De ce punem icoana în casă?
Icoana nu poate lipsi din casa creștinului. Prezența icoanei arată că acea casă este încreștinată, că familia care locuiește acolo este creștină. Icoana din casă este o mărturisire a credinței în Dumnezeu.
Icoana, prezență a celui înfățișat în ea
Așa cum fotografia sau tabloul unei persoane dragi ne aduc în față persoana dragă pe care o reprezintă, tot așa și icoana ne poartă cu gândul la cel înfățișat în ea. Icoana este o prezență a celui înfățișat în ea: a Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului sau a sfinților. Prezența chipului unei persoane este într-o măsură prezența respectivei persoane. Chipul ne pune în legătură cu persoana pe care o reprezintă, ne ajută să ne ducem cu gândul la ea sau mai curând, aduce persoana respectivă în fața noastră, lângă noi, ne înlesnește o întâlnire cu ea. Icoana ne ajută să ne rugăm mai bine, pentru că ne ajută să intrăm mai ușor în legătură cu Dumnezeu, să-L vedem în persoana Mântuitorului Hristos, să simțim prezența Maicii Domnului și a sfinților pe care îi dorim împreună rugători cu noi și pentru noi. Cine nu iubește icoanele nu iubește cu adevărat nici pe cei care sunt înfățișați în icoane. În rătăcirea lor, sectanții spun că nu e bine să cinstim și să ne închinăm la icoane pentru că sunt idoli, că nu e bine să te închini la o bucată de lemn sau hârtie, pentru că așa spune legea lui Dumnezeu. Dar creștinii nu se închină la lemn sau hârtie. Cine-și poate închipui că mamele și bunicile noastre îngenunchează, se roagă și plâng în fața unor bucăți de lemn, aceia se înșală amarnic și își dau în felul acesta măsura întunecimii minții lor.
Cel mai simplu exemplu care este la îndemâna tuturor ne poate lămuri asupra acestui lucru: în fața fotografiei unei persoane dragi, ceea ce ne bucură sau ne emoționează nu este bucata de hârtie, oricât de frumoasa ar fi aceasta, ci este chipul celui drag. Adeseori, de prea mult dor, sărutam fotografia persoanei îndrăgite. Aceasta nu înseamnă că sărutam hârtia, ci chipul celui drag și prin aceasta persoana care ne este dragă. Fotografia ne este dragă și o păstram cu sfințenie mai ales când cel din fotografie este departe de noi. Dacă am pierde fotografia respectivă sau daca cineva ne-ar rupe-o, de exemplu, ne-am supăra foarte tare și ne-ar părea rău. Nu pentru că am pierdut o bucățică de hârtie, ci pentru că am pierdut un semn, o prezență a celui drag. Cu cât ne este mai dragă persoana respectivă, cu atât prețuim mai mult și fotografia și o ținem la loc de cinste. Tot așa și icoanele. Cu cât ne sunt mai dragi Mântuitorul, Maica Domnului și sfinții, cu atât iubim și cinstim mai mult icoanele. Cine nu iubește icoanele nu iubește cu adevărat nici pe cei care sunt înfățișați în icoane. Altfel cum s-ar putea lipsi de chipurile celor dragi!
Icoana, fereastră spre adevăratul Dumnezeu
Dar icoana este mult mai mult decât o fotografie. Mai întâi, pentru că ea ne înfățișează chipul lui Dumnezeu Însuși, chipul Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ea este o fereastra spre lumea lui Dumnezeu, spre Împărăția cerurilor. Chipul Maicii Domnului și cel al sfinților din icoane este chipul omenesc îndumnezeit, copleșit de lumina dumnezeiască a Împărăției lui Dumnezeu. Icoana este sfințită prin chipul pe care îl reprezintă. Fără icoană ne putem rătăci de la adevăratul Dumnezeu, închipuindu-ne fiecare, după mintea, priceperea și credința sa un Dumnezeu, care de cele mai multe ori este unul plăsmuit de imaginația noastră. Așa încât riscul idolatriei este mult mai mare fără icoană, omul fiind tentat să-și „închipuie” un Dumnezeu „convenabil”, după propriile dorințe și nevoi.
Ce fel de icoană trebuie să punem în casă? Icoana nu este tablou!
Este bine să punem în casele noastre icoane pictate pe lemn după rânduiala Bisericii. În lipsa celor pictate pe lemn, se pot folosi și cele pe hârtie, fie lipite pe lemn, fie înrămate. Este foarte important să distingem între icoana adevărată și tabloul religios. Icoana adevărată este cea care ne arată chipul îndumnezeit al Mântuitorului, al Maicii Domnului și al sfinților, iar tabloul religios este cel care înfățișează numai chipul omenesc al acestora. Pentru a nu greși, se recomandă creștinului să întrebe preotul atunci când dorește să-și procure o icoană. Trebuie să fim foarte atenți ce fel de icoană punem în casa noastră. Chipul acela se va întipări în mintea noastră, a copiilor noștri, pentru totdeauna și ne va ajuta să ne îndreptam cu mintea spre Dumnezeu. Creștinul nu trebuie să se zgârcească tocmai atunci când cumpăra o icoană.
Icoana dăruită
În tradiția noastră ortodoxă se păstrează credința că este bine să primești și să oferi în dar icoane. De aceea, amintim aici momentele prielnice pentru un astfel de gest binecuvântat. Este frumos și foarte potrivit ca nașul să dăruiască prima iconiță la botez. El poate oferi icoana cu chipul sfântului al cărui nume îl pune copilului. La fel, nașii de cununie. Ei pot oferi la cununie, în biserică, finilor lor, icoana sfântului care doresc ei să le fie ocrotitor al casei și al familiei noi. Părinții, pot si ei să dăruiască o icoană copiilor, când aceștia se mută la casa nouă. În toate aceste prilejuri, sau cu alte ocazii, preotul parohiei poate și el să ofere icoane credincioșilor săi. Putem oferi o icoană în dar prietenilor noștri, folosindu-ne de un prilej anume sau de o simplă vizită. Se vor bucura mai mult decât ne închipuim. Atenție însă, icoana dăruită să fie de cea mai bună calitate.
Icoana moștenită din familie
Icoana moștenită de la părinți este una dintre cele mai de preț moșteniri. Ea are rolul de a ne lega de părinții și strămoșii noștri prin cea mai trainica legătură, cea a credinței. Icoana veche, în fața căreia s-au rugat părinții, bunicii și străbunicii noștri poarta încărcătura credinței și rugăciunilor acestora. Continuitatea credinței este un element foarte prețios pentru spiritualitatea ortodoxă. De aici și aprecierea deosebită pe care o acordam tradiției. Nu trebuie să renunțăm la icoanele moștenite pentru nimic în lume. Avem datoria de a le lăsa moștenire sfântă și testament al credinței copiilor și nepoților noștri. Dacă nu am moștenit o icoană, putem să ne îngrijim noi ca în familia noastră să intre o icoana de preț pe care să o lăsăm moștenire. Nimic mai frumos decât să auzi: „Aceasta icoană o am de la mama mea” sau „de la bunica mea!”
Sfințirea icoanei
Înainte de a fi așezată în casă, icoana noua se aduce la biserică pentru a fi sfințită. Ea se lasă la biserică – de obicei patruzeci de zile – timp în care este ținută în Sfântul Altar. Între timp, sau la sfârșitul celor patruzeci de zile, preotul o sfințește, stropind-o cu apa sfințită și rostind rugăciunile rânduite de Biserică. Se recomandă ca preotul să scrie pe spatele icoanei data sfințirii, hramul bisericii unde a fost sfințită și numele său.
Locul icoanei în casă
Este bine să avem în fiecare cameră câte o icoană. Locul icoanei în casă este pe peretele de răsărit. Pe peretele cu icoana nu trebuie să mai punem nimic altceva, pentru ca atenția noastră să nu fie atrasa de alt lucru atunci când ne rugăm în fața icoanei și pentru că nu este bine să punem alături de icoană lucruri care nu au legătură cu aceasta. Punem icoana la răsărit pentru că ne rugăm întotdeauna cu fața la răsărit, și la biserică și acasă. Răsăritul, locul de unde ne vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mântuitorului Hristos, numit în rugăciunile Bisericii „Răsăritul cel de sus”, „Soarele Dreptății”, etc… Apoi, lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui și al lucrurilor bune care se fac la lumina zilei, în timp ce apusul, întunericul este semnul răului și al lucrurilor care se fac la întuneric. Deci, trebuie să avem grijă să așezăm icoana la răsărit, pentru a ne închina cu fața la răsărit. A fost un timp când unii dintre creștini țineau icoanele ascunse, după ușă, în vreun colțișor sau chiar în șifoniere sau în valize. A sosit timpul să scoatem icoanele la vedere și să le așezăm unde le este locul.
Locul de rugăciune
Cele mai multe dintre casele creștinilor au amenajat un loc anume, un colțișor pentru rugăciune. Acesta este într-un loc mai ferit din casă, desigur tot în partea de răsărit, în jurul unei icoane. Este un fel de altăraș unde se păstrează toate lucrurile sfințite din casă. Aici păstrăm agheasma mare, apa sfințită de la sfeștanie, anafora, tămâia, lumânările, busuiocul, salcia sau frunza de nuc aduse de la biserica de Florii sau de Rusalii. Se poate amenaja ca un fel de dulăpior de colț sau de perete, deschis, unde putem pune icoana și toate celelalte. Tot aici trebuie să avem o măsuță mică sau un analog mic (ca cel de la biserică pe care se citește Sfânta Evanghelie), pe care vom pune cartea sau cărțile noastre de rugăciune.
Candela
În colțișorul de rugăciune trebuie să avem neapărat o candelă. În fiecare casă trebuie să existe cel puțin o candelă. Se va folosi candela cu ulei și fitil. Nu este potrivit să se folosească beculețe, pentru că adevărata candelă, ca și lumânarea, trebuie să folosească spre ardere ulei curat sau ceara curată. Beculețul este de frumusețe. Candela nu este pentru frumusețe, ci pentru lucrare. Candela este lumina de veghere, de priveghere, pe care ar trebui să o ținem tot timpul aprinsă în casă. Vă amintiți pilda fecioarelor din Evanghelie, care așteptau pe Mântuitorul cu candelele aprinse. Cele care nu au avut suficient untdelemn pentru a arde continuu candelele au pierdut venirea Mântuitorului. Arderea continuă a candelei este răspunsul creștinului la îndemnul Mântuitorului: „Privegheați că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” (Matei 25, 13). Cum spuneam, creștinul aprinde lumânarea sau candela ori de câte ori, în vreun fel anume, merge să se întâlnească cu Dumnezeu. Candela aprinsă este semn al nădejdii pe care noi ne-o punem în Dumnezeu, ca El să fie ocrotitorul nostru și al casei noastre. Cine nu poate păstra candela mereu aprinsă, este bine să o aprindă seara, sau ori de cate ori se roagă. De asemenea, ardem candela în zilele de sărbătoare, începând de seara din ajunul sărbătorii respective.
Bătrânii, mai ales, țin candela aprinsă, pentru ca nu cumva sa le vină ceasul sfârșitului pe neașteptate și să moara fără lumină, să meargă la Hristos fără lumină. Lumina este semn al alegerii noastre pentru Dumnezeu și pentru Împărăția luminii. Alegem lumina pentru că lumina este semnul că vrem să ajungem la Dumnezeu.
Există candele la magazinele de obiecte bisericești, la biserici și la mănăstiri. O candelă este compusă dintr-un suport – de obicei metalic – în care se așază un pahar special de candelă, colorat și o plută specială sau un alt suport, cu fitil de bumbac sau vată. La caz de nevoie, se poate improviza o candelă foarte ușor într-un păhărel sau în orice alt vas mic. Este bine, totuși, să ne îngrijim de o candelă frumoasă, care să fie și podoaba de preț în casa noastră. Se mai obișnuiește o candelă în bucătărie, acolo unde gospodina își petrece foarte mult timp și chiar familia întreagă. Este foarte frumoasă și dragă această însoțire a luminii candelei în jurul nostru. Ea ne păstrează sau ne duce gândul la Dumnezeu și ne aduce aminte de rugăciune. – Pr. Constantin Coman, Casa creștinului, București, 1997
