Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 183

Mândrie şi autocunoaştere - nimic nu e rău în sine dacă se ia cu măsură / ştiinţă

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: mandria; autocontrol; natiune;

 

Desfrânarea pântecelui nu aparţine celui privat de bani şi sărac lipit. Desfrânarea cu cele de sub pântece nu poate fi apanajul unei persoane foarte înaintată în vârstă. Însă, atât cel sărac, cât şi cel în vârstă pot cădea uşor pradă mândriei. Mândria este universală.

Alt exemplu: despre o persoană care preferă viciile nu putem spune că iubeşte virtuţile, la fel cum despre o persoană care caută şi găseşte permanent calea virtuţii nu putem spune că este iubitoare de imoralităţi. Însă, mândria poate aparţine ambelor categorii de oameni. Săraci şi bogaţi, tineri şi vârstnici, oameni virtuoşi şi oameni păcătoşi… toţi sunt pândiţi de atitudinea mândriei şi pot cădea în mrejele ei. Mai ales, după ce oarecare virtuţi au fost atinse (Larchet, 2001,  p. 212).

Cine poate spune că nu este mândru?

La un moment dat, un ucenic s-a apropiat de îndrumătorul său spiritual şi a afirmat răspicat: „Părinte, eu nu sunt o persoană mândră”. Părintele i-a răspuns: „Ce dovadă mai concludentă pentru cineva că este o persoană mândră, decât să spună sus şi tare că nu este mândră”.

 

Mândria are o istorie foarte veche şi coboară până la nivelul comportamentului animalelor (Nastas, 2015, p. 140). Când se umflă în pene, cocoşul îşi măreşte volumul corporal şi pare mai impunător în faţa adversarului. Cobra procedează la fel, lăţindu-şi cămaşa gâtului, atunci când se află în pericol. Tot prin aceste mecanisme de transmitere se explică şi ridicarea părului pe corp, de unde şi vorba că „i s-a făcut părul măciucă”.

S-a făcut o cercetare în care au fost implicaţi sportivi din trei categorii: sportivi care au văzut până la o anumită vârstă şi apoi au orbit, alţii care s-au născut orbi şi, în sfârşit, cei care văd normal. Sportivilor din cele trei categorii le-a fost urmărit comportamentul imediat după ce au obţinut un premiu important pentru ei. Manifestările lor au fost identice. Au ţinut capul ridicat. Au gesticulat cu mâinile pe sus sau şi le-au pus în şold. E firesc să ne punem întrebarea următoare: De unde au ştiut şi cum au învăţat comportamentul mândru cei care aveau orbire congenitală şi care nu au putut vedea la nimeni pattern-ul de comportament specific mândriei? Concluzia este că acest comportament se transmite cumva din cele mai vechi timpuri şi, chiar dacă omul nu mai are nevoie pentru supravieţuire de astfel de gesturi, ele se mai păstrează cumva şi mai răsar în diferite situaţii de viaţă (Nastas, 2015, p. 142).

Aşa cum spuneam, mândria aceasta care servea supravieţuirii fizice a animalelor şi a oamenilor, astăzi, în condiţiile civilizaţiei, şi-a pierdut rostul şi semnificaţia. Mândria însă a rămas întipărită în neurologia noastră primară de unde apare în anumite situaţii de viaţă. Ori de câte ori o situaţie presupune prezenţa unei discipline şi ierarhii, e posibil ca răspunsul la întrebarea „cine este şeful?” să fie mai mult decât necesar. Bineînţeles că nu orice conflict presupune o luptă pe viaţă şi pe moarte. Însă creierul nostru păstrează memoria luptelor de odinioară  pentru conservarea existenţei biologice şi, astfel în orice situaţie în care ne este cumva afectată poziţia şi demnitatea, el dă comandă pentru luptă sau fugă. Dacă rămânem prizonierii primului impuls neurologic, e foarte probabil să ne trezim că facem parte din categoria celor care spun şi fac lucruri de care în cel mai bun caz se miră dacă nu cumva îi prind chiar remuşcări puternice.

Winston Churchil, prim ministrul Marii Britanii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se plimba într-o zi pe promenadă cu soţia lui. La un moment dat a apărut o persoană care se ocupa de întreţinerea curată a parcului. Trecând peste anumite chestiuni de protocol, măturătorul s-a adresat direct soţiei primului ministru… După o conversaţie destul de scurtă, omul de la salubritate şi-a luat rămas bun de la femeie şi soţul acesteia. După ce s-au îndepărtat Churchil şi-a întrebat soţia despre motivul pentru care acea persoană i-a vorbit doar ei şi pe el l-a ignorat. Soţia i-a răspuns că a fost colegă de liceu cu acea persoană şi că în vremea respectivă el era foarte îndrăgostit de ea. Atunci prim ministru i-a spus soţiei că dacă nu îl cunoştea pe el poate că ar fi rămas soţia unui măturător de stradă. În mod inspirat, doamna Churchil i-a răspuns soţului: „Dragul meu, dacă eu mă căsătoream cu acel om nu eram o soţie de măturător, ci el ar fi ajuns prim ministru”.

Ironiile şi înţepăturile care condimentează conflictele dintre oameni pot fi exprimări ale impulsului de conservare dacă nu a vieţii biologice, măcar a personalităţii. Ştim că nu de puţine ori oamenii ajung să nu se mai poată vedea şi să se urască din cauza lipsei de autocunoaştere şi din cauza eficienţei scăzute a autocontrolului. 

Preocuparea omului de a se apăra de atacurile venite din partea celorlalţi, îl împiedică să se aplece asupra unicului lucru de valoare esenţială: cunoaşterea de sine. Trăind în frica de a nu-şi pierde demnitatea şi poziţia ori avantajele sociale, omul se îndepărtează de el însuşi, se înstrăinează de ceea ce s-ar putea numi dorinţa inimii lui. A trăi prin comparaţie cu ceilalţi aduce cu sine sămânţa prejudecăţilor şi, în cele din urmă, generează propria nefericire existenţială. Centrul de interes ar trebui mutat din afară înăuntru, la fel cum unele sculpturi antropomorfice executate de Constantin Brâncuşi prezintă oarecum ochii închişi pentru cele din afară, interesul spiritual mutându-se pe concentrarea meditativă în sine.

Pilda vameşului şi a fariseului este grăitoare în sensul că evidenţiază în oglindă atât dezavantajele spirituale ale comparării cu ceilalţi, cât şi avantajul omului centrat pe sine însuşi şi pe problematica lui personală. Fariseul avea ochii deschişi înspre celălalt pe care îl judeca cu o dreptate care lui însuşi nu-i aducea nici un folos. Dimpotrivă, îl aducea în starea de a pierde statutul spiritual câştigat prin postire şi zeciuială. Acesta este preţul mândriei. Vameşul însă, deşi era prins în mrejele păcatelor lui personale şi profesionale, se concentra smerit în sine însuşi, făcând astfel paşi importanţi înspre cunoaşterea şi vindecarea de sine.

Omul are o culoare aparte ca rezultat al amestecului albului cu negru, al dezaprobării şi minciunii cu acceptarea şi iubirea. Numai că este mai uşor pentru om să-şi rezolve propriile probleme atunci când le proiectează în viaţa celuilalt (Guggenbuhl-Craig, 2017, p. 103). De aceea noi devenim specialişti în sfaturi şi direcţii de viaţă pentru alţii, iar aceleaşi probleme la noi sunt mult mai dificil de rezolvat. Nouă ne este întotdeauna mai dificil cu noi înşine şi cu neajunsurile noastre, pentru că beneficiem de circumstanţe atenuante şi autojustificări. Ceilalţi însă nu beneficiază de aşa ceva. În concluzie, mi-e mai uşor să observ şi să critic actele tale arogante, decât să mă focusez pe propriile manifestări trufaşe. E vorba aici de clivajul arhetipului, adică de preluarea unei părţi nu tocmai luminoase din mine însumi şi din viaţa mea şi de proiectarea acesteia asupra celuilalt. Nu contează că am dreptate atunci când îl judec pe celălalt pentru devierea lui morală, decât dacă încerc să mă compliez pe mine însumi judecând la mine ceea ce arăt cu atâta acurateţe cu degetul la celălalt.

 

Aşa cum am putut vedea, mândria ne aparţine oarecum congenital şi nu trebuie să urmăm cursuri speciale pentru a învăţa despre mândrie şi a o folosi. Când să o folosim este însă o problemă. Sau cum să ne folosim pozitiv de mândrie.

Mândria poate susţine căinţa. Când ruşinea de a eşua cumva în vreo anumită situaţie de viaţă ne sabotează imaginea socială, am putea ajunge să fim mai motivaţi pentru a ne schimba comportamentul. Frica de a ne pierde statutul social şi ruşinea de a nu fi la înălţimea aşteptărilor celorlalţi sau chiar la înălţimea aşteptărilor noastre, determină uneori schimbarea de sine. Sunt zone în lume, unde dacă cineva este prins că fură dintr-un magazin, nu este amendat sau pedepsit cu privarea de liberate. Dimpotrivă, omul este lăsat liber, dar, pe vitrina magazinului,  este lipită o poză cu el şi cu produsul pe care a încercat să-l fure. Iar poza este însoţită de cuvintele: „HOŢ” sau „MARE HOŢ”. Şi sigur că pentru a-şi păstra intactă imunitatea imaginii publice, nimeni sau, aproape nimeni, nu riscă să fie etichetat în acest fel. Aşadar, un exemplu în care mândria şi demnitatea umană susţin comportamentul moral şi lupta împotriva corupţiei.

Mai sunt şi alte situaţii în care, din mecanism de distrugere a relaţiilor, mândria ne poate îmbunătăţi stilul de viaţă. Să zicem că doreşti să realizezi un anumit lucru de care însă te apuci mai greu. Motivaţia intrinsecă pentru a realiza ceva nu reprezintă întotdeauna punctul forte al tuturor. Zona de confort a lucrurilor deja ştiute şi previzibile ne este, uneori, atât de la îndemână încât abia catadicsim să ne mai apucăm de ceva. Vorba cuiva: lucrul cel mai uşor pentru mine este să mă las de fumat. Am făcut asta de vreo treizeci de ori… Astfel de oameni se pot demotiva singuri, zicându-şi că aşa cum au trăit până acum o pot face şi în continuare. De ce să-şi mai complice existenţa?

Dar dacă îţi doreşti să schimbi ceva, principiul ar putea fi următorul: spune-le şi celorlalţi despre obiectivul tău! Dacă îţi faci cunoscut obiectivul tău şi altora, vei reuşi poate mai uşor să-l şi atingi. Acum ştiu mai mulţi despre ceea ce tu vrei să realizezi şi iată că acum mai multe perechi de ochi se concentrează asupra ta. Iată că în această situaţie îţi va fi mai greu să nu-ţi atingi scopurile, deoarece nu doar că viaţa ta va rămâne aceeaşi ca şi până acum şi nu se va îmbunătăţi, dar şi alţii vor fi în cunoştinţă de cauză cu privire la nereuşita ta (McGonigal, 2015, p. 250).

 

            Acum câteva cuvinte despre mândria naţională. Această mândrie naţională a suferit mult în ultima vreme de pe urma ideologiei şi a propagandei. Sunt încă destui oameni care cred că pentru ca românii să se poată integra mai bine în structurile europene şi, de ce nu, globale, este nevoie să renunţe la identitatea lor naţională. Se poate ajunge până acolo încât tocmai de Ziua Culturii Naţionale, poetul simbol al ţării, Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica), să fie scos în luminile rampei ideologice tocmai cu xenofobia sa… Nimic altceva nu mai contează. După atari personaje, Eminescu şi opera sa ar trebui depozitate într-o debara, ca nu cumva să demotiveze traiectoria integratoare a ţării în structurile supraordonate ale omenirii. Tocmai el care este considerat a fi poet naţional şi universal deopotrivă şi care s-a revendicat de la demersul de a scoate din materia fenomenală a cuvântului, filosofia cea mai adâncă a spiritualităţii şi permanenţele duhului românesc şi omenesc.

            Părintele academician Dumitru Stăniloae preferă termenului de romanitate pe cel de românitate. Românitatea este formată din elementul dac, elementul latin şi creştinismul-ortodox. Deschiderea europeană a neamului nostru românesc este cuprinsă în însăşi structura identităţii lui. Faptul că noi „de la Rîm ne tragem” spune ceva despre rostul european pe care îl avem pe acest pământ.

            Mai mult decât atât, fiecare om este chipul lui Dumnezeu. Indiferent de ţara în care locuieşte şi indiferent de rasa căreia aparţine. Xenofobia este opusă teologiei. Rasismul la fel, se subjugă păcatului urii faţă de semeni. În ciuda favoritismelor ideologice de astăzi, instigatoare la ură interumană, de-a lungul istoriei nu o singură dată s-au văzut prietenii profunde între poporul român şi cel ungar de pildă. 

În plus, neamurile şi naţiunile înseşi îşi au raţiunea de existenţă în planul de creaţie veşnic al lui Dumnezeu. Numărul şi diversitatea  popoarelor sunt tot atâtea ocazii de a concretiza bogăţia de daruri cu care Creatorul i-a înzestrat pe oameni. Prin tehnică, prin creativitate şi prin civilizaţie oamenii dintotdeauna şi de pretutindeni şi-au pus în lucrare şi şi-au valorificat potenţialităţile cu care Dumnezeu a înzestrat fiecare neam şi fiecare persoană. Nu numai oamenii s-au bucurat de oferta existenţială, culturală şi istorică a ţării căreia îi aparţin, ci şi ţările însele au beneficiat de pe urma contribuţiilor de muncă şi geniu ale anumitor persoane mai înzestrate.

Toate sunt cu lucrarea şi cu voia lui Dumnezeu, Care a pus în oameni şi în neamuri pecetea bogăţiei darurilor Sale spre folosul tuturor şi spre pacea între oameni şi naţiuni.

            Aşadar, nimeni nu poate susţine că mândria naţională este atât de feroce încât să reteze, cel puţin teoretic,  posibilitatea de existenţă a altor popoare, indiferent de rolul pe care l-au jucat în istorie. Toate neamurile sunt beneficiarele actului creaţional divin şi se împărtăşesc de bucuria existenţei spre folosul omenirii şi întru recunoştinţa faţă de Creator (Stăniloae, 2004, p. 243). Dacă vrem să transformăm mândria în demnitate naţională, atunci să fim ca brazii care se pot frânge, dar nu se pot niciodată îndoi.

Concluzii:
            ● mândria personală este un „bun” general valabil şi nu ţine cont de cât de sărac eşti sau ce vârstă ai.
            ● mândria se poate manifesta şi ca „umflat în pene”, acest lucru oamenii avându-l în comun cu existenţa animală.
            ● atât timp cât mândria ne ispiteşte spre a vedea păcatele şi neajunsurile altora, ne
 îndepărtează de noi înşine şi de procesul autocunoaşterii. 
            ● mândria ne poate aduce şi foloase dacă ştim cum să-i folosim forţa spre atingerea propriilor obiective.
            ● mândria naţională este un lucru bun atât timp cât este unită cu teologia chipului divin pe care îl are în dar de la Făcător fiecare om, indiferent de ţară şi rasă.

Bibliografie:

  1. GUGGENBUHL-CRAIG, Adof, (2017). Riscurile puterii celor care ajută. Pentru psihologi, medici, asistenţi sociali, profesori şi preoţi, traducere de Violeta Bîrzescu, Bucureşti: Editura Trei.
  2. LARCHET, Jean-Claude, (2001). Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Bucureşti: Editura Sofia. 
  3. McGONIGAL, Kelly, (2015). Puterea voinţei. Cum funcţionează autocontrolul şi ce putem face pentru a-l îmbunătăţi, traducere de Marilena Iovu, Bucureşti: Editura Litera. 
  4. NASTAS, Dorin şi BONCU, Ştefan, (2015). Emoţiile complexe, Iaşi: Editura Polirom.

STĂNILOAE, Dumitru, (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura Elion.                   

01-03-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu