviat.

Bibliografie:

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ
2. BONCU, Ștefan și NASTAS, Dorin, (2015). Emoțiile complexe, Iași: Editura Polirom.
3. CHELCEA, Septimiu, (1988). Lungul drum spre tine însuți, București: Editura Militară.
4. DOLTO, Francoise, (2016). Când părinții se despart: cum să prevenim suferințele copiilor, traducere de Smaranda Bredosian și Magdalena Popescu, București: Editura Trei.
5. GOLEMAN, Daniel, (2016). Leadership: Puterea Inteligenței Emoționale, traducere de Ana-Maria Datcu, București: Curtea Veche Publishing.
6. LARCHET, Jean-Claude, (2001). Terapeutica bolilor spirituale, traducere de ;arinela Bojin, București: Editura Sofia.
7. NIȚĂ, Alexandru, Mihail, (2015). Treptele Raiului, Sibiu: Anastasis.
8. O’CONNOR, Joseph și LAGES, Andrea, (2007). Coaching cu NLP. Cum să fii un coach de succes, traducere de Daniel Mihai Duncă, București: Editura Curtea Veche.
9. OCTOIHUL MIC, (1999). Sibiu: Tiparul Tipografiei Eparhiale.
10. PLATON, (2001). Apărarea lui Socrate. În Platon, Opere Complete, vol I, București: Editura Humanitas.
11. TOLLE, Eckhart, (2012). Puterea prezentului, traducere de Alexandra Borș, București: Editura Curtea Veche.