Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu Maica Siluana si Picu Ocoleanu (2) - Despre cunoaşterea lui Dumnezeu

Şi acum m-ai găsit pe mine (râde).

 

 

Numai să nu mă îndepărtezi prea tare de murături.

 

 

Uite, nu m-am gândit, nu am studiat sau nu am…ce pot să spun e că , atunci când Îl cunoşti pe Dumnezeu, nu te mai înduri să vorbeşti despre o cunoaştere catafatică şi una apofatică, pentru că ele sunt una. E un fel de a vorbi care poate să-i fie de folos unui cugetător înalt, dar când acesta va coborî acolo unde coboară Duhul Sfânt, va folosi mai cu grijă asemenea cuvinte. Eu cred că strigarea omului este o îngânare cu strigarea lui Dumnezeu către om. Până când nu pricepem, n-am priceput că Dumnezeu e cel care mă strigă pe mine, eu n-am simţit că am strigat la un Dumnezeu care mă aude. Nu ştiu să-ţi explic în termeni teologici, dar pot să-ţi spun clar că, în momentul în care mi-am lăsat mâinile pe lângă corp, neputincioasă şi am zis: nu mai vreau să înţeleg nimic, deci am renunţat la înţelegere, eu vreau numai să Te cunosc şi să Te iubesc, atunci El a venit, adică Şi-a făcut simţită prezenţa. Apoi, această bâjbâire de a păstra, de a dobândi şi păstra Duhul Sfânt, de a păstra prezenţa, ca prezenţă simţită a bucuriei lui Dumnezeu, asta am descoperit, că, mai înainte de a striga eu la Dumnezeu, trebuie să fac un pic de linişte, ssst, în care eu să aud că Dumnezeu este cel care mă cheamă pe mine, care mă întreabă: unde eşti? Şi de multe ori descopăr că nu sunt acolo unde se aude vocea Lui, nu sunt acolo unde se simte prezenţa Lui. Şi, din punctul acesta de vedere, locul în care Îi simt prezenţa sau ajung acolo şi-L aud mai bine, este Sfânta Liturghie. Pentru că acolo, cumva, strigarea mea personală, devine epicleza mea, a omului, în care Îl cerem pe Cel care ni se dă, care a venit, care vine şi care va mai veni. Cred că m-am rătăcit puţin, aşa, în cuvintele astea pe care le propui, dar asta este pentru mine cuvântul. Înainte de a-L chema, e nevoie să deschidem urechile, urechea aceea lăuntrică, ca să-I auzim chemarea Lui.

 

N-aş zice că e o rătăcire, dimpotrivă, cred că ajungem la miezul problemei. Mie unuia mi-a adus aminte de polemica Sfântului Vasile cel Mare cu ereticul Eunomie, care susţinea că Dumnezeu e cognoscibil în fiinţa lui. Sfântul Vasile cel Mare nu numai că respinge această posibilitate, dar arată că, de fapt, singura sau principala noastră formă de a intra în relaţie cu Dumnezeu, de a-L cunoaşte, este cea liturgică. Pe tema aceasta o să discutăm în emisiunea viitoare. Însă trebuie precizat că Sf. Vasile prefera termenul de homothymos pentru a-L desemna pe Duhul Sfânt ca fiind o fiinţă cu Tatăl şi nu pe acela mai savant, mai intelectual de homousios, adică deofiinţă.

 

Şi homothymos ce ar fi, ce este? Pe înţelesul ascultătorilor noştri…

 

 

Iarăşi vorbeşti în termeni care pe mine mă duc puţin în teorie. Pentru mine… eu nu-mi aduc aminte de învăţătura de credinţă când mi-aduc aminte de Dumnezeu, să mă ierţi. Eu când uit, Îl uit pe Dumnezeu, mă uit pe mine, uit de mine. Uit de mine şi mă trezesc că mă trăieşte cineva, că mă trăieşte viaţa. Şi atunci îmi dau seama imediat că nu sunt acolo pentru că nu mai am bucurie, sunt copleşită doar de sentimentele, simţămintele psihismului meu, ale sufletului meu, care e întristat pentru că mi-am pierdut ceva, care e îndurerat pentru că a fost rănit de cineva. Ori , dacă trăiesc doar asta, atunci eu sunt în uitare, atunci am uitat cine sunt şi am uitat cine este Dumnezeu şi unde este Dumnezeu şi pe unde s-o iau ca să intru în bucuria Lui. Că bucuria este mereu, eu nu sunt acolo. Zice: intră în bucuria Stăpânului tău, deci e o intrare şi am învăţat pe unde s-o iau, nu? La o liturghie într-un cort, undeva la Rast, nu mai era loc să se intre pe uşa cortului şi nişte copii au ridicat poalele cortului în spatele mesei, Sfintei mese şi au intrat şi am fost tare bucuroasă că au găsit o intrare. Deci, să mă ierţi, ascult ce uităm noi când uit eu de Dumnezeu. Ca să înţelegem şi dogmatic.

 

 

Sigur, sigur, dar şi de asta e nevoie.

 

 

Adică ca Eunomie.

 

 

Cu care se certa cu Sfântul Vasile

 

 

Şi dacă n-avem trebuie să găsim unul.

 

Pentru că aşa L-am primit. Ce vină am? Aşa L-am primit. Am învăţat la şcoală. Asta-i şi durerea pe care o trăim noi astăzi, că facem religie în şcoală, copiii învaţă atâtea şi totuşi ei nu Îl cunosc pe Dumnezeu, nu apelează la Dumnezeu pentru nevoile lor existenţiale, pentru viaţa lor, pentru... nu cunosc bucuria decât dacă vin la biserică, se împărtăşesc… şi Îl pipăie, Îl gustă, Îl sărută. Dar felul în care L-am primit noi pe Dumnezeu a fost un fel în care - nu? - ni s-a aşezat în cap, în sinapse şi L-am băgat printre multele noastre idei şi cunoştinţe, despre care avem şi opinii, uneori foarte drepte, ortodoxe, dar sunt opinii, sunt idei, sunt produse ale raţiunii, ca lucrare ..cu extrase din obiecte, cu imagini ale obiectelor şi nu a raţiunii epicletice, a raţiunii care e luminată de Duhul Sfânt.

 

Şi cine ne-ar împiedica pe noi să facem dintr-o sală de clasă pridvorul bisericii? Dacă biserica este Împărăţia lui Dumnezeu în această lume, orice loc în care omul nu trăieşte intens prezenţa lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu şi taina lucrării Lui în lume este cumva în pridvor şi nu faptul că e la şcoală, nu faptul că e predată ca o altă disciplină, ci faptul că cel care Îl prezintă pe Dumnezeu Îl prezintă aşa cum L-a cunoscut, dintr-o carte, din alte cărţi, din alte idei. Ştie, are ştiinţă despre, dar nu-L cunoaşte, nu-L mărturiseşte ca atunci când spun: uite, eu îl cunosc pe Picu, e aşa şi aşa şi aşa, dar dacă spun : am auzit că Picu e aşa şi aşa; e o diferenţă. Şi cel care mă aude spunând că am auzit că, o să pună la îndoială ce spun. Dar dacă spun că-l cunosc, atunci va simţi persoana aceea, va simţi, aceasta este o simţire. Cred că pe Dumnezeu Îl cunoaştem prin simţirea noastră aceea specială, duhovnicească şi se varsă viaţa aceasta, cunoaşterea aceasta de la simţire la simţire. Aşa a lăsat Dumnezeu, că altfel ar veni Duhul Sfânt doar la fiecare în parte (că vine şi la fiecare în parte) şi am fi ştiut totul despre Dumnezeu, cum şi ştim cumva, prin botez şi prin mirungere, fără să mai avem nevoie unii de alţii. Or, dacă Mântuitorul şi-a trimis Apostolii ca martori şi S-a făcut Învăţător, a urmărit ceva. Or acel ceva urmărit de Dumnezeu care este să fim una şi să ne iubim... se poate face şi în şcoală, se poate face şi la Facultatea de teologie, se poate face şi la Seminarul teologic, şi la Facultatea de litere. Altceva este care împiedică, nu locul. Este un altceva, aceea este boala, acolo este hiba. Dacă poţi s-o numeşti în termeni teologici, îţi mulţumesc.

 

 

Ştii asta îmi sună: eu aş fi foarte fericit dacă n-aş fi, pentru că dacă aş fi oriunde în altă parte şi oricine altcineva, n-aş fi eu! Şi deci singura mea şansă să fiu un creştin adevărat şi să fiu sfânt şi să mă mântuiesc şi să mă bucur, că restul cuvintelor poate sunt prea abstracte pentru mintea şi inima noastră, singura mea şansă este aceasta: eu, aici şi acum în aceste condiţii. În cele mai rele, în cele mai îngrozitoare, de sfârşit de lume, de sfârşit de… dar cu El, Cel care îmi aduce bucuria, a zis: voi fi cu voi până la sfârşitul lumii. Şi atunci, hiba este nu lipsa prezenţei Lui, nu în locul în care…, ci poate în calitatea chemării, în faptul că ne mulţumim cu ce am auzit despre El, frica de întâlnire, cum era şi cu copiii, vorbeam la emisiunea De vorbă cu tinerii, chemăm Duhul Sfânt să vină să se sălăşluiască întru noi, însă când Îşi începe lucrarea pe care o cerem - şi ne curăţeşte de toată întinăciunea -, începem să protestăm, nu? Asta cere, mă doare, cere un efort, presupune o moarte a celui care iubeşte necurăţia şi cred că aici este, şi cred că de aici şi părerea lui Eunomie şi a tuturor celor care neagă înalt, filosofic, dogmatic, teologic, cum vrei, neagă, pentru că undeva, într-un colţişor al fiinţei sau într-un mare sector al fiinţei sale refuză acea curăţie de toată întinarea. Am vrea să transformăm întinarea asta într-o realitate plăcută, frumoasă, aplaudată şi prin care chiar să ne ducem în Rai cu ea. Da? Aici este hiba.

 

 

Da. O carte îl conţine pe autorul ei. Ea este mărturia prezenţei autorului şi duhul autorului grăieşte prin cartea respectivă. Dacă autorul care a scris cartea a vorbit în Duhul Sfânt, cartea aceea va fi scriptură, nu? Dacă e scrisă de un sfânt, ea e scriptură , face parte din scripturi, nu din Biblie, din Sfânta Scriptură, Biblia, ci face parte din scripturi, din cărţile acelea pe care le scrie Duhul Sfânt pentru auzul meu, pentru mine, ca să aud. Iar Scriptura este scrisă numai de autori care sunt plini de Duhul Sfânt, este scrisă chiar de Dumnezeu şi este prezent în El. Şi atunci, şansele mele de a mă întâlni şi de a-L cunoaşte pe Dumnezeu sunt mult mai mari aici, dar nu sunt absolute nici aici, pentru că nu mi se anulează libertatea, eu pot să nu mă întâlnesc cu autorul, eu pot să refuz întâlnirea cu el şi pot s-o citesc ca pe o carte oarecare, ba chiar pot să o critic şi s-o desfiinţez. Dar, minunea minunilor este că cei care au făcut asta şi dădeau citate din Sfânta Scriptură în cărţile de ateism ştiinţific, au făcut un serviciu celor care nu mai aveau dreptul şi nu aveau posibilitatea să-şi facă rost de Sfânta Scriptură. Am citit despre convertiţi care au citit despre Dumnezeu din frânturile din Sfânta Scriptură date în cărţile critice. Aşa L-au cunoscut. De ce? Pentru că acolo era şi au simţit prezenţa, dar cu o condiţie: ca acela să aibă o ureche cu care să audă. Mă întorc mereu la auzul acesta, la urechea de auzit; dar este împreună lucrare, şi a lui Dumnezeu şi a omului. Da, este Sfânta Scriptură o cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a te întâlni, mereu mai profund şi mai personal, cu El.

 

 

Şi mâncăm iubirea lui Dumnezeu făcută o cireaşă.

 

 

Mâncându-L, deci hrănindu-ne cu El. Dacă nu-L mâncăm, atunci noi putem să-L consumăm într-un mod exterior şi să trăim la exterior, acolo la sinapsele cele mai dinafară, care sunt îndreptate spre lumea aceasta, opacă, în care nu se vede Dumnezeu; mă opresc la uşile percepţiei.

 

 

Exact. Nu sunt două raţiuni în noi, dar lucrează în omul bolnav, în omul fără Duhul Sfânt, fără Dumnezeu, lucrează de parcă ar fi două. Adică becul, când nu e aprins, nu e alt bec, e bec, dar nu e aprins. Atât. Ce mare diferenţă, nu? E un bec, pot să fac cu el o mulţime de lucruri; ei, dar raţiunea devine epiclectică când e aprinsă, când becul luminează, când e aprins. Atunci dacă eu voi citi Sfânta Scriptură cu becul stins, o să zic, mda, ia uite ce scrie acesta aici.

 

 

Exact. Exact. Pentru că Dumnezeu ne-a dat această putere, posibilitate, de a o folosi şi fără. Adică cât de cât se foloseşte. Frigiderul după ce l-ai scos din priză mai răceşte, mai ţine mâncarea rece, mai are gheaţă câteva ore.

 

 

Exact, că el nu poate să stea fără, că e o lipsă, acolo e un gol în care suflarea a intrat, golul acela..

 

 

Deşi părinţii arată limpede ce se întâmplă şi noi ne dăm seama de ce se întâmplă: omul, dacă nu se îndumnezeieşte, dacă nu-L cheamă pe Dumnezeu în viaţa lui şi nu trăieşte împreună cu Dumnezeu, el se poate îndobitoci. Se stinge şi se parazitează cu puterile de jos ale sufletului şi ale trupului şi se hrăneşte din ele în loc să se lumineze din Dumnezeu. Astfel, puterile dobitoceşti care sunt în noi, ele devin felul nostru de a fi şi suntem ca un dobitoc. Eram ca un dobitoc înaintea Ta, zice... Sau se îndrăceşte. Dacă chemăm duhurile răutăţii toată ziua, drăcuim, ne îndrăcim şi asta acţionează asupra lumii. Lumea se sfinţeşte sau nu prin om, prin trupul omului, prin gestul omului, prin cuvântul omului şi nu prin existenţa omului nemişcat, aşa, mort în lume.

 

 

Exact.

 

 

Exact. De chemător.

 

 

Da. Şi asta o vedem foarte limpede şi aş vrea să ne gândim şi să ne cutremurăm şi noi doi şi cei care ne ascultă, că atunci când înjurăm, atunci când drăcuim, de fapt este o chemare a duhului răutăţii în viaţa noastră, care ne transformă viaţa în iad. Care face din viaţa noastră un iad. Nu trebuie să ne ducem undeva ca să fim în iad, ci doar să vină cel ce a înfiinţat iadul, prin răzvrătirea lui. Şi în acest iad eu pot să-L întâlnesc pe Hristos dacă zic „Vino, Doamne!” şi El vine acolo unde sunt, în iadul acesta în care am fost aruncat de mentalitatea în care m-am născut sau de violenţa celor care m-au adus pe lume, dar eu oricând pot să zic „Vino, Doamne!” şi El vine. Acum cred că a venit momentul să ne oprim.

 

 

Şi în noi.

 

 

Bucurie sfântă! Doamne ajută!Amin.