Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Predici. Cateheze. PastoraţieNr. vizualizari: 56

DICȚIONARUL Postului Mare

Natalia Corlean
Tags: Postul Mare; Triod; metania; Liturghia Darurilor; Canonul cel Mare;

La începutul Postului, ca un „debut” al acestuia, ca un „acordaj” înainte de „armonia” deplină, găsim Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. Împărţit în patru părţi, este citit la Vecernia cea Mare, în serile primelor patru zile ale Postului. Canonul poate fi descris cel mai bine ca o plângere de pocăinţă care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde. Cu o măiestrie unică, Sfântul Andrei împleteşte marile teme biblice – Adam şi Eva, Raiul şi căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei şi, în cele din urmă, Hristos şi Biserica – cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţa. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvăluite ca evenimente ale vieţii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte îndreptate spre mine şi mântuirea mea, tragedia păcatului şi a trădării ca drama mea personală. Viaţa mea îmi este prezentată ca o parte a luptei măreţe şi atotcuprinzătoare dintre Dumnezeu şi puterile întunericului care s-au răzvrătit împotriva Lui.

Canonul începe în această notă foarte personală:

„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, tânguirii acestei de acum?”

Unul după altul păcatele mele sunt dezvăluite în legătura lor profundă cu drama continuă a relaţiei omului cu Dumnezeu; istoria căderii omului în păcat este istoria mea:

„Râvnind neascultării lui Adam, celui întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu, şi de împărăţia cea veacuitoare, şi de desfătare, pentru păcatele mele.”

Am pierdut toate darurile dumnezeieşti;

„întinatu-mi-am haina trupului meu, şi mi-am spurcat podoaba cea după chipul şi după asemănarea Ta, Mântuitorule, întunecatu-mi-am frumuseţea sufletului cu dulceţile poftelor, şi cu totul, toată mintea, țărână mi-am făcut.”

Astfel, patru seri, cele două cântări ale Canonului îmi amintesc iară şi iară istoria duhovnicească a lumii, care este şi istoria mea. Mă ispiteşte cu întâmplările şi faptele hotărâtoare ale trecutului a căror semnificaţie şi putere sunt oricum veşnice, pentru că fiecare suflet omenesc – unic şi de neînlocuit – se mişcă, ca să spunem aşa, către aceeaşi dramă, se află faţă în faţă cu aceleaşi dileme fundamentale, descoperă aceeaşi ultimă realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decât simple „parabole” – aşa cum mulţi oameni cred – şi care găsesc deci acest Canon prea „istovitor”, prea încărcat cu nume şi întâmplări nesemnificative! De ce să vorbim, se întreabă ei, de Cain şi Abel, de David şi Solomon, când ar putea fi cu mult mai simplu să spun: „Am păcătuit”? Ceea ce ei nu înţeleg, totuşi, este că simplul cuvânt păcat în tradiţia biblică şi creştină are o încărcătură pe care omul „modern” este, pur şi simplu, incapabil să o cuprindă şi care face ca mărturisirea păcatelor sale să fie ceva foarte diferit de adevărata pocăinţă creştină. Mediul cultural în care trăim şi care modelează concepţia noastră asupra lumii, exclude în fapt noţiunea de păcat. Căci dacă păcatul este întâii de toate căderea omului de la o foarte mare înălţime spirituală, respingerea de către om a „chemării sale înalte”, ce pot însemna toate acestea înăuntrul unei culturi care ignoră şi neagă această „mare înălţime” şi această „chemare” şi care defineşte omul nu ca pe cel „de deasupra” ci ca pe cel de „dedesubt” – o cultură care chiar şi atunci când nu îl neagă făţiş pe Dumnezeu este, în realitate, materialistă până în cele mai adânci structuri ale sale, care se gândește la viaţa omului numai în termenii bunurilor materiale şi ignoră vocaţia sa transcendentală? Aici, păcatul este gândit întâi de toate ca o „slăbiciune” firească, datorată de obicei unei „neadaptări” care are la rândul ei rădăcini sociale şi care, prin urmare, poate fi eliminată printr-o mai bună organizare socială şi economică. Din acest motiv, chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, omul „modern” nu mai face pocăinţă; fiind sigur de justeţea felului în care înţelege religia, el ori înşiruie formal încălcări formale ale unor reguli formale ori împărtăşeşte „problemele” sale cu duhovnicul – așteptând de la religie un tratament terapeutic care îl va face din nou fericit şi „în rânduială”. În nici un caz nu putem vorbi aici despre pocăinţă ca despre cutremurarea omului, care, văzând în sine „imaginea” slavei celei de negrăit, realizează că a pângărit-o, a trădat-o şi a alungat-o din viaţa sa pocăinţa, ca părere de rău, vine din adâncimea cea mai profundă a conştiinţei omeneşti; ca dorinţă de reîntoarcere, ca încredinţare în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu este îndeajuns să spui „Am păcătuit”. Această mărturisire capătă sens şi devine lucrătoare numai dacă păcatul este înţeles şi trăit în toată adâncimea şi tristeţea sa.

Rolul şi scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul nu prin definiţii şi înşiruiri ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării. Această meditaţie ne duce într-o cultură duhovnicească diferită, ne provoacă cu o viziune total diferită asupra omului, asupra vieţii sale, asupra ţelurilor şi motivaţiilor sale. Ea reface în noi spaţiul spiritual fundamental în cadrul căruia pocăinţa devine din nou posibilă. Când auzim de exemplu:

„Nu m-am asemănat, Iisuse, dreptăţii lui Abel. Daruri primite nu ţi-am adus Ţie nici odinioară, nici fapte dumnezeieşti, nici jertfă curată, nici viaţă fără prihană”,

înţelegem că istoria primei jertfe (cea a lui Cain şi Abel – n.tr.), atât de lapidar amintită în Biblie, ne descoperă ceva esenţial despre propria noastră viaţă, despre însăşi fiinţa umană, înţelegem că înainte de toate păcatul este respingerea vieţii ca ofrandă sau jertfă adusă lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, păcatul este respingerea orientării divine a vieţii, deci, acel păcat este, la originile sale, deviaţia iubirii noastre de la ţelul său final. Aceasta este descoperirea care face posibilă mărturisirea a ceva ce este atât de profund îndepărtat de experienţa „modernă” a vieţii şi care acum devine atât de adevărat din punct de vedere „existenţial”:

„Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru mine trup şi oase, şi suflare de viaţă! Ci, o,Făcătorul meu, Mântuitorule şi Judecătorule, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc.”

Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoaşterea Sfintei Scripturi şi priceperea de a ne împărtăşi din meditaţiile asupra înţelesurilor Canonului pentru noi. Dacă astăzi atât de mulţi oameni îl consideră plicticos şi fără sens, aceasta e din cauza credinţei lor, care nu se mai hrăneşte din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Părinţii Bisericii, era izvorul credinţei. Trebuie să învăţăm din nou cum să intrăm într-o lume ca aceea descoperită de Biblie şi cum să trăim în ea; şi nu există o cale mai bună către această lume decât Liturghia Bisericii, care nu reprezintă numai transmiterea unor învăţături biblice ci tocmai descoperirea felului biblic de viaţă.

Călătoria Postului începe astfel cu o reîntoarcere la „punctul de plecare” – lumea Creaţiei, Căderii şi Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu şi reflectă slava Sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate spre Dumnezeu, în care omul găseşte adevărata dimensiune a vieţii sale şi, având temelia în aceasta, face pocăinţă. - Pr. Alexander Schmemann[1]

Această liturghie nu este o Liturghie deplină, ci este o Liturghie la care Sfintele Daruri, respectiv trupul si sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, se oferă credincioșilor pentru împărtășire, dar aceste dumnezeiești taine sunt pregătite dinainte la o Liturghie deplină, anterioară Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, de aceea se și numește „Liturghia Darurilor mai înainte sfințite". În realitate este o slujbă de împărtășire a credincioșilor care este împreunată cu Vecernia.

– Părinte Teofil, de ce credeți că a rânduit Biserica această Liturghie doar în timpul Postului Mare?

– Pentru că în cealaltă vreme a anului bisericesc se oficiază Liturghia deplină. În Postul Mare zilele obișnuite ale săptămânii, adică luni, marți, miercuri, joi si vineri, se socotesc mai mult de pocăință, iar Liturghia este o slujbă a bucuriei, nu a pocăinței si pentru că este rânduială în Biserica noastră să nu se facă Liturghie deplină s-a rânduit această Liturghie care nu este deplină de fapt, ci este doar o slujbă în care se împărtășesc credincioșii. Credincioșii dorind să se împărtășească mai des decât sâmbăta si duminica, s-a rânduit această posibilitate de împărtășire în cadrul Liturghiei Darurilor mai înainte sfintite, aceasta fiind o slujbă de împărtășire. E într-un fel continuarea Liturghiei depline, anume pentru împărtășire cu Daruri sfințite la Liturghia deplină. Credincioșii nu se pot împărtăși decât la o Liturghie deplină si, cum Liturghie deplină nu se face în timpul Postului Mare decât sâmbăta si duminica, si atunci Sfânta noastră Biserică, pentru a-i ajuta pe credincioși, pentru a-i mângâia pe credincioși, pentru a-i ajuta pe credincioșii care doresc să se împărtășească mai des decât sâmbăta si duminica, a dat această posibilitate prin Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. (...)

– La ce oră din zi trebuie să se săvârșească Liturghia Darurilor mai înainte sfințite?

– Aceasta o spune însuși faptul că Liturghia Darurilor mai înainte sfințite este unită cu Vecernia. Fiind unită cu Vecernia, adică cu slujba de seară, ar trebui făcută seara. Poate din comoditate si ca să nu îi tină pe credincioși să ajuneze până seara, mulți dintre preoți fac această Liturghie dimineața. Însă nu e potrivit. Nu e potrivit în sensul că pentru dimineața sunt alte slujbe. În mănăstiri în general se fac multe slujbe pregătitoare pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, ceasurile cu catisme, așa că se îndelungă vremea de pregătire si în general se face în jurul amiezii, iar alți preoți socotesc că e bine să facă chiar la vremea la care se face Vecernia, după amiază către seară, când e rânduită vremea Vecerniei. Cred că așa si trebuie făcută pentru că unită fiind cu Vecerenia, presupune împărtășirea credincioșilor după o zi de ajunare. - Părintele Teofil Părăian[2]

Cea dintâi şi cea mai importantă caracteristică a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite o reprezintă faptul că ea este o slujbă de seară. Dintr-un punct de vedere formal, aceasta este o slujbă a Sfintei împărtăşanii ce urmează Vecerniei. (...)

Miercurea şi Vinerea în timpul Postului, Biserica rânduieşte o abstinenţă totală de la mâncare până la apusul soarelui. Aceste zile sunt alese, deci, fiind potrivite pentru împărtăşania din timpul Postului care, după cum am spus mai devreme, reprezintă unul din cele mai importante mijloace sau „arme" în lupta duhovnicească de-a lungul postului. Zile pline de osteneli duhovniceşti şi fizice, ele sunt luminate de aşteptarea primirii viitoarei împărtăşiri cu Trupul şi Sângele lui Hristos, iar această aşteptare ne întăreşte în efortul nostru atât duhovnicesc cât şi fizic; îl transformă în osteneli ce caută spre bucuria împărtăşaniei de seară. „Ridica-voi ochii mei la munţi, de unde vine ajutorul meu".

Iar apoi, în lumina apropiatei întâlniri cu Hristos, cât de serioasă şi cât de importantă devine ziua pe care trebuie să o petrec în ocupaţii obişnuite; cât de multe lucruri triviale şi insignifiante, care umplu existenţa mea zilnică şi cu care sunt atât de obişnuit încât nu le mai acord atenţie, capătă o nouă semnificaţie. Fiecare cuvânt pe care-l rostesc, fiecare fapt pe care-l săvârşesc, fiecare gând ce-mi trece prin minte devin importante, unice, ireversibile şi fie se află în „acord" cu nădejdea mea în Hristos, fie în opoziţie cu aceasta. însuşi timpul, pe care de obicei îl „risipim" atât de uşor, se descoperă în adevăratul său sens, fie ca timp al mântuirii fie al osândei, întreaga noastră viaţă devine ceva ce a fost clădit prin venirea lui Hristos în această lume – înălţarea la El sau depărtarea de El, în întuneric şi nimicire.

Nicăieri nu găsim mai bine şi mai deplin descoperit adevăratul sens al postirii şi al Postului Mare, decât în zilele împărtăşaniei de seară - nu numai sensul Postului, ci şi al Bisericii şi al vieţii creştine, în totalitatea ei. - Pr. Alexander Schmemann[3]

Noi deosebim între metanie și închinăciune, dar să ştiţi că şi în cărţile Părinţilor, şi în cărţile de tipic, amândouă sunt metanii. Doar că metania aceasta propriu-zisă pe care o facem noi și pe care o ştim se numeşte metanie mare, adică atunci când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci şi ne aplecăm cu tot trupul până la pământ, până ce fruntea atinge pământul şi îngenunchem și ne ridicăm; aceasta este metania mare sau metania, cum o ştim în general, iar închinăciunea este numită metanie mică. Ea se poate face în două feluri. O tradiţie vine de la greci şi o tradiţie vine din spaţiul slav. Se poate face făcând semnul Sfintei Cruci şi apoi aplecându-ne cu mâna dreaptă până aproape de pământ – aşa fac ruşii – iar în spaţiul grecesc întâi ne aplecăm cu mâna la pământ, ne ridicăm şi apoi facem semnul Sfintei Cruci. Se poate face şi combinat. Unii fac semnul Sfintei Cruci şi înainte de a se apleca până la pământ cu mâna, şi când se ridică.

Aşa se face metania, mare sau mică. Dar ce vrea să ne zică ea? În primul rând, metania este semnul că ne supunem lui Dumnezeu. (...) Dumnezeu vrea să ne facă mai mult decât robi, El vrea să fim fii ai Săi. Dar, înainte de a avea noi conştiinţa de fii, este bine să nu uităm că suntem creaturi şi Dumnezeu este Creatorul, că noi suntem limitaţi şi nu putem să facem toate cele pe care le poate face Dumnezeu, că viaţa noastră atârnă de El, ca şi sănătatea noastră, ca şi reuşita noastră, ca şi moartea noastră. Nu depind de noi, ci depind de Dumnezeu. Şi atunci este bine să facem gesturi din acestea prin care Îi arătăm lui Dumnezeu că suntem creaturi, că suntem încă slugi, că avem conştiinţa de robi. Dumnezeu poate să ne dea multe daruri și e mai bine ca Dumnezeu să ne privească ca pe nişte fii ai Săi, dar noi încă să ne socotim robi ai Săi.

Metania, mai ales cea mare, mai arată ceva, mult mai adânc. Când facem metanie mare simbolizăm, printr-un gest al trupului, căderea noastră în păcat şi ridicarea noastră. Atunci când cădem în genunchi şi cu fruntea atingem pământul recunoaştem şi prin trup că, prin păcatele pe care le-am făcut noi, nu mai suntem vrednici să stăm drept, să stă demn, ci că ne-am făcut, aşa cum zice în Psaltire: Omul în cinste fiind, n-a priceput. S-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi asemenea lor s-a făcut. De cine au ascultat Adam şi Eva? De Dumnezeu? Nu. Au ascultat de cine? De şarpe. Şi ce făcea şarpele? Se târa şi se târăşte pe pământ. Și în orice păcat, încă o dată şi încă o dată, noi ascultăm de sfatul şarpelui. Şi atunci când facem metanii recunoaştem în faţa lui Dumnezeu că, prin păcat, suntem ţărână. Ne târâm. (...) Dar nu rămânem jos! Şi Sfântul Vasile cel Mare, şi Sfântul Ioan Casian, subliniază că, atunci când facem metanii, nu-i prea bine să rămânem mult timp cu capul în jos, ci imediat să ne ridicăm; şi să ne ridicăm în picioare, să nu facem metaniile numai din genunchi, ci să ne ridicăm în picioare pentru a arăta prin ridicarea trupului că noi vrem să ne ridicăm din păcat, că vrem să fim aşa cum am fost la început, că vrem să ne împlinim misiunea noastră pe care Dumnezeu ne-a pus-o de când ne-a plăsmuit. Care e misiunea aceasta? Să fim împăraţi şi preoţi în creaţia Lui. Dumnezeu pe toate le-a făcut pentru om, nu pentru El! Şi, când le-a făcut pe toate şi a fost totul gata, l-a pus pe om ca împărat şi ca preot. De aceea stăm în picioare, pentru că numai când stai în picioare poţi să vezi deodată şi pământul, şi cerul. Şi, prin misiunea noastră de oameni, cu ajutorul lui Dumnezeu ne sfinţim și ne înduhovnicim. Asta trebuie să facem, să unim pământul cu cerul şi demni să stăm în faţa lui Dumnezeu. - Părintele Damaschin Luchian[4]

La începutul Postului Mare remarcăm rânduiala liturgică numită Pavecerniţa Mare în cadrul căreia în primele patru zile din post se citeşte Canonul Sfântului Andrei Criteanul.

Pavecerniţa Mare este una dintre slujbele specifice Postului Mare. (...) Rânduiala acestei slujbe se găseşte în cartea numită Ceaslov şi se împarte în trei părţi, simbolizând Sfânta Treime. În prima parte sunt rugăciuni de mulţumire, pentru ziua care a trecut; partea a doua are mai mult un caracter penitenţial, exprimând mărturisirea şi pocăinţa pentru păcatele săvârşite, iar partea a treia conţine în special rugăciuni de cerere, solicitând ajutorul lui Dumnezeu pentru a trece cu bine noaptea care urmează. Astfel, Pavecerniţa este o slujbă de mulţumire pentru ziua care tocmai se încheie, dar şi o rugăciune de cerere pentru trecerea în pace a nopţii care urmează.

Majoritatea citirilor, rugăciunilor şi cântărilor au un caracter penitenţial (Psalmul 50, rugăciuni de umilinţă, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, rugăciunea lui Mănase, rugăciunea Sfântului Mardarie ş.a.), trezind în adâncul sufletului o pocăinţă curată şi luminată de nădejdea mântuirii. - Pr. Ciprian Apetrei[5]

Din cântările Pavecerniței:

Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți, neamuri, și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu.

Doamne al puterilor, fii cu noi, că pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri, nu avem. Doamne al puterilor, miluiește-ne pe noi!

Doamne, de n-am avea pe sfinții Tăi rugători și bunătatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am îndrăzni, Mântuitorule, a te lăuda pe Tine, pe Care Te binecuvintează neîncetat îngerii? Știutorul inimilor, iartă sufletele noastre.

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul.

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. (o metanie)

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. (o metanie)

Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (o metanie)

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri. (...) De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o verificare pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului.

Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.

Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă în jos decât în sus – care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde: „Pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.

Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că fundamental Satana este un înşelător. El îl înşeală pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească.

Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe alţii. Se poate exprima la fel de bine prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate, de această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează astfel cu crima duhovnicească.

Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata pecete a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelaşi simbolism supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul realizării de sine este din acest punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubire de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului.

Acestea patru sunt astfel elementele negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată deci prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul – această plângere din adâncul neputinţei omeneşti. Apoi rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.

Curăţia! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci opusul său este tocmai plinătatea. Dacă de obicei înţelegem prin curăţie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenţei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală – îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu.

Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curăţii este smerenia. Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care de obicei trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor mândri le stă împotrivă.

Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul natural sau căzut este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este iertător ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi în orbirea noastră nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea – acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu –, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.

Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: „dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietăţii care, în realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot conduce către o mândrie cu adevărat demonică. Dar atunci când vedem greşalele noastre şi când nu osândim pe fraţii noştri, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman – mândria – va fi nimicit în noi.

După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. în lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă la Dumnezeu. Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul, iraţionalul, plăcerea din noi – asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi „a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne „psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă prin excelenţă ritualul de Post. - Pr. Alexander Schmemann[6]

Postul Mare are propria sa carte liturgică – Triodul. Acesta conţine cântări şi pericope biblice pentru fiecare zi a perioadei Postului, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului şi sfârşind cu Vecernia din Sfânta şi Marea Sâmbătă.

Din păcate, foarte puţini oameni cunosc şi înţeleg astăzi frumuseţea şi adâncimea unică a acestei imnografii a Postului. Necunoașterea Triodului ne lipsește de o adevărată înțelegere a Postului, a scopurilor și înțelesurilor sale – reducând Postul la o „obligație” juridică și la un set de reguli dietetice. Adevărata descoperire şi preocupare a Postului este aproape pierdută astăzi şi nu există altă cale mai apropiată de redescoperire a sa decât printr-o ascultare atentă a cântărilor Triodului. (...)

De-a lungul a patruzeci de zile, Crucea lui Hristos, învierea Sa şi bucuria strălucitoare a Paştelui sunt cele ce constituie "sistemul de referinţă" absolut pentru întreaga imnografie a Postului; o permanentă aducere aminte a faptului că oricât de îngustă şi dificilă este calea, în cele din urmă, aceasta conduce la masa lui Hristos în împărăţia Sa. După cum am spus deja, nădejdea şi pregustarea bucuriei pascale pătrunde în întreg Postul şi reprezintă adevărata motivaţie pentru ostenelile din timpul Postului.

Triodul – Cartea neştiută şi uitată! Dacă ştim doar că există, prin el putem regăsi – impropriindu-ni-l încă o dată – nu numai duhul Postului ci şi duhul Ortodoxiei însăşi, duhul viziunii sale pascale asupra vieţii, morţii şi veşniciei. - Pr. Alexander Schmemann[7]

 


[1] „Postul cel Mare”, Editura DORIS, București, 1998

[2] „Întâmpinări” (interviuri realizate de Sabin Vodă), Editura Sophia, București, 2000

[3] „Postul cel Mare”, Editura DORIS, București, 1998

[4] „Meditație în a doua seară a Postului Mare”, rostită la Mănăstirea Sihăstria Putnei, marți, 15 martie 2016

[5] „Pavecerniţa Mare”, în Ziarul Lumina, 22 februarie 2018

[6] „Postul cel Mare”, Editura DORIS, București, 1998

[7] „Postul cel Mare”, Editura DORIS, București, 1998

 

Capitol din cartea autoarei - Ghid de călătorie cu Hristos prin Postul Mare – lecturi zilnice– Editura Agaton 2018

 

01-03-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu