Spre cel de-al Optulea Sinod Ecumenic - scrisoare din 1976

Spre cel de-al „Optulea Sinod Ecumenic”, St. Herman of Alaska Monastery (1976) – scrisoare atribuită ieromonahului Serafim Rose (text disponibil integral la sursă)

Spicuiri:

PRIMA CONFERINȚĂ PANORTODOXĂ PRESINODALĂ

Prima Conferință Panortodoxă Presinodală, cu reprezentanți din aproape toate organismele ortodoxe „canonice”, a avut loc la Chambesy, lângă Geneva, la Centrul Ortodox al Patriarhiei Constantinopolului, între 21 și 28 noiembrie 1976. În urma acestei Conferințe, presa ortodoxă era plină de știri despre ea și de speranțe pentru convocarea efectivă, într-un final, a „Sfântului și Marelui Sinod” pentru care această Conferință și altele precedente au fost pregătite. S-ar părea că mult mediatizatul al „Optulea Sinod Ecumenic” ar putea fi cu adevărat foarte aproape, și este timpul ca ortodocșii să se uite la el îndeaproape și să vadă ce mai precis s-ar putea aștepta de la el. Arhiepiscopul Antonie de Geneva al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor (ROCOR) a fost invitat la deschiderea solemnă a acestei conferințe. Refuzând această invitație, arhiepiscopul Antonie a afirmat că nu poate participa deoarece Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei nu este în favoarea convocării unui „Sfânt și Mare Sinod”, însă a trimis doi reprezentanți în calitate de jurnaliști observatori... În a doua zi a Conferinței, aceștia doi au fost martorii acuzației făcută de către delegația Patriarhiei Moscovei împotriva Patriarhiei Constantinopolului, prin enumerarea a 14 abateri canonice făcute de cea din urmă din 1922. Această acuzare a afectat pacea și armonia Conferinței, dar este evident că este vorba de nimic mai mult decât de o altă manifestare a continuei rivalități între Biserica Moscovei și cea a Constantinopolului pentru o poziție de conducere în „Ortodoxia mondială”; această rivalitate este de natură strict politică și nu presupune nici un dezacord față de convocarea sau scopurile celui de-al „Optulea Sinod Ecumenic” propus.

(...) REZULTATELE PRIMEI CONFERINȚE PRESINODALE

Rezultatele acestei din urmă Conferințe Panortodoxe au fost tipărite în Episkepsis (1976, no. 158, în franceză, mult scurtată) și în Journal of the Moscow Patriarchate (1977, no. 3, pp. 4-14, în rusă, aparent complet). Aceste rezultate sunt compuse din rapoartele a trei comisii, un comunicat și decret general, și declarațiile oficiale a mai multor ierarhi. Aceste documente încep să ofere o mai clară și mai precisă idee a ceea ce vrea să însemne „al optulea Sinod Ecumenic” care se apropie, după cincisprezece ani de pregătiri... Decretul si comunicatul final al Conferinței, acceptat în unanimitate de către participanți, a aprobat recomandările celor trei comisii și a făcut apel în special la o participare mai activă a Ortodoxiei în mișcarea ecumenică și CMB, „continuându-și avangardismul (!) tradițional în înființarea și dezvoltarea mișcării ecumenice”. În final, Conferința privește spre „convocarea Sfântului și Marelui Sinod cât mai repede posibil.”

Ce se poate spune despre sensul a toate acestea pentru adevărata Ortodoxie?

1) Este evident că „Ortodoxia mondială”, în persoanele conducătorilor săi (mitropoliți și arhiepiscopi ai Bisericilor Ortodoxe Locale), departe de a învăța ceva din totala inutilitate a participării ortodoxe la mișcarea ecumenică, din ceea ce ecumeniștii ortodocși înșiși au numit „agonia ortodoxului” prin participarea într-o organizație căreia nici nu îi pasă și nici nu înțelege ceea ce este Ortodoxia (iar când înțelege, se ferește cu dispreț de „exclusivismul” și „retrogradismul” ortodox) – „Ortodoxia mondială” este pregătită să devină mai adânc implicată în mișcarea ecumenică, iar de data aceasta nu doar cu denominațiuni creștine ci și cu religii necreștine. Și-a exprimat dorința de a deveni în viitor o „parte organică” a CMB mai mult decât este în prezent. Și, ca să accentueze asta (precum menționează Journal of the Moscow Patriarchate), „în timpul lucrărilor Conferinței participanții au avut contacte cu Consiliul Mondial al Bisericilor și cu comunități creștine locale”, inclusiv mai multe recepții la sediul central al CMB.

2) Subiectele alese pentru agenda unui „Sinod Ecumenic” sunt surprinzător de superficiale și nu au nici o legătură cu nevoile spirituale reale ale ortodocșilor din ziua de azi. Din cele zece subiecte alese pentru agendă (deși altele încă pot fi adăugate), patru din ele (care par să trezească cel mai mult interes printre ierarhi) se referă doar la chestiuni de întâietate jurisdicțională și altele similare (diaspora ortodoxă; autocefalia și cum ar trebui proclamată; autonomia și cum ar trebui proclamată; dipticele sau rânduiala întâietății Bisericilor în comemorările liturgice).

3) Tonul viitorului Sinod este renovaționist fără nici o îndoială: trei dintre subiectele agendei (noul calendar; impedimentele căsătoriei; revizuirea rânduielii postului) privesc reformele care au fost încercate fără succes de Constantinopol în 1923 și de Biserica Vie (n. trad., a renovaționiștilor) din Rusia în anii 1920, iar două dintre celelalte subiecte privesc mișcarea ecumenică și relația Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creștine – chestiuni la care o replică „conservatoare” cu siguranță nu va fi dată având în vedere cât de departe Bisericile Ortodoxe „canonice” au mers deja (sfidând canoanele pe față!) prin concelebrările ecumenice.

4) Contribuția specifică a Patriarhiei Moscovei, deja începută la Conferința din Rodos în 1961, devine acum izbitor de evidentă. Al zecelea punct al agendei „Sfântului și Marelui Sinod” este: „Contribuția Bisericilor Ortodoxe Locale la realizarea ideilor creștine de pace, libertate, fraternitate și iubire între oameni și suprimarea discriminării rasiale.” Iar punctul II, 4 al decretului conferinței declară: „Exprimând dorința Bisericii Ortodoxe de a ajuta la înțelegerea și cooperarea inter-religioasă, și prin ea să elimine orice fel de fanatism, și astfel să ajute la prietenia între oameni și la predominarea ideilor de libertate și pace în lume în slujba omului contemporan, independent de rasă sau religie – Conferința a decretat că Biserica Ortodoxă ar trebui să coopereze cu alte religii necreștine pentru acest scop.” Asemenea afirmații, evident „fabricate la Moscova”, demonstrează izbitor utilitatea Patriarhiei Moscovei în scopul propagandei sovietice. Acum, conferința pregătitoare pentru un „Sinod Ecumenic” exprimă (în limbaj sovietic!) scopuri identice cu cele ale mișcării sovietice pentru „pace”.

PE CALEA CĂTRE SINOD

UNELE PUBLICAȚII, în special presa greacă, s-au confruntat cu privire la conflictul de la conferință dintre Constantinopol și Moscova pentru a sublinia dezacordurile dintre participanți, iar președintele Conferinței, Mitropolitul Meliton, a fost obligat să emită o Declarație subliniind unitatea fundamentala de cuget a participanților. Din toate relatările din presa ortodoxă (reflectând diferite puncte de vedere jurisdicționale) și din declarațiile ulterioare ale ierarhilor ortodocși, ar părea că nu există nicio îndoială că liderii opiniei publice ortodoxe sunt de acord nu numai cu privire la necesitatea unui „Sfânt și Mare Sinod”, ci și asupra perspectivei de bază pe care Sinodul ar trebui să il exprime. Un ziar ortodox oficial a exprimat această perspectivă destul de sincer și simplu: „Este nevoie de Marele Sinod pentru a actualiza Biserica spre a face față provocărilor din epoca modernă” (Carpatho-Russian Church Messenger, 13 februarie 1977, p. 2).

La întâlnirea „Comisiei de pregătire inter-ortodoxă” din Chambesy în 1971 au fost prezentate rapoarte care au oferit „opinia ortodoxă comună” cu privire la cele șase subiecte propuse pentru ordinea de zi a „Sfântului și Marelui Sinod”. Unul dintre aceste rapoarte, intitulat „Revizuirea prescripțiilor ecleziastice privind postul, în conformitate cu nevoile epocii noastre”, propune ca, deoarece majoritatea credincioșilor ortodocși nu respectă întregul post ortodox, postul ar trebui să fie mai ușor pentru ei, „Pentru a evita problemele conștiinței create de încălcarea rețetelor ecleziastice severe”! O astfel de abordare, desigur, este total ne-ortodoxă și constituie o imitație evidentă și brutală a spiritului de reformă din biserica latină, care s-a încheiat prin abolirea în totalitate a postului. Rânduiala postului ortodox nu este menită să „evite problemele de conștiință”, ci mai degrabă să cheme pe credincioși la un standard dificil, inspirator și smerit al vieții creștine; dacă nu respectă standardul, atunci cel puțin ei pot vedea cât de departe este viața lor de standard, norma care rămâne mereu aceeași. Ideea papală, bazată pe principiul modern corupt al auto-satisfacției spirituale, este fie de a da o „dispensă” specială de la standard (o idee care deja a intrat în unele jurisdicții ortodoxe), fie de a schimba standardul însuși, astfel încât credinciosul îl poate îndeplini cu ușurință și astfel obține un sentiment de satisfacție din „respectarea legii”. Aceasta este tocmai diferența dintre vameș și fariseu: ortodoxul se simte în mod constant un păcătos pentru că nu se încadrează în standardul înalt al Bisericii (în spirit dacă nu în literă), în timp ce omul „modern” dorește să se simtă justificat, fără nici o mustrare de conștiință că nu se încadrează în standardul Bisericii. Chiar și într-un astfel de punct aparent mic putem să vedem deja cât de greșită este întreaga abordare a celor care pregătesc „Sfântul și Marele Sinod”.

Să vedem cum propune „Comisia pregătitoare” revizuirea prescripțiilor postului. Pe scurt, ea propune: ca miercuri și vineri să rămână zile de post, dar fără postul de ulei și pește; între Paște și Ziua Înălțării tot postul ar trebui să fie eliminat; Postul Mare trebuie păstrat pe deplin numai în prima și ultima săptămână, cu ulei și pește permise în toate celelalte zile, cu excepția zilelor de miercuri și vineri (ca și în Postul Adormirii Maicii Domnului); Postul Nașterii trebuie redus de la 40 la 20 de zile, iar Postul Sf Apostoli la opt zile, cu ulei și pește permis în toate zilele (cu excepția ultimelor cinci zile ale Postului Nașterii). (Episkepsis, 2 noiembrie 1971.) De fapt, cineva este surprins de faptul că reforma este atât de „conservatoare” până când își amintește că nu este decizia „Sinodului Ecumenic” în sine, ci doar propunerea „Comisiei pregătitoare” din 1971. Este suficient timp pentru a revizui mai mult regulile!... Cât de frivolă, cât de iresponsabilă este intenția acelora care doresc să facă un „Sinod Ecumenic”! Aceasta este lucrarea, nu a păstorilor, ci a năimiților, care privesc mai întâi ce vrea turma (și nu cea mai bună parte a turmei!), și apoi grăbesc să legalizeze, doar pentru a da o aparență de conducere, mai degrabă decât de urmare a oii fărădelege! Poporul ortodox nu poate aștepta nimic de la un astfel de sinod decât să se spună, dacă nu cu atât de multe cuvinte, că despărțirea lor de standardele vieții ortodoxe este acceptabilă și chiar lăudabilă și, de fapt, ajută la unirea lor cu cei heterodocși, care au pierdut cu mult timp în urmă conceptul unui astfel de standard!

ATITUDINEA ADEVĂRATEI ORTODOXII

Rar în zile noastre lamentabile și profund anormale este vocea Ortodoxiei autentice auzită. Ierarhii și teologii ortodocși, cu excepții rare, s-au adaptat la modele intelectuale ale timpurilor și, rareori, chiar încearcă să se exprime într-un mod care ar fi neplăcut mentalității „ecumenice” predominante. Presa ortodoxă, la rândul său, se asigură că toate știrile primesc o înclinație „ecumenică”. Și astfel, se întâmplă că nu pare a exista nici o opoziție față de convocarea unui „Sinod Ecumenic”, a cărui intenție renovaționistă ar declanșa anatema fiecărui Părinte al Bisericii din antichitate până în zilele noastre. Este Ortodoxia, atunci, într-adevăr „să se schimbe cu vremurile”? Nu există nici o mărturie în zilele noastre despre standardul neschimbat al creștinismului adevărat?

Desigur, există și a fost mărturia Bisericii ruse din afara Rusiei, a cărui poziție pentru Ortodoxia Patristică nefalsificată a făcut-o un reproș și o piedică pentru liderii „Ortodoxiei mondiale”. Dar, până acum, a existat doar o singură voce curajoasă de răspuns la acest poziție fără compromis: în cadrul Bisericii din Serbia, arhimandritul Justin Popovici s-a exprimat împotriva ideii unui „Sinod Ecumenic” în epoca noastră. Până când alții au curajul și înțelepciunea să se împotrivească curentului mortal care acum înghite Bisericile ortodoxe, să lăsăm se audă vocea Bisericii ruse din afara Rusiei. De la primul până la ultimul, ierarhii ei nu s-au temut să exprime poziția Bisericii cu privire la astfel de întrebări... În 1968, când patriarhul Athenagora a anunțat în enciclica sa pascală „bucuria” apropiată a unui „Mare Sinod, în scopul reînnoirii Bisericii și al stabilirii unității tuturor bisericilor creștine”, Mitropolitul Filaret, Ierarhul șef al Bisericii ruse din afara Rusiei, a răspuns cu o scrisoare fermă de avertizare; El a scris Patriarhului: „Nu fiecare convocare a unui Sinod aduce bucurie și nu orice Mare Sinod, oricât de mulți reprezentanți ai Bisericilor autocefale ar fi participat la el, a fost onorat de recunoașterea Bisericii … De aceea, fiecare nou Sinod trebuie să fie în deplină concordanță cu toate Sinoadele Ecumenice anterioare „. Un Sinod Ecumenic este convocat „pentru a condamna și a elimina, în acord cu vechea tradiție, inovația sub forma doctrinei arbitrare, care este rodul mândriei umane, al conformării cu puternicii acestei lumi sau al adaptării Bisericii la o eroare larg răspândită „- în care Patriarhul Ecumenic nu numai că nu condamnă nici o eroare nou creată, ci, dimpotrivă, introduce o noutate numită” reînnoirea Bisericii „. Această cale falsă a „renovaționismului” a fost deja respinsă de Biserica Rusă în acest secol. În cele din urmă, „oricât de numeroși ar putea fi participanții la Marele Sinod pe care l-ați convocat, nu poate avea o autoritate ortodoxă ecumenică, deoarece nu va fi auzită vocea autentică a Bisericii cea mai mare în număr de credincioși, martirica Biserică Ortodoxă Rusă.“ În ceea ce-i privește pe ierarhii Patriarhiei Moscovei, „vocea lor la Sinod nu va fi vocea liberă a Bisericii, ci în multe cazuri vocea dușmanilor ei care îi stăpânesc. Deși în spatele acestei voci va rămâne prestigiul extern al Bisericii ruse pentru cei care nu cunosc sau nu doresc să știe adevărata condiție – noi, care suntem conștienți de adevărata situație a lucrurilor, nu putem atașa nici o semnificație canonică, nici normală pentru nici o decizie luată cu participarea ierarhiei înrobite de către cei fără de Dumnezeu „(The Orthodox Word, noiembrie-decembrie 1968, pp. 259-261).

CALEA ÎNGUSTĂ: CREDINCIOȘIA FAȚĂ DE ADEVĂRATA ORTODOXIE

Măsurate prin standardul sobru al ortodoxiei patristice neschimbate, pregătirile pentru un „al optulea Sinod Ecumenic” sunt expuse ca neortodoxe, lipsite de seriozitate și profund nepastorale și iresponsabile. Un astfel de Sinod este un proiect înrădăcinat nu în înțelepciunea ortodoxă și în preocuparea cu toată inima față de mântuirea sufletelor, ci mai degrabă în „spiritul timpurilor”; este destinat să fie plăcut, nu lui Dumnezeu, ci lumii și, în special, lumii heterodoxe. Judecând din experiența Consiliului Vatican și efectul său asupra catolicismului, un astfel de sinod, dacă este ținut, va produce tulburări profunde și anarhie în lumea ortodoxă.

Dacă ierarhii ortodocși doreau un adevărat Sinod Ecumenic, și dacă vremurile ar fi favorabile pentru el, ar putea exista o cauză suficientă pentru a-l convoca. Deși nu există, de fapt, o nouă erezie care să nu fi fost deja definită la Sinoadele anterioare, un astfel de Sinod ar putea încă să ofere un diagnostic al bolii spirituale a ecumenismului și să spună de ce este complet străin Ortodoxiei; ar putea declara credincioșilor că Biserica rămâne la fel de mult ca totdeauna inamicul lumii care se află sub stăpânirea răului și că orice compromis al conștiinței ortodoxe cu spiritul lumesc este un păcat pentru care păstorii și credincioșii sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu; ar putea explica credincioșilor că mișcările „harismatice” și celelalte mișcări pseudo-spirituale nu sunt de la Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, ci sunt mai degrabă simptome, tocmai pentru pierderea Duhului Sfânt; ar putea cere o rugăciune sporită împotriva flagelului ateismului care afectează acum umanitatea; ar putea clarifica caracterul hiliast și anti-creștin al mișcărilor moderne la fel de diverse precum comunismul și protestantismul; ar putea proclama pentru ultima oară că Biserica Ortodoxă este singura Biserică adevărată a lui Hristos și singura speranță de mântuire pentru o lume care piere dorind harul lui Dumnezeu.

Toate acestea adevărați păstori ortodocși le fac deja, potrivit posibilității lor de a vorbi și de a fi auziți; dar astfel de subiecte nu sunt deloc la ceea ce se referă conferințele teologilor și ierarhilor. „Opinia publică” ortodoxă nu este nici măcar interesată de adevărata Ortodoxie, în adevărata învățătură creștină dată de Hristos și de apostolii Săi până în zilele noastre; „Sinodul Ecumenic” propus, pe baza pregătirilor care au fost făcute până acum pentru el, nu poate fi altceva decât un alt „sinod tâlhăresc”, o trădare a lui Hristos și a Bisericii Sale.

Cât de josnică, cât de nedemnă de chemarea creștină este această trădare a turmei creștine de presupușii ierarhi ortodocși! Și mai josnică este trădarea poporului ortodox din Rusia prin acceptarea falșilor lor păstori ca adevărați păstori la conferințele „pan-ortodoxe”. Fie ca Dumnezeu să dea -așa cum acum numeroasele indicații dau speranța – că cele mai uimitoare „știri” ortodoxe din anii următori vor fi reapariția îndelung-pătimitoarei Biserici adevărate ortodoxe din Catacombe in Rusia și prăbușirea marionetei sovietice, Patriarhia Moscovei, a cărei autoritate se va prăbuși cu căderea regimului care i-a dat naștere. Cum vor apărea atunci lingușitorii de astăzi „Pan-ortodocși” și ideologia lor sovietică înaintea ierarhilor de la Moscova? Dar nu trebuie să avem un astfel de eveniment înaintea noastră să știm care este calea adevăraților creștini ortodocși: credincioșia față de Hristos și Biserica Sa, care nu se schimbă odată cu vremurile. Dacă aceasta înseamnă să fii parte dintr-o minoritate persecutată, ridiculizată, fără legătură cu „spiritul vremurilor” – atunci lasă să fie așa. Numai să ne găsim, nu cu cei care urmează calea cea largă spre distrugere, ci cu „turma mică” a adevăraților urmași ai lui Hristos, cărora le-a promis Mântuitorul nostru: Nu te teme, turmă mică; căci Tatăl vostru a binevoit să îți dea ție Împărăția (Luca 12:32).

Sursa: https://nudinlumeaaceasta.wordpress.com/2019/01/15/spre-cel-de-al-optulea-sinod-ecumenic/

Citiți și: https://estemaitarziudecatcredeti.wordpress.com/category/scrisori-nepublicate-ale-parintelui-serafim-rose/

             https://www.rostonline.ro/2017/09/cazul-seraphim-rose/