Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Predici. Cateheze. PastoraţieNr. vizualizari: 145

Depravarea ucide omul ca personalitate (III) - Bucuria victoriei

Arh. Rafail Karelin
Tags: depravare; desfrau; educatia sexuala; patimi; castitatea;
 

Sfântul Antonie cel Mare a scris despre momentul în care lumea se va arunca în întuneric, iar nebunia generală va acoperi pământul cu aripile sale negre. Cei care nu au stins lumina credinței în sufletele lor și nu s-au predat puterii patimilor vor fi considerați bolnavi mintali sau orgolioși-fanatici. „Dacă nu te porți ca toți, înseamnă că ești nebun”, aceasta va fi sentința lumii asupra celor care împlinesc poruncile lui Hristos. Astfel de oameni vor fi priviți ca dușmani, care vor să-i priveze pe ceilalți de bucuriile vieții și să predice o doctrină absurdă și de neînțeles a păcatului și a răzbunării veșnice. A venit timpul când libertatea nelimitată de realizare a tuturor dorințelor și pasiunilor, adică absența oricărui filtru moral, se consideră drept „normă etică”, demnă de o persoană modernă. Dar rezultatul e un paradox: permisivitatea nu face o persoană fericită deloc, dimpotrivă, se produce o discordie internă, urmează o pustiire și o nemulțumire profundă a sufletului; în cel mai bun caz, este o dorință pentru ceva drag și pierdut, iar în cel mai rău caz, este o indiferență morală și o identificare a sinelui  cu propriile instincte pervertite. Apoi, se deschide o nouă profunzime a căderii umane, se dezvăluie o nouă înmulțire a răului și o concentrare a întunericului sufletesc – acesta este demonizarea, este înrobirea ființelor umane de către ființe parazite invizibile, înrădăcinate în sufletul său. Păgânismul a fost nu numai pierderea lui Dumnezeu, ci și pierderea omului însuși. Antropologia păgână a pervertit și apoi a pierdut conceptul de păcat. „Naturalul e minunat”, spun păgânii, neînțelegând că cosmosul și ipostaza sufletească a sa – omul – sunt lovite de păcat, că ele reprezintă un câmp de luptă între forțele luminii și a întunericului, că omul în unitatea lui psihofizică e un organism bolnav, că datele noastre existențiale nu înseamnă o viață naturală, ci o stare pervertită.

Patimi

„Simbolul de credință” al lumii moderne constă în satisfacerea dorințelor și patimilor unei persoane. Cu toate acestea, experiența de zi cu zi ne învață în mod diferit: patima întotdeauna minte, mereu promite, dar niciodată nu oferă ceea ce a promis. După împlinirea dorințelor pătimașe, o persoană nu simte nici o bucurie sau satisfacție. Și, dimpotrivă, lupta cu patima și senzualitatea se încheie cu bucuria spirituală. După victoria asupra patimii, o persoană simte pacea și liniștea în sufletul său, simte un sentiment special de luminozitate și iluminare interioară, ca o răsplată pentru realizare. În victoria asupra patimii și păcatului, o persoană simte trezirea spiritului său, renașterea personalității sale. Și în această bucurie există ceva mistic.

Tragedia omenirii este o greșeală constantă, aceea a impresiei că favorizarea patimilor și satisfacerea sentimentelor senzuale ar da plinătate vieții. Dar nu e așa. Omul care dă curs patimilor sale privește lumea cu alți ochi, cu ochi încețoșați; el încetează să vadă frumusețea pe care o simțea și o trăia înainte. Inima lui devine rece și crudă, de parcă-și învăluie sufletul în pielea unui animal. Păcatul este murdărie metafizică. Chiar și un suflet care l-a pierdut pe Dumnezeu, care parcă s-a adaptat la păcat, simte duhoarea în adâncime. În nașterea omului se află o taină, în desfrâu se află doar vulgaritate… Oamenii moderni nu-i pot imita pe strămoșii lor în abstinență, nici monahii nu pot imita pe înaintașii străvechi în ascetismul lor. Cu toate acestea, ideea generală rămâne aceeași: nu în satisfacerea patimilor, nu în subordonarea față de ele, ci în depășirea dorințelor senzuale se deschide adevărata ființă umană, adevărata profunzime a vieții, ce rămâne necunoscută sufletelor pătimașe și fără de voință.

Degradarea omului a fost însoțită de separarea sexului de nașterea de copii, apoi sexul a fost pus în opoziție cu nașterea de copii și ridicat la grad de cult. Iar acum amenință să devină o religie „a umbrei” pentru omenire. Acum, sexul, uciderea unui suflet nenăscut, distrugerea familiilor, întunecarea chipului și asemănării lui Dumnezeu în om au devenit inamicul omului însuși nu doar spiritual, ci și empiric. Prin intermediul selecției, un câine – animalul cel mai devotat omului – poate fi transformat într-o fiară care poate mânca oameni. Și sexul, prin selecție artificială cu caracter demonic în mod clar, s-a transformat într-un ucigaș de oameni și un asasin al sufletelor umane. Acum, această fiară încearcă să devină conducătorul neîncoronat al lumii și proprietar al sufletelor umane. Când omul spune că sexul îi dă bucurie, el fie minte, fie nu a experimentat niciodată bucuria reală. De ce oamenii, care parcă au pierdut toate lucrurile spirituale, brusc au un sentiment de ură față de aceiași libertini, ca ei înșiși, ură, ca față de hoți care au furat și au jefuit ceva scump ce le aparține? Oamenii care au băut până la fund paharul plăcerilor pământești, dar au fost destul de cinstiți cu ei înșiși, au spus că nu găsesc bucurie în viață, că nu există fericire pe pământ.

De exemplu, Alexandr Blok, un om demonic, subtil și depravat, dar în același timp sincer în recunoașterea căderii sale, a scris:

„Toată lumea, toată lumea știe,

Fericire nu e.

Și a câta oară strâng în mâna mea pistolul.”

Un alt poet, care se lăuda cu numărul de femei seduse de el, dar suficient de sensibil pentru a-și asculta vocea inimii, scria:

„Dar zadarnic, dar întâmplător, viață, de ce mi-ai fost, tu, dată?”

Opera unor astfel de genii ai poeziei – și, în același timp, a unor pigmei din punct de vedere moral – precum Byron, … și alții, este plină de o tragedie fără de speranță. Acești oameni, care au experimentat toate patimile, și-au putut vedea viața ca un coșmar absolut. Personajele cărților lor sunt cadavre vii, care au doar dispreț față de lume și o ură tainică față de sine.

Între timp, oamenii care își pun scopuri înalte, și nu trăiesc doar din patimi, știu că „există fericire”, și cu cât sunt mai mari obiectivele pe care și le pun, cu atât își reduc sentimentele josnice, cu atât devin mai fericiți, ceea ce înseamnă că bucuria adevărată este apanajul inimilor curate. Există o bucurie și mai mare – harul Duhului Sfânt, care este acea sfințenie pe care lumea o urăște, căci ea îi arată chipul urâțeniei sale.

Mânia ne poate, oare, da pace, invidia – fericire, lăcomia – claritate a gândirii? Ce lasă în urmă patima într-o persoana? Numai murdărie și gunoi. Patima chiar urâțește omul pe dinafară. Ce se întâmplă cu o persoană înfuriată, cu cine seamănă? Știți ce expresie șerpească are cel care invidiază? Știți ce ispite răspândesc în jurul lor desfrânații? În stăpânirea dorințelor, în victoria gândului înalt asupra celui josnic, în victoria sufletului asupra trupului poate o persoană să se trezească dintr-un somn grav păcătos.

Oamenii care văd rezolvarea problemelor lor în planificarea familială artificială sau care sunt gata să se supună sterilizării sunt în esență sclavi sexuali, de dragul acestor lucruri se distruge chiar conceptul de familie creștină ca „mică biserică”. Pseudo-cultura, care și-a pierdut demult spiritualitatea, i-a făcut astfel de sclavi. Societatea, care respinge moralitatea creștină, mijloacele mass-media moderne – în special emisiunile de televiziune – cu o încăpățânare persistentă intenționată inspiră oamenilor că ei nu sunt decât animale sexuale.

Castitatea

Castitatea și abstinența în sine sunt privite ca prejudecăți absurde, fobii, un mod de viață nenatural, ce duce la boli mintale. Oamenilor li insuflă și li se induce gândul că ei trebuie să experimenteze toate tipurile de desfrâu, astfel încât viața lor să fie mai „profundă și colorată”. „Încercați totul!”, spune moralitatea modernă. Patima și păcatul devin obiceiuri care înrobesc voința. Experiența convinge omul că o astfel de viață este goală și falsă, dar el nu vede nici o alternativă la ea.

Între timp, există o cale de ieșire. Aceasta nu este dorința pentru satisfacerea constantă a patimii, ci dominarea puternică a patimii. Abstinența înainte de căsătorie și relațiile ireproșabile în căsătorie întăresc respectul și iubirea soților a unuia față de celălalt. Abstinența nu este nefirească, ci, dimpotrivă, foarte firească, și despre asta ne poate vorbi viața altor creaturi; în acest sens, animalele pot învăța oamenii. Oare omul se va dovedi a fi nu numai cea mai inteligentă, dar și cea mai pătimașă, adică cea mai josnică dintre toate creaturile pământului?

Amurgul apocaliptic

De ce dependența de droguri a luat amploarea unei epidemii în ultima vreme? De ce rudele nu se mai bucură atunci când se întâlnesc? De ce minciuna a devenit modul universal de viață? De ce crește numărul dramatic al familiilor dezmembrate? De ce căsătoria – în care soțul și soția, uniți prin iubire, fideli unul altuia, până la moarte – devine deja o excepție? De ce bunăstarea aparentă familială este de multe ori numai învelișul exterior al golului interior, consimțământul tacit al soților de a se tolera reciproc? De ce oamenii, întorcându-se acasă, nu mai găsesc plăcere în comunicarea reciprocă, și preferă să-și petreacă ore în șir în fața televizorului?

Imaginile, care se perindă pe ecran, le sunt mai dragi decât un om viu cu care trebuie să împartă bucuria și tristețea. Ecranul TV și drogurile sunt o lume suprarealistă, în care omul fuge de realitate, care-i oprimă sufletul ca o greutate de plumb.

Profetul Moise, cu puțin timp înainte de moartea sa, a chemat poporul și a spus o binecuvântare pentru cei care vor îndeplini poruncile lui Dumnezeu și un blestem pentru cei care le vor încălca și le vor respinge. Aceste porunci au fost scrise nu numai pe table de piatră, dar, de asemenea, în sufletul omenesc. Acum oamenii le-au uitat și le-au pierdut. Pământul este tot mai contaminat cu puroiul desfrâului și cu sângele omenesc. Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?” (Luca, 18,8), cu alte cuvinte, credința, exprimată în dragoste; credința, care ar trebui să fie stâlpul principal al vieții. Numărul de persoane care nu doar cred, ci și trăiesc prin credință, este în continuă scădere. Și credincioșii și necredincioșii sunt asemenea oamenilor căzuți în mlaștină. Credincioșii înțeleg și încearcă să iasă din mlaștina care-i absoarbe, iar cei necredincioși nu înțeleg ce se întâmplă și mor cu ochii închiși. Ei nu cred în Scripturi, sunt indiferenți față de Dumnezeu sau îl urăsc. Dar și astfel de oameni au o mărturie a nopții apocaliptice, care cade peste tot în lume – este dovada interioară a propriului lor suflet că nu există nici o bucurie, că viața este goală, ca un fum. Disperarea este o pierdere a speranței. Oamenii moderni nu au nici o speranță. Ei nu au la ce să spere, iar la ce să se aștepte de la viitor ei înșiși nu știu?

Cine are nevoie de educația sexuală?

A doua jumătate a secolului al XX-lea s-a „îmbogățit” cu o nouă ramură a științei, care se numește educație sexuală. Această „știință” a relației dintre sexe este de fapt o învățătură despre cum să distrugi rușinea. Atracția bărbaților și a femeilor între ei, și zona asociată cu nașterea de copii, aparțin instinctului, și nu științei, care e necesară pentru formarea unei persoane. Acest instinct este înnăscut, este deja inclus în codul genetic; dar simțul moral, care este și calitatea înnăscută a unei persoane și o proprietate inerentă doar a lui, controlează atât acest instinct, cât și celelalte. Fără o abținere, instinctele degenerează și se transformă în patimi incontrolabile. 

Trupul este … instrumentul sufletului. Cu toate acestea, omul devine o personalitate în măsura în care își poate învinge biologicul „jalnic” și își subordonează viața psihofizică ideilor și scopurilor veșnice. Există o imagine metaforică a relației dintre suflet și corp: călărețul și calul. Călărețul trebuie să aibă grijă de calul său, dar, în același timp, cunoscând temperamentul agitat al lui, să nu slăbească frâul, altfel calul îl aruncă în mod neașteptat sau cade cu el în râpă, unde ambii pot pieri.

Trupul nostru este un cal, căruia nu-i putem da o libertate incontrolabilă. Dacă principiile morale nu sunt luate ca bază pentru viața personală și socială, atunci omenirea se poate transforma într-o turmă de animale sălbatice și omul va deveni un fel de hibrid fantastic între porc și lup… În toate timpurile, rușinea și castitatea au fost considerate o chestiune de onestitate, iar depravarea și cultul patimilor o mărturie a degradării omului. În special castitatea a fost deosebit de apreciată și încă mai este apreciată în creștinism, considerându-se cea mai înaltă virtute. Cuvântul „castitate” include în sine două cuvinte: „integritate” și „înțelepciune” (din l. rusă „целомудрие” = «целостность»/ „integritate” + «мудрость»/ „înțelepciune”, n.t.). Educația sexuală este o provocare venită din partea forțelor anti-creștine.

Creștinismul nu este numai credință și dogmă, ci și viață în Hristos și moralitatea evanghelică, care determină atât comportamentul social, cât și starea interioară a sufletului. Ideologia atee a încercat să distrugă creștinismul prin minciuni, violență directă, ridicol și profanare. Acum aceleași forțe doresc să distrugă moralitatea, să corupă sufletul uman. Dacă acest plan va reuși, dacă creștinii vor permite coruperea spirituală a lor și a copiilor lor, atunci creștinismul ca forță de viață nu va mai exista – se va transforma în arhaism istoric. Această ucidere a creștinismului poate apărea chiar pe fondul deschiderii de biserici, a publicării literaturii spirituale etc. Viermele, care pătrunde adânc în copac, îl mănâncă din interior. Educația sexuală deja se difuzează prin radio și televiziune. Este caracteristic faptul că, potrivit învățăturilor Bisericii, văzduhul este zona de acțiune a spiritelor căzute. Acum, sexologia/educația sexuală tinde să ocupe un loc în universități și școli, alături de matematică și istorie.

De fapt, forțele infernale, sub masca educației sexuale, doresc să aducă o nouă viziune copiilor noștri, precum vestea demonică că omul însuși este ca un „mic dumnezeu”, liber în acțiunile sale; că tot ce e omenesc este divin, iar rușinea este o relicvă a ignoranței și prejudecăților.

În această nouă „religie”, rușinea trebuie declarată inamic și exploatator, care a înrobit oamenii mii de ani. Apoi, sexologii, sau mai degrabă forțele din spatele lor, vor cere o nouă legislație care să „protejeze” copiii de părinții care încearcă să respecte principiile moralității creștine în familiile lor. Educația sexuală are drept scop imediat să trezească instincte latente în sufletul copilului și să stimuleze un interes acut, precoce în zona sexului, cu toate consecințele care decurg de aici. Iar ca perspectivă, vor să distrugă creștinismul, ca normă a vieții, privând popoarele de tradițiile lor, descompunându-le și condamnându-le la degenerarea lentă. Astfel, justificarea și propaganda patologiilor sexuale este începutul degenerării mentale și fizice. Pe noi doresc să ne convingă că educația sexuală îi va ajuta pe copiii fără experiență să evite agresiunea violatorilor și seducătorilor, ca și cum educația sexuală ar fi studiul tehnicilor sambo și judo pentru fetele care pot fi atacate. Atenția la comportament este de înțeles și fără educație sexuală, cu toate acestea, atenția la comportament nu se predă deloc la orele de educație sexuală. Dimpotrivă, educația sexuală le induce copiilor faptul că nu au nimic de apărat, prin urmare, nu trebuie să se apere de nimeni…

Apologia desfrâului

Unii oameni, care cad în desfrâu și nu doresc să se pocăiască, găsesc justificare în învățăturile vechilor gnostici că nu există nici un păcat în dragoste, adică atunci când o persoană, desfrânându-se, ar tinde nu spre plăceri trupești, ci spre unitatea cu altul în toate formele, care ar fi o iubire mai presus de orice reguli și legi. Astfel de oameni spun că sentimentul iubirii ridică omul deasupra păcatului și că un bărbat caută într-o femeie (și o femeie într-un bărbat) nu satisfacerea patimilor brute, ci experiențele mistice. Desigur, că urmare a unor astfel de „experiențe”, copiii se nasc, dar sunt incomparabil mai des uciși prin avort. Am întâlnit asemenea teorii gnostice în cartea contemporană a ocultistului și specialistului în extrasenzorial Lazarev, „Legea karmei”, în care autorul pretinde că moralitatea este un produs al mândriei colective a oamenilor, care împiedică perfecțiunea în iubire.

În general, moralitatea acestor neo-gnostici se rezumă la următoarele: „Totul îmi este permis în numele iubirii”. Gnosticii nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă că „dragostea” lor este, de fapt, o intoxicare cu patimi și înșelarea sinelui. Când un om nu se decide la pocăință, temelia căreia înseamnă schimbarea vieții sale și lupta împotriva păcatului, el încearcă să-și justifice păcatul măcar în propriii săi ochi.

Grigorie Teologul a scris despre gnosticii străvechi, că ei nu numai că păcătuiesc, ci și doresc să prezinte păcatul în sine ca pe ceva divin. De aici provine și apologia păcatului, care este și atributul sectelor sataniste. De aceea, scuza jalnică: „Noi nu preacurvim, ne iubim unul pe altul” este refrenul Satanei. Complicii păcatului pot fi legați unul de celălalt prin obișnuință și patimă, dar adevărata lumină a dragostei nu există între ei – există numai mizeria care îi absoarbe.

Copii fără copilărie

Forțele sataniste consideră drept insuficientă această amplitudine a desfrâului, care a cuprins societatea modernă. Li se pare prea puțin că valurile furtunii sexuale au ajuns în cele mai îndepărtate și mai înfundate locuri ale țării, au sufocat dragostea de familie, făcând din părinți doar „producători” fără minte a copiilor care le seamănă, iar din copiii lor un produs „nedorit” al revoluției sexuale. Ei doresc să corupă copiii forțat prin școală și diverse organizații ce apar sub masca unui tip de caritate. Dar scopul real al acestor organizații este de a introduce în mintea copilului un program de permisivitate totală. Scopul lor este de a distruge tradițiile, de a reduce sau de a distruge complet influența părinților ortodocși asupra copiilor lor (sub masca „protecției copiilor”). Scopul lor este de a le insufla treptat convingerea că legile morale ale oamenilor sunt rămășițe ale trecutului întunecat, iar păstrarea castității până la căsătorie – ceva care era considerat altădată cinste – e prezentată ca auto-inchiziție sau chiar intruziunea părinților în drepturile copiilor. 

Corupând copilăria, puterea satanică distruge căsătoria creștină. O persoană își poate sacrifica viața pentru o idee. Dar în inima coruptă nu poate exista nici un ideal, deci, nici idei. Un astfel de om are doar un singur scop: să stoarcă de la viață plăceri maxime, apelând la orice mijloace. Din punct de vedere figurativ, oamenii care trăiesc prin idealuri creștine înalte se transformă în Biserică; iar oamenii care au pierdut moralitatea devin o mulțime fără chip, un popor fără trecut și viitor. Astăzi, prin exploatarea cuvintelor „cultură” și „civilizație”, în școlile din mai multe țări, educația sexuală a fost introdusă ca materie, la care „profesorul” este transformat într-un regizor al jocurilor erotice. Băieții și fetele ar trebui să imite relația soților. Copiilor li se explică nu doar sexul practic, dar și patologia sexuală, sunt oferite recomandări cu privire la modul de a se „proteja” de concepție etc. Părinții ar trebui să solicite eliminarea produselor pornografice din vânzare și controlul programelor de televiziune. Lecțiile de educație sexuală, care transformă școala într-o cale spre bordel, sunt inacceptabile și trebuie interzise…

Pierderea iubirii este tragedia timpului nostru

Oamenii au caractere diferite, gusturi diferite, nevoi diferite: ceea ce se consideră a fi principalul scop în viață pentru unul, poate fi indiferent și inconsecvent pentru altul. Dar există ceva dincolo de granițele materialului, un lucru de care fiecare are nevoie, chiar dacă el nu a recunoscut asta deschis, chiar dacă acest lucru e un secret al inimii sale. Acel ceva de care are nevoie fiecare persoană este dragostea. Acesta este un sentiment misterios, la căldura căruia sufletul fiecărei persoane vrea să se încălzească, chiar și un criminal. Cea mai înaltă formă de iubire este dragostea sufletului omenesc pentru Dumnezeu. Această iubire în cea mai perfectă, imediată și completă formă se manifestă în monahism, unde devine țelul întregii vieți umane. Această dragoste nu cunoaște nici dezamăgirea, nici trădarea. Ea cere multe și oferă mult mai mult.

Pierderea dragostei pentru Dumnezeu a făcut omenirea nefericită, iar toate realizările civilizației au devenit pietre funerare în cimitirul sufletelor. Azi sunt puțini oameni fericiți. O stare interioară permanentă de nemulțumire, sentimentul de abandon, alienare este treptat transformat în furie, sete pentru distrugere și nimicire … În plus, goliciunea sufletească a unei persoane și răceala emoțională a mediului provoacă un sentiment de precauție constantă, de așteptare constantă a loviturilor morale de la cei mai apropiați oameni. Sentimentul propriei nesiguranțe și lipsit de putere dă naștere unor întregi complexe de tulburări mintale, ca și cum o persoană vrea să fugă de realitate în boala sa. Pustiirea sufletească a individului și a întregii societăți moderne fac din om fie o ființă primitivă, fără principii morale, în esență, foarte nefericită, fie un agresor sau un om care trăiește în această lume, ca într-o pădure plină de fiare, într-o veșnică teamă în fața nefericirii care îl așteaptă. Societatea noastră este profund bolnavă și profund nefericită. Cea mai mare iubire, iubirea față de Dumnezeu, este aproape pierdută. Iubirea de Dumnezeu e cucerită în lupta cu păcatul și patimile. 

În plus față de monahism, care, în ideea sa, este o iubire concentrată față de Dumnezeu, există o altă formă de iubire – familia creștină. Familia, construită pe principiile Evangheliei, pe respect și iubire a unora față de alții, unită printr-o singură credință, este o oază vie într-un deșert mort – în civilizația noastră pan-tehnologică fără suflet. Dacă biserica este un imens stâlp de foc, familia creștină este o lumânare aprinsă de la acest foc.

 

  • Fragment din cartea arhimandritului Rafail (Karelin)  („Cum să readuci bucuria pierdută în familie”), Spaso-Preobrajenski Mgarski Monastîri, 2005. Traducere și adaptare de Larisa Iftimedupă nasledie77.wordpress.com
02-02-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu