Siteul folosește cookies pentru navigare (ce nu pot fi dezactivate) și pentru analiza traficului (ce pot fi refuzate) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Predici. Cateheze. PastoraţieNr. vizualizari: 18

Depravarea ucide omul ca personalitate, din el rămâne doar partea lui animalică (I)

Arh. Rafail Karelin
Tags: desfranare; desfrau; familie; avort; razboiul nevazut; patimi;
 
  • Fragment din cartea arhimandritului Rafail (Karelin)  („Cum să readuci bucuria pierdută în familie”), Spaso-Preobrajenski Mgarski Monastîri, 2005. Traducere și adaptare de Larisa Iftime după nasledie77.wordpress.com

Cartea arhimandritului Rafail Karelin „Cum să readuci bucuria pierdută în familie” se prezintă ea însăși prin următorul citat: „Peste tot auzim cuvântul «pace», dar acest cuvânt e o minciună, o ipocrizie josnică. Este unul dintre chipurile de fiară ale lumii civilizată moderne. În jurul nostru se duce un război, fără sfârșit și feroce, în care nu există nici armistițiu, nici final, în care nu există nici câștigători, nici perdanți, ci doar călăii și victimele lor. Acest război a cuprins întreaga lume, dar cu o forță deosebită a cuprins acele țări care se mândresc cu civilizația, cultura și progresul lor. Acest război este neomenesc, un măcel metodic, un genocid fără precedent sau comparație în istoria întregii omeniri. Este un război al părinților împotriva copiilor lor, este un război în care curge potop de sânge, unde uciderea este acompaniată de tortură. Acest abator, care curmă în fiecare an zeci de milioane de vieți, cu ipocrizia inerentă omului modern, dintr-un anumit motiv, nu este numit pe numele său propriu: „ucidere nevinovată și lipsită de apărare”, „sadism al călăilor”, „drept legal de a ucide”. Acest război este ascuns și deghizat sub termenul de „avort”, care înseamnă „aruncare”, ca și cum ar fi vorba de lucruri inutile, date la grămada de gunoi, și nu de o ființă vie – un copil”.

Este o carte dedicată problemelor actuale ale timpului nostru – dezintegrarea familiei și declinul moralității, care iau proporții catastrofale. Autorul accentuează păcatul infanticidului, analizându-l nu numai punct de vedere demografic, ci și sub aspect mistic – ca fenomen demonic în lumea modernă. Este o carte destinată celor care doresc să-și creeze o familie creștină sau să readucă dragostea și bucuria pierdută în sânul familiei lor.

Ascetism și hipersexualitate

Unul dintre argumentele adepților trăirii vieții pentru propria plăcere și a apărătorilor avortului sună în felul următor: „Interzicerea avortului și a contraceptivelor privează o persoană de plăcerea și de bucuria vieții. Suntem noi, oare, cu toții capabili și trebuie să devenim asceți, dacă nu avem nici putere, nici dispoziție pentru asta?” Creștinismul nu cere nicidecum ascetism forțat de la oameni, altfel Biserica nu ar fi stabilit Taina căsătoriei, care cheamă harul Duhului Sfânt asupra celor care se căsătoresc…

Dar aici vorbim despre un lucru complet diferit – despre hipersexualitate, depravare și desfrânare, care sunt incompatibile cu conceptul de familie creștină, care e biserica de acasă. Vorbim despre cazul când omul, uitând de cele mai înalte valori spirituale, se străduiește să facă un lucru – să bea până la fund cupa plăcerii, pe care o diluează cu sângele copiilor săi. Prin urmare, hipersexualitatea s-a transformat deja în canibalism – părinții își devoră propriii copii.

Dar apare o altă întrebare în fața noastră: oare sexul este într-adevăr cel mai important și cel mai bun lucru din viață, așa cum suntem asigurați astăzi?

Să ne întoarcem la cele mai mari minți ale omenirii, de-a lungul întregii noastre istorii, fie aceștia filozofi, politicieni, oameni de știință, cronicari, poeți. Toți au afirmat că adevărata fericire a omului constă în supunerea trupului de către suflet, în înfrânarea patimilor și a instinctelor întunecate, în fermitatea voinței, în abilitatea omului de a se limita pe sine, de a se pune în slujba ideilor superioare. Aceștia nu erau asceți care părăsiseră lumea, … ci oamenii care și-au iubit familiile, erau loiali prietenilor lor, care au ocupat diverse posturi în stat, care s-au distins prin demnitatea lor civică. Ei toți au definit fericirea ca pe o stare morală interioară, ca un sentiment de onoare, ca puritate și curaj al sufletului, ca loialitate în dragoste și prietenie. 

Chiar dragostea conjugală carnală era pentru ei un simbol al unei iubiri mai înalte, singura ce poate aduce fericire unei persoane. Oare toți acești oameni erau fanatici, visători sterpi sau mizantropi, doar pentru că considerau depravarea și libertinajul drept un apus al spiritului, o sclavie a minții, o corupere a voinței umane, într-un cuvânt, o existență lașă și fără scop? Chiar și păgânul Platon spunea că există două Afrodite – una pământească și alta cerească. Afrodita pământească, fără cea cerească, se transformă într-o damă de consum.

Hristos ne învață despre lupta cu gândurile păcătoase, despre puritatea inimii, care permite unei persoane să-L vadă pe Dumnezeu, adică să simtă cu adevărat harul Duhului Sfânt. Oare Hristos a vrut să-i priveze pe oameni de cele mai bune lucruri pentru ei? Creștinismul ne învață despre castitate, atât în ​​afara căsătoriei, cât și în cadrul căsătoriei însăși; numai prin această castitate, soții își păstrează adevăratul respect și adevărata iubire unul față de celălalt, de la căsătorie până la moarte. Oare experiența Bisericii creștine este falsă și iluzorie? Oare sfinții mucenici și preacuvioși, de a căror frumusețe spirituală se bucură inima noastră, au greșit prin faptul că au predicat castitatea și nu depravarea în viața lor? De ce toate popoarele au numit întotdeauna desfrânarea – mizerie, curvia – cădere, iar fidelitatea și castitatea în căsătorie a fost asociată cu puritatea?…

În desfrâu, oamenii se fură pe ei înșiși, se jefuiesc de ce au ei mai bun, își pun noroi pe ochi și devin incapabili să vadă cerul. Acum ei vor să corupă și copiii de la prima trezire a conștiinței lor. Există deja proiecte ca, la naștere, fetele să scape chirurgical de virginitatea lor, astfel încât să nu aibă un complex de castitate. Adevărat, acesta este doar un proiect, dar semințele otrăvitoare încolțesc repede… Cei care spun că sexul liber și depravarea dau unei persoane fericirea și plinătatea vieții seamănă cu cei care vor să transforme întregul pământ într-o toaletă publică imensă și să pretindă că aceasta este o mare binecuvântare pentru umanitate.

Despre desfrâu

Fundalul pe care are loc uciderea copiilor, care face mai multe victime decât epidemiile de holeră sau de ciumă, este desfrâul care distruge familiile, ucide respectul și iubirea unuia pentru altul. Desfrâul a devenit un fenomen tolerabil, dar se pare că va deveni în curând ceva prestigios. Depravarea, cinismul și omorul sunt verigi ale unui singur lanț. Copiii nu sunt protejați de cele mai mizerabile imagini ale desfrâului. Sufletul unui copil este deosebit de sensibil și susceptibil atât la bine, cât și la rău.

Aici are loc un abuz în masă asupra copiilor și coruperea lor spirituală. Încă din copilărie se pare că se dorește distrugerea sentimentului conștiinței și onoarei omului, îndepărtarea lui de tradițiile poporului său, paralizarea influenței familiei. De ce nu este interzisă pornografia la televiziune, pe stradă și în ziare? Ni s-a răspuns: „În numele libertății!” Dar libertate la ce și libertate pentru ce? Libertatea de moralitate pentru a-ți satisface pasiunile cele mai sordide, prin care se justificată orice depravare? Aceasta nu este libertate, ci porcism!

Oamenii sunt atacați din toate părțile de valuri de murdărie care literalmente inundă societatea modernă. Nu poți deschide o revistă sau nu poți porni televizorul, fără să vezi cea mai mizeră parte a vieții intime. Încă din copilărie, oamenii sunt injectați forțat cu otravă și în acest timp li se vorbește de libertate. Cel mai rău lucru nu este însuși faptul crimei, ci legalizarea ei, atunci când o crimă este făcută rutină, atunci când este văzută ca o parte integrantă a vieții, atunci când nu mai deranjează conștiința societății, când te obișnuiești cu ea, când nu atinge pe nimeni și pe nimeni nu interesează.

Trăim în vremuri de creștere copleșitoare a desfrâului. Nu putem considera avortul o chestiune abstractă, el este o parte organică a societății despiritualizate și a cultului plăcerii. Nu demult, avortul era considerat o crimă, acum a devenit obișnuit, iar în curând avortul va deveni un semn al civilizației și atunci cei care îndrăznesc să acuze avortul vor fi disprețuiți și ridiculizați ca fanatici și obscurantiști. Libertatea avortului este libertatea de a ucide, înseamnă privilegii acordate ucigașilor!

De ce se învârte televiziunea modernă în mod constant în jurul aceleiași axe – sex și crimă? Oamenilor li se insuflă 24 din 24 de ore că depravarea nu este o anomalie morală, nu e o insultă adusă demnității unei persoane, ci un simplu detaliu al vieții, cum ar fi, de exemplu, micul dejun sau o plimbare la aer proaspăt. În urma curviei și a desfrâului, la om apare răceala emoțională față de celălalt. Depravarea ucide omul, ca personalitate, rămâne numai partea lui animalică. Dacă sufletul se pierde, ceea ce rămâne din om nu este decât un sac de oase și sânge.

Dar cel mai mizerabil lucru este faptul că desfrânații și corupătorii de oameni îndrăznesc să se numească creștini. Unde le este demnitatea de om după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, unde e fenomenul sufletului nemuritor, care, imediat ce a dobândit puritatea, îl poate vedea pe Dumnezeu? Legalizarea avorturilor din copilărie este un apel la curvie și ucidere. Legalizarea avorturilor pentru fetițe de 13 ani, proiectele de predare a educației sexuale în școli și evenimentele similare „culturale” și „caritabile” – toate acestea reprezintă coruperea spirituală și fizică a copiilor, aceasta este eliminarea ultimelor bariere, chiar și morale, în calea desfrâului și depravării, este o alunecare într-un hău fără fund. Un astfel de copil, de multe ori, devine un criminal până la urmă. De la bun început, viața lui este stropită de sânge uman.

Cunoscutul gânditor creștin din secolul al II-lea, Clement din Alexandria, a scris: „O femeie, care își aruncă pruncul, aruncă odată cu el tot ce înseamnă omenesc în ea”, adică nu există o cădere mai mare.

Materialismul modern și apologia depravării

Când vorbim despre moralitate, adesea simțim că interlocutorii noștri nu ne înțeleg, ca și când am vorbi într-o altă limbă. Omul modern are o mentalitate creștină schimbată. El poate să creadă în Dumnezeu, să se roage la Dumnezeu, să participe la slujbe și să primească Sfintele Taine, dar în același timp să gândească, să compileze o scară de valori și să facă evaluări din poziția cu care l-a obișnuit umanismul, în care central este omul, și nu Dumnezeu.

Creștinii moderni par să fi uitat de păcatul originar și, chiar dacă își recunosc păcătoșenia personală, o transferă complet în domeniul eticii, în timp ce păcatul a slobozit rădăcini adânci în natura umană în sine. Umanismul declară că tot ceea ce este natural și empiric este firesc, însă naturalul are dreptul la realizare și satisfacție, numai că ar trebui să fie reglementat în viața publică de anumite reguli. Creștinismul ne învață altfel, și anume că natura empirică nu este deloc o natură ideală, ci una care a suferi deformări. Ceea ce numim natural poartă în sine amprenta unei boli care a afectat trupul și sufletul. Această boală este păcatul.

Prin urmare, sensul și sarcina vieții constă în trecerea de la empiric la ideal, și nu în satisfacerea tuturor impulsurilor și dorințelor unui om care nu a renăscut prin har. Cuvântul mântuire în sine spune că suntem într-un pericol, de care trebuie să fim mântuiți, salvați. Ne confruntăm cu o alegere între viață și moarte. Salvarea noastră de la moarte și iad este jertfa lui Hristos.

Dintr-o dată, pentru noi (și poate nu în mod neașteptat), în fața societății moderne, a cărei membri în mare parte se numesc creștini, a apărut întrebarea: este depravarea o crimă morală și poate fi legalizată homosexualitatea?

Cu câteva decenii în urmă, o astfel de provocare morală ar fi fost imposibilă. Și aici unii oameni încep să dezvolte teoria că desfrâul, de fapt, nu este deloc o crimă, ci o tulburare hormonală, că acest fapt nu are un caracter subiectiv, ci obiectiv și, prin urmare, homosexualitatea trebuie să fie justificată și protejată de tot felul de mustrări și sancțiuni, cel puțin la nivelul opiniei publice…

Umanismul este constant în dezacord cu creștinismul. Creștinismul încearcă nu să realizeze, să înveșnicească omul empiric în toate manifestările sale, ci să-l transforme într-un om desăvârșit, să realizeze chiar ideea omului întruchipată în sine de Hristos, făcând un model de viață pentru noi. Creștinismul cere ca desfrâul, în fața judecății conștiinței, a opiniei publice și a legilor să fie întotdeauna condamnat ca o crimă, ca o demonizare a omului, ca o batjocorire a chipului lui Dumnezeu în om, ca o respingere a creștinismului. Cel care se luptă cu viciile sale nu sărăcește deloc, ci trăiește o viață mai profundă. Dimpotrivă, cel care cedează viciilor și chiar, mai mult, le justifică, trăiește în complexe demonice dureroase și nefirești. Își micșorează personalitatea sa spirituală la dimensiunea unei moluște.

Actualul umanism… care a încheiat o alianță cu liberalismul – cu prietenul său de partid – vrea să introducă ideea că omul nu este decât o ființă sexuală. Totuși, înclinația sexuală nu este deloc o necesitate pentru o persoană, cum ar fi mâncarea și respirația. Ea trebuie reglementată de conștiință și îndreptată, în primul rând, spre continuarea speciei, adică să aibă loc într-o căsătorie și nu este un imperativ pentru o persoană. Sexul în sine poate degenera în patologie și poate conduce la distrugerea morală și fizică a oamenilor, transformă oamenii într-un fel de ființe fără coloana vertebrală. Păcatul trăiește în noi, dar nu leagă voința liberă a unui om …

Domnul spune chiar în primele pagini ale Bibliei: „Păcatul bate la ușă,… dar tu biruiește-l”. (Facerea, 4,7) Dacă noi suntem creștini, atunci senzualitatea nu trebuie să devină dominanta vieții noastre… A justifica depravarea, adică a te adapta la ea, înseamnă să pierzi semnificația vieții creștine. În acest caz, este mai onest să nu te numești creștin și să-ți scoți crucea de la piept…

Există fericire în curvie? Multe minți eminente au spus că înalta demnitate umană este o limitare rezonabilă a omului la căsătorie, dacă abstinența totală nu este posibilă… În orice moment, abstinența și stăpânirea patimilor a fost considerată drept un semn de curaj. Să nu dispere cei ale căror suflete sunt copleșite de gânduri și ispite păcătoase și ei le rezistă ca unor mari dușmani… Puritatea din vremurile lui Adam a încetat să mai fie o proprietate a sufletului nostru. Ea se dobândește prin luptă spirituală grea. Dar avem un ajutor – aceasta este harul lui Dumnezeu, numai dacă există o voință fermă a persoanei însăși.

O viziune creștină asupra sufletului omenesc

Sufletul omului este prin natura sa unitar, dar prin acțiunile, proprietățile și abilitățile sale este multilateral. Păcatul originar a introdus o anumită dizarmonie în zona forțelor spirituale, pe care noi le simțim ca fiind contradicții interne constante. Omul trăiește în lumea spațiului și timpului, dar el este creat pentru veșnicie.

Imaginar vorbind, lumea materială este un cocon din fire de mătase, unde viermele se transformă într-un fluture înaripat. Puterile și abilitățile sufletului, în care o persoană se poate alătura lumii entităților fără corp și poate intra în contact cu Divinul, se numește spirit. Acele forțe și abilități datorită cărora omul poate exista pe pământ, poate  primi informații din mediul extern și poate reacționa la ele sunt sufletul propriu-zis. Zona spiritului include posibilitatea înțelegerii religioase, a intuițiilor spirituale și a experiențelor mistice. Sfera sufletului include gândirea logică, abilitatea imaginației, inclusiv capacitatea de a inventa, adică activitatea științifică și artistică, simțul prieteniei, al iubirii de familie etc.

Dar sufletul însuși, în mod condiționat, are mai multe etaje și, prin urmare, conștiința noastră nu-i vede decât suprafața. La baza sufletului, ca la fundul mării, trăiesc instinctele întunecate care scutură simțurile umane cu impulsurile lor și adesea îl prind pe om nepregătit. Omul se află într-o luptă constantă. Când ni se pare că totul este calm și liniștit, aceasta se datorează faptului că vedem doar ce se întâmplă la etajul superior, iar restul este ascuns în întuneric.

În Biblie scrie: „Nu te încrede în vrăjmașul tău în veci” (Eccleziasticul, 12,12) și avem doi dușmani răi – acesta este diavolul și patimile noastre, prin care demonul, intră ca pe ușă în sufletul nostru. Păcatul originar este transmis prin concepția însăși.  Una dintre principalele sarcini ale ascetismului este lupta omului cu patimile deja la nivelul imaginației. Prin urmare, porunca tuturor celor care caută mântuirea este: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața” (Pilde, 4,23). Vorbele și glumele imorale, imaginile necurate, cuvintele porcoase sunt semințe otrăvitoare aruncate în propriul suflet.

Nimic nu trece fără urmă. Din neglijență, o persoană plătește cu pierderea harului. Trăim într-o perioadă în care toate interdicțiile au fost ridicate, iar din toate părțile se varsă în sufletul omului valuri de murdărie:  deschizi o revistă, deschizi televizorul și în fața ta apar imagini ale celor mai nerușinate depravări. Cel mai adesea, omul nu are suficientă decență să rupă o asemenea revistă sau să plece din fața acelui televizor și absoarbe murdăria dulce, declarând că nu simte nimic rău. Aceasta este o minciună și o înșelare de sine.

Dar cel mai rău lucru este că și sufletele copiilor sunt corupte. Domnul a spus: Fiți „precum pruncii”, iar acum au rămas puțini copii – ei s-au transformat în copilași bătrâni. Ochii lor au încetat să mai strălucească. Nu demult, distrugeau bisericile și din piatra lor se construiau cocine și toalete, iar acum distrug biserica sufletului omenesc, transformând-o într-un fel de bordel și acest lucru se numește progres și cultură. Iar apelurile de a pune stavilă acestei crime sunt numite „fanatism medieval”.

Desfrâul și degradarea persoanei umane

Ce face desfrâul dintr-un om? Îl privează de harul divin, care nu tolerează murdăria și duhoarea depravării, și paralizează forțele spirituale ale omului. Pe mormântul spiritualității cresc, ca plante otrăvitoare, ateismul și ocultismul. Depravarea conduce la degradarea forțelor psihice, de exemplu … o persoană încetează să mai fie interesată chiar și de literatura clasică, căci aceasta a fost înlocuită de cel mai bine vândut produs: manuale de crimă, sex și ocultism. Limba se transformă în jargon. Omul trăiește din ce în ce mai mult prin simțuri, tot mai mult se adâncește în zona instinctelor, dintre care cel mai puternic este instinctul sexual, adică o persoană se transformă treptat într-un animal. Ce se întâmplă cu omul? În primul rând, după ce l-a pierdut pe Dumnezeu, omul nu mai poate fi cu adevărat religios, el încetează să mai simtă veșnicia. La un depravat, se stinge iubirea nu doar pentru Dumnezeu, ci și pentru om. El devine un fel de bioaparat, în care instinctele determină programul comportamentului său, iar sentimentul de compasiune dispare.

Oamenii depravați se transformă într-un trib de maimuțe fără coadă. Cui îi convine acest lucru? Acest monstru urât care se luptă cu Dumnezeu în inima omului.Degradarea afectează, mai presus de toate, zona morală a depravatului. Ce înseamnă fenomenul conștiinței care distinge omul de animal? Este vocea spiritului, strâns legată de sentimentul religios; este responsabilitatea unei persoane față de Adevărul Suprem; este o judecată permanentă a sinelui…

Moralitatea întotdeauna ridică sufletul deasupra fluxului evenimentelor curente. Pe locul conștiinței înăbușite crește o plantă-parazit, care se numește oportunism: este gata de minciuni și ipocrizie, de răsucire în jurul oricărei tulpini pentru a suge seva din ea. Concepte precum onoarea, loialitatea, integritatea, devin arhaisme. Patima și dragostea se opun una alteia, totuși patima este adesea numită iubire. Dragostea caută să comunice cu cei pe care îi iubește, și aceasta prin dăruire reciprocă. În dragoste, există întotdeauna o dorință de sacrificiu și de bucurie, dacă acest sacrificiu este acceptat. Patima nu caută comunicarea, ci absorbția, este întotdeauna agresivă, își caută doar propriul interes. Prin urmare, patima are un potențial ascuns de cruzime. Uneori această cruzime se revarsă în afară. Depravatul nu poate iubi. Inima lui se află într-o stare de paralizie și pustiire spirituală. El nu are pe nimeni pe care să iubească, pentru că se uită la un om ca la o bucată de carne vie. Sufletul omului are puterea creativității. Aceasta este o stare specială de inspirație, când se trezesc unele intuiții, ca și cum ar suna cele mai tainice strune, iar gândirea devine mai profundă și mai clară. La depravat această forță este înăbușită. Modernitatea nu a dat un singur filozof sau poet mare; creativitatea a fost înlocuită de ingeniozitate, care în viața de zi cu zi a devenit viclenia minții…

Depravarea tocește voința omului și îl face sclavul pasiunii. Pasiunea este o stare iluzorie, este ca și cum ar fi goală în interior, ca o bulă de săpun, care se joacă cu culori la soare, din care într-o clipă nu rămâne decât o pată umedă. Prin urmare, depravatul este profund nefericit. El simte o nemulțumire constantă, dar, deseori, el caută să iasă din această nemulțumire prin noi forme de desfrâu. S-a lăsat peste noi o beznă a metafizicii. În acest întuneric îngroșător … oamenii nu se văd unul pe celălalt, au uitat ce este omul; ei sunt separați unul de celălalt. Diavolul, ca tată al liberalismului, care le-a promis libertăți oamenilor, i-a înșelat și i-a transformat în sclavi stupizi și pătimași.

Partea I din III. Va urma...

08-11-2018
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


Carti/produse despre:
Desfranare, Desfrau, Familie, Avort, Razboiul Nevazut, Patimi,