Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu Maica Siluana si Picu Ocoleanu (4) - Despre Sfânta Treime... Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt!

„Ce înseamnă a fi tată?"

Doamne ajută, oameni buni! Bun venit la o nouă ediţie a emisiunii noastre Meşteşugul credinţei. Avem bucuria de a sta din nou de vorbă cu maica Siluana şi de a căuta să lămurim întrebările acestea pe care le ridică credinţa noastră, pe care noi aparent o ştim. Pare că ne cunoaştem bine tradiţia, pare că ne cunoaştem bine învăţătura de credinţă şi totuşi, dacă e să sondăm mai în adâncuri, descoperim atâtea necunoscute. Am discutat în emisiunile trecute despre Sfânta Treime, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, am descoperit împreună cam cum stau lucrurile cu această de-o-finţiime a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Am propune în această emisiune să ne aplecăm cu toţii, să ne aplecăm împreună asupra numelor acestora prin care noi desemnăm fiecare Persoană a Sfintei Treimi. Căci zicem Dumnezeu-Tatăl, zicem Dumnezeu-Fiul şi zicem Dumnezeu-Sfântul Duh. Şi pare de neînţeles. Cum aşa? Îl numim pe Dumnezeu Tată, Îl numim pe Dumnezeu Fiu, Îl numim pe Dumnezeu Duh Sfânt. Cu atât mai mult cu cât astăzi trăim în nişte vremuri în care conceptul de tată, de pildă, a fost total denaturat. A fost denaturat prin comunism, pentru că prin sistemul acesta de gândire şi de acţiune comunistă, tatăl a fost transformat în tătuc, în tătuca, iar paternitatea în paternalism; a fost denaturat, pe de altă parte, prin exploatarea aceasta sexuală, prin patriarhalism, prin raportarea la tată şi raportarea la bărbat în general, ca la o persoană exploatatoare, o persoană care batjocoreşte femeia, care supune femeia, un soi de padre padrone, aşa cum spunea un regizor italian. A fost de asemenea denaturată paternitatea şi paternalitatea, am putea spune, a fost denaturată prin psihanaliză, pentru că în psihanaliză tatăl nu mai este tatăl…

E rivalul.

 

De unde să ştiu, de unde să fi ştiut eu ce înseamnă? Ca să intrăm în relaţie cu Dumnezeu – Sfânta Treime: Tată, Fiu şi Duhul Sfânt, mi se pare important să Îl credem că e Dumnezeu pe Cel care ne vorbeşte. Altă intrare eu nu cunosc. Dacă încep să mă gândesc la Tatăl îmi aduc aminte de tata şi s-ar putea să descopăr lucruri care să nu mă ajute să mă închin Lui ca unui Dumnezeu şi Stăpân, unui Dumnezeu Tată. Dacă zic Tatăl nostru, s-ar putea să nu-mi convină, nu? Cum adică, să-mi ierte aşa cum iert eu? Nu! S-ar putea să nu-mi convină. Deci nu găsesc nicio soluţie. Şi cei care au căutat soluţii ai văzut ce-au făcut - şi Freud şi Marx şi Lenin şi Partidul Comunist şi noi înşine. Tocmai de-aceia s-a întrupat Hristos, de aceea Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om: ca să ne înveţe relaţia aceasta şi numele acestea. Şi pentru mine, de exemplu - şi pot să şi vă recomand ca ieşire, că dacă a mers la mine nădăjduiesc să meargă şi în cazul dumneavoastră -, relaţia cu persoanele Sfintei Treimi a început printr-o dare pe mâna lui Hristos. Acest Personaj, acest Om, această Voce, a ajuns la mine şi eu am ascultat-o. După ce m-am împotrivit şi am criticat, am ascultat. Şi a sunat acolo a făgăduinţă care se împlinea chiar în clipa sunării, în clipa în care îmi suna în ureche, în urechea care în sfârşit, era dispusă să audă şi nu se mai împotrivea prin nişte monologuri lăuntrice (Da’ de ce? Da’ cum?). A fost ca un crez care s-a rostit: nu mai vreau să înţeleg nimic! Eu nu ştiu ce forţă a făcut în mine să rostesc aceste cuvinte că „nu mai vreau să Te înţeleg, vreau să Te cunosc şi să Te iubesc” – dar în clipa aceea s-a spart ceva în mintea mea, în care înţelegerea intelectuală şi cunoaşterea au divorţat. A apărut posibilitatea ontologică, reală în mine de a cunoaşte altfel decât prin înţelegere. Şi atunci am zis: dacă este şi altă cale de cunoaştere decât aceea pe care o practic de atâta amar de vreme şi sunt atât de nefericită, vreau s-o trăiesc. Şi dacă Tu, Cel care îmi vorbeşti aici, în rândurile astea, chiar mi-ai adus bucuria, eu o vreau, această bucurie. Şi L-am întrebat: ce trebuie să fac? Şi Măicuţa Domnului spune undeva, pe la începutul Evangheliei Sfântului Ioan: „Faceţi tot ce vă va spune El”. Am zis: Bine, fac. Că odată ce există oameni care au făcut asta, nu se poate să nu pot şi eu să fac asta şi să văd ce se întâmplă. Şi am văzut ce se întâmplă. Când întrebam de Tatăl, cum spui, imediat îmi năvăleau experienţele mele, eu nu pot să cunosc decât prin experienţă. Ori eu când proiectez o experienţă pe care am trăit-o pe o noţiune pe care o aud, n-am decât să trăiesc acelaşi coşmar, sub diferite forme, de-a lungul timpului. Ori, ca să pot să intru în relaţie cu Dumnezeu, la fiecare întâlnire îmi lepăd ce ştiu, mă lepăd de experienţa mea ca să vină cu experienţa Lui. Şi a fost un război, dacă vrei, pe viaţă şi pe moarte: nu cred ce simt, ci cred ce spune El. Nu cred ce mă doare, ci cred în ce spune El. Nu definitiv! Dar vreau să mă lepăd. El zice să mă lepăd, iar eu: de ce să mă lepăd? De îndoiala mea, de neputinţa mea, de...  

Şi stabilind o relaţie cu Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu, am descoperit firul prin care pot să intru în relaţie cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. La începutul credinţei mele, la începutul vieţii mele în biserică nu puteam să mă ţin decât de Hristos. Nici măcar Măicuţa Domnului nu încăpea (în mintea mea) în felul în care este Ea Maica Domnului. Sfinţii nu mai vorbesc, erau produsul mitologiilor. Acestea erau gândurile mele, dar eu nu le mai ascultam. Pentru că eu lepădam toate acestea, fără să neg că le am. Gândul venea, eu îl aşezam la picioarele lui Dumnezeu şi-I spuneam: uite ce-i în capul meu! Intră şi Tu dacă poţi în capul acesta şi fă ceva! Ori tocmai aceasta este întâlnirea cu Dumnezeu: să auzim ce spune, să ne întrebăm dacă vrem asta: vrem bucurie? Vrem pace? Vrem viaţă? Iată, El zice că ni le dă. Şi apoi, întreb ce să fac. Este o chestiune de bun simţ. Dacă eu cumpăr o maşină de spălat şi vreau să spele rufe, nu o ţin împachetată şi mă uit la ea şi spun: da’ uite că nu spală, m-a minţit. Ci acolo mă învaţă: cum o scot din ambalaj, unde o pun în priză, ce să fac cu ea, pe ce buton apăs…El vine la mine şi mă învaţă! Şi nu-mi predă teorie, ci intră în mine şi trăieşte cu mine şi mă face pe mine să experimentez în mine o relaţie cu un Tată care e altfel decât tatăl meu. Şi dacă vrei, tatăl meu mi-a devenit cumva fiu, la un moment dat, în această relaţie. Sau în orice caz, frate, fără să înceteze să fie tată - sunt în continuare fiica lui pe buletin, în acte şi în amintirile mele. Nu ştiu dacă am reuşit să-ţi spun ceea ce aveam în cap, că nu putem gândi aceste noţiuni altfel decât cu experienţa pe care o avem şi nu puteam avea o altă experienţă până când nu facem ce ne cere El care spune că este Fiul lui Dumnezeu. Eu cred că-i Fiul lui Dumnezeu pentru că spune El. Acum, cumva, ştiu.

 

Cuvântul pe care-L spune El, ce-l aud eu. Şi apoi eu intru în relaţie experienţială cu El şi El mă pune în relaţie cu Tatăl. Iar în clipa în care eu rostesc cuvântul Tată rostit de El, deja diferenţa între Iancu, tatăl meu şi Tatăl meu cel ceresc, o pricep experienţial. Dar numai când vorbeşte El despre Tatăl. Dacă eu vorbesc despre tată, eu îl aduc pe tata.

 

Tatăl este Tatăl lui Hristos.

 

Exact. Tatăl Lui şi Tatăl nostru. Da.

 

 

Exact.

 

 

Că aşa spune Iisus.

Şi apoi trăiesc asta. Deci la început eu pricep…nu pricep, trăiesc cumva, sunt martoră, El mă primeşte martora relaţiei Lui de Fiu. Şi când Tatăl vorbeşte puţinul pe care-l vorbeşte Fiului, eu Îl aud pe Tatăl vorbindu-I Lui. Şi atunci sunt cumva martora efectivă a acestor realităţi şi care mă marchează, aşa cum prin experienţele mele din viaţa mea, biografia mea m-au marcat, aşa mă marchează aceste experienţe. Dar ele au o putere de marcaj mult mai puternică şi parcă, cumva, mă aduce la o marcă mai veche decât cea mai proaspătă pe care au pus-o părinţii mei.

 

 

Da.

 

Este un imperialism al experienţei. Adică dacă ai o experienţă, dacă ai o trăire, ea are o tendinţă de a se impune în mod tiranic, să zică că-i singura .

 

 

Eu ştiu, eu ştiu mai bine! – zice cineva strigând la tine. Îţi spun eu adevărul! De unde ştie? Că l-a trăit el adineauri. Da? Aici este închisoarea lumii acesteia.

 

 

Şi astăzi trăim asta. Mulţi tineri trăiesc relaţia cu duhovnicul ca pe relaţia cu Dumnezeu, singura relaţie cu Dumnezeu. şi asta e o dovadă cât de nemijlocită este întâlnirea cu Dumnezeu prin duhovnic şi în biserica în care simţi întâlnirea cu Dumnezeu. Şi eu am trăit-o când eram foarte tânără, când eram adolescentă.

 

 

Cade pradă imaginarului

 

 

Da. Sau poate fi şi invers: poate fi privit mai Dumnezeu decât Dumnezeu, duhovnicul e mai prezent duhovniceşte decât Dumnezeu. Sau poate fi confundat cu un tată care trebuie să-mi îndeplinească dorinţele. Sau putem proiecta pe el chiar şi bărbatul sau prietenul… şi pe urmă aşteptăm. Dar acestea toate sunt cumva inevitabile în urcuşul nostru duhovnicesc; urcăm, coborâm, ne poticnim şi totuşi înaintăm, pentru că lucrează Dumnezeu dacă suntem acolo pe corabie şi temelia, piatra este El. Dacă clădim pe stânca care este Hristos, din când în când vine proba, vine focul. Pe când dacă paiul a luat foc, ne mântuim ca prin foc. Deci nu, nu mi se pare prea periculos dacă avem o relaţie mai puţin aşezată, să zicem, duhovniceşte cu părintele duhovnic. Mai periculos mi se pare să n-aibă duhovnic, să nu fie ancoraţi efectiv, părinteşte la Dumnezeu. Pentru că în rest noi greşim mult. Şi duhovnicul poate să greşească. Că Dumnezeu nu greşeşte. Şi Dumnezeu profită (râde) dacă vrei, de fiecare greşeală ca să ne mai înveţe ceva. Dacă suntem oneşti cu sufletul nostru şi cu dorul Lui şi dacă ţinem minte acea făgăduinţă pe care ne-a făcut-o Hristos la începutul întâlnirii cu El, că-mi dă bucuria pe care n-o ia nimeni de la mine, atunci nicio capcană nu poate să fie definitivă, pentru că eu, orice bucurie mi-ar da oricine, vin evenimente, împrejurări în care eu o pierd. Şi acesta e reperul pentru mine că încă nu m-am întâlnit şi încă nu sunt într-o relaţie statornică cu Cel care dă bucuria pe care n-o ia nimeni de la mine.

 

 

Sfinţii sunt chiar mijlocitori, ei sunt martorii singurului Mijlocitor. Dacă lucrarea Mântuitorului n-ar avea nicio mărturie pe care eu, care m-am născut la 2000 de ani după ce a fost aici pe pământ, n-aş putea s-o pipăi şi s-o văd şi să zic „este!” atunci aş fi victima unei credinţe care ar putea fi să fie intelectuală, să fie în gând. Ori El s-a întrupat şi întruparea asta nu s-a terminat, se tot întrupează, se tot întrupează. La început nu pricepem mare lucru. Sunt bucuroasă că există dogmatică şi profesori de (râde) teologie şi dogmatică şi am citit cu multă bucurie şi m-a ajutat mult. Vezi, până când Mântuitorul din icoană n-a intrat înăuntru şi icoana n-a fost în mine cumva, până când foamea de Sfânta Euharistie n-am simţit-o în Sfântul Potir şi nu în mine, până când nu s-a întrupat cumva în viaţa mea, n-am putut să simt că Tatăl este cu El. Am crezut şi am mărturisit, că am zis că fac tot ce spune şi ce–mi cere, dar aşteptând cu încredere că pe restul le va face. Şi spuneam că, la început, nici măcar Măicuţa Domnului nu era Măicuţa Domnului. Încet, încet, însă, Hristos fiind singura punte, singura legătură a mea cu Dumnezeu - restul credeam tot ce mi se spunea, acceptam, veneam cu voinţa - încet, încet L-am văzut pe Hristos prezent în Maica Domnului, întrupat în Ea şi Ea în El. Eu m-am împărtăşit la un moment dat cu sângele Maicii Domnului şi am zis: Cum aşa? Ce-i asta? Păi de unde luase sângele? Din ea, din trupul luat din Ea, îndumnezeit în El. Atunci Măicuţa noastră sigur că este mijlocitoarea către El, fără ca El să nu fie El mijlocitorul către Tatăl. Sunt lucruri pe care frumos le putem vorbi, în limbaj apofatic, teologic, de toate felurile, tot respectul, dar până nu simţi asta... şi asta o simţi urmându-L pe El, fiind acolo unde este El. Şi dacă El este în braţele Maicii Domnului şi tu vei fi acolo, dacă El este în pântecele Maicii Domnului şi tu vei fi acolo, dacă Măicuţa Domnului este în braţele Lui, cum vedem în icoana adormirii, deodată ştii că acolo eşti şi tu şi că şi pe tine te ia în braţe, dar nu crezi, faci scenarii, ci pur şi simplu simţi că-i aşa. Şi atunci sfinţii devin efectiv mijlocitori pentru că sunt martori. Dumnezeu e slăvit în sfinţii Lui, că altfel la ce Îi trebuia creaţia, dacă nu a făcut-o ca să Se slăvească în ea şi nu ca să mă uimească pe mine, să mă orbească pe mine, ci ca să mă umple de această slavă pe mine şi eu să fiu martoră acestei slave şi acestei bucurii.

 

Exact. Întrucât sunt hristofori. Întrucât Îl poartă pe Hristos, Îl au pe Hristos în ei. Întrucât întruparea acesta nu se termină, nu s-a isprăvit. El se întrupează în noi, pe măsură ce creştem şi ne dăruim şi-L primim. Ne dă putere ca să ne facem fii. Şi cum? Prin întruparea Lui în noi, prin har. Dar trupul lui realmente este în mine, iar Persoana Lui lucrează împreună cu mine şi mă face fiică. Şi atunci când zice El avva, zic şi eu avva şi simt că e acelaşi Tată, deşi rămâne diferenţa, e Tatăl Lui şi Tatăl nostru.

 

Da.

 

Şi astea-s lucruri pe care le experimentezi în timp.

 

La Duh e mai greu, mult mai greu.

 

Şi apoi, după ce Îi simţi prezenţa, sau ajutorul sau lucrarea, nu poţi să ţi-L reprezinţi ca Duh al lui Hristos, ca persoană diferită. Sunt lucruri pe care multă vreme trebuie să le acceptăm prin credinţă. Pentru că deja, din puţina noastră experienţă în relaţia cu Dumnezeu, am descoperit deja că credinţa este o putere de cunoaştere. Nu este o putere de închipuire, de presupunere, ci este o putere pe care o cunosc prin experienţă. Pipăi nepipăibilul. Văd nevăzutul. Gust… Este experienţă, o cunoaştere prin experienţă, credinţa. Şi atunci când eu nu am acces la această cunoaştere, eu pot mărturisi, pe baza accesului pe care l-am avut până acum, pot mărturisi adevărul, care e mărturisit de biserica mea şi pe care eu nu l-am digerat încă, n-am ajuns la măsura lui, dar atât cât am ajuns, eu îl am întreg şi cred asta. Şi atunci, acest act de bunăvoinţă faţă de Binevoitorul care a venit până la mine şi mi-a adus bucuria pe care am gustat-o şi o gust, acest act de bunăvoinţă a Lui, de bunăvoire a Lui, îmi dă mie o bunăvoinţă cu care să îndur când nu gust, când nu pipăi, când nu…De ce? Pentru că ştiu că nu sunt gata. Şi nu ştiu pentru că am citit într-o carte. Mă văd că nu-s gata, că sunt limitată, că am limite şi unele sunt negre, ori acest lucru nu mă mai descurajează. Pentru că de aia S-a făcut om, ca să vindece asta în mine, ca să completeze asta în mine. Şi El mi-a făgăduit că le voi cunoaşte toate şi am dovadă în sfinţii Lui, care mă conving prin ajutorul şi prin ce-mi oferă ei mie, mă conving că sunt purtători de Hristos şi că ei au o relaţie specială cu Dumnezeu Duhul Sfânt. Şi prin ei, mai ales prin sfinţi, am putut să intru într-o relaţie personală cu Dumnezeu Duhul Sfânt. Mai ales prin sfinţi.

 

Alt Mângâietor, că-i Mântuitorul primul Mângâietor, el este un alt mângâietor, este celălalt.

 

Dar este Mângâietorul, aşa este.

 

Ca să poţi să simţi cât de cât, trebuie, în primul rând, să ai curajul să trăieşti fără consolare, fără consolări şi fără mângâierea - cum spui - trupească, în sensul de oferire a unor senzaţii plăcute, de încurajare sau de satisfacere a unor plăceri care să te facă să uiţi durerea. Şi ce e uimitor la Mângâietorul şi la mângâierea pe care ne-o aduce Mângâietorul este că ne mângâie în necazuri. Şi asta aproape toţi oamenii mărturisesc: am simţit ajutorul lui Dumnezeu când am avut necazul acela mare. În ce sens, n-ai mai avut necazul? Ba nu. Dar ce-ai simţit? Am simţit că este cu mine. Deci acest este cu mine în necazul meu, aceasta este mângâierea. Nu este o înveselire, nu este o anestezie, căci acestea, încet-încet, toate acestea ne dezamăgesc. Şi cred că simţirea mângâierii Duhului Sfânt începe în clipa în care acceptăm cât de dezamăgitoare sunt toate celelalte forme de mângâiere. Noi le căutăm în continuare, suntem slabi şi apelăm la ele şi unele sunt chiar binecuvântate de Dumnezeu, unele sunt chiar forme prin care Mângâietorul vine şi El acolo, ca să nu cumva să rămânem fără El. Astfel, acolo, în capătul dezamăgirii noastre, ce minune! Te dez-amăgeşti, adică ieşi din amăgire, renunţi la amăgire, nu te mai închini la idoli, nu mai cauţi şi atunci vei simţi adevărata mângâiere, mângâierea Duhului Sfânt.

Prima mea relaţie cu Duhul Sfânt a fost atunci când am auzit că nu pot să zic „Doamne!” fără să lucreze El în mine şi am zis: a, ce drăguţ eşti Tu că lucrezi în mine. Pentru că eu primisem de la părintele să zic „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Miluieşte-mă pe mine păcătoasa” şi ziceam şi eu, cu vreme, fără vreme, cu simţire, cu nesimţire, ziceam în toate felurile... acesta era canonul meu. Şi când am citit de mai multe ori, mai exact când am priceput că n-aş putea să zic Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu dacă n-ar fi Duhul Sfânt, am căpătat o recunoştinţă pentru marele necunoscut din mine. Dacă vrei, pentru mine, Duhul Sfânt a fost marele necunoscut. Pe Tatăl L-am simţit mai devreme pentru că atât îmi vorbea Mântuitorul despre El, încât nu puteai să nu-L simţi, mai ziceam şi Tatăl nostru dimineaţă, la, prânz, seara, înainte de masă, chemându-L. Dar Duhul Sfânt era un necunoscut şi nu se afirma, ca să zicem, în nici un fel. Şi cred că aici, în puţinele dar profundele cuvinte pe care le spune Mântuitorul despre Duhul Sfânt, ca şi cele pe care le spune despre Tatăl, sunt intrarea în relaţia noastră cu Duhul Sfânt. Apoi urmează primirea, acceptarea, printr-un act de bunăvoinţă a duhului meu, înainte de a simţi şi gusta. Mai târziu ne dăm seama că de fapt am simţit, dar că nu ştiam că asta este.