Porunca Iubirii
Biserica şi Neamul.Politica.LumeaNr. vizualizari: 10

Contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la realizarea, desăvârşirea şi împlinirea unităţii naţionale româneşti - Studiu

Dr. Stelian Gomboş
Tags: centenar; unitate nationala; credinta; neam;
Contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la realizarea, desăvârşirea şi împlinirea unităţii naţionale româneşti - Studiu
 

Introducere

La promovarea conştiinţei unităţii spirituale a neamului românesc, Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie majoră. Ea a cultivat în sufletele credincioşilor români conştiinţa trează că ei au aceeaşi obârşie, ca neam, aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă creştină. Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contacte personale între preoţi, călugări şi credincioşi pelerini fiind adesea practicate de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.

Încă de la începutul secolului al XV-lea, mitropoliţii Ţării Româneşti aveau şi calitatea de „exarhi ai plaiurilor“ pentru teritoriile intracarpatice, aflate pe atunci sub stăpânire străină. În această calitate, ei hirotoneau - la Curtea de Argeş, Târgovişte sau Bucureşti - pe mitropoliţii Transilvaniei. Episcopii de Vad depindeau canonic de Mitropolia Moldovei, mulţi dintre cârmuitorii ei fiind moldoveni, hirotoniţi la Suceava ori la Iaşi. Tot în Moldova au fost hirotoniţi unii dintre episcopii Maramureşului. La rândul lor, câţiva transilvăneni au ajuns ierarhi în Moldova şi Muntenia, ca episcopii Pahomie de la Roman şi Mihail de la Buzău, mitropolitul Iacob Stamati de la Iaşi, toţi în secolul al XVIII-lea, episcopii Filotei şi Dionisie Romano de la Buzău, în secolul al XIX-lea.

Conştiinţa unităţii de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminţie românească“, punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat şi mai mult conştiinţa unităţii de neam a tuturor românilor. Biserica a dăruit cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba poporului, înţeleasă de toţi, care au circulat în toate provinciile româneşti, afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărţi unitatea bisericească şi naţională a tuturor românilor.

Diaconul Coresi, plecat la jumătatea secolului al XVI-lea de la Târgovişte la Braşov, a desfăşurat o bogată activitate tipografică de peste două decenii, tipărind cele dintâi cărţi bisericeşti. El are marele merit de a fi introdus limba română în Biserică. Lui îi datorăm primul Liturghier tipărit în întregime în româneşte (1570).

Apoi Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, din 1643, intitulată sugestiv „Carte românească de învăţătură“, care s-a răspândit în sute de exemplare în Transilvania, întăreşte şi mai mult conştiinţa unităţii de neam a românilor despărţiţi fără voia lor în provincii separate politic.

În prefaţa acestei cărţi, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei exprima vizionar convingerea că, prin carte, Biserica se adresa nu doar cititorilor din principatul moldav, ci „la toată seminţia românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă“. Şi, într-adevăr, istoria confirm circulaţia Cazaniei mitropolitului Varlaam în Transilvania şi în toate ţinuturile locuite de români, ajutându-i să îşi păstreze în acelaşi timp credinţa, identitatea şi unitatea etnică.

Nu se poate trece cu vederea tipărirea Noului Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), în anul 1648, în predoslovia căruia mitropolitul Simion Ştefan al Transilvaniei exprima ideea unităţii naţionale şi necesitatea stabilirii unei limbi literare pe care să o înţeleagă toţi românii.

De asemenea, mitropolitul Dosoftei al Moldovei scria în predoslovia Liturghierului (său) din 1683 că l-a tradus în româneşte ca „să-nţeleagă toţi“, declarând că săvârşirea sfintelor slujbe în limba înţeleasă de popor este în duhul tradiţiei Sfintelor Scripturi şi al Bisericii Ortodoxe. Liturghia săvârşită pe întreg teritoriul românesc în limba română a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală naţională, de dezvoltare a conştiinţei naţionale şi a culturii româneşti. 

Pe de altă parte, Şcoala Ardeleană şi Biserica Greco-Catolică au contribuit şi ele la cultivarea conştiinţei unităţii de neam şi limbă, ca bază a realizării unităţii statale de mai târziu. 

Aşadar, unirea tuturor provinciilor româneşti într-un stat român naţional a fost încoronarea multor eforturi de afirmare treptată a conştiinţei naţionale şi a dorinţei de unitate naţională. 

Centenar - Demersul concret al Bisericii în vederea împlinirii marelui eveniment de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia

În acest sens, Unirea cea Mare de la Alba Iulia din 1918 a fost precedată şi pregătită treptat de evenimente majore, şi anume de Revoluţia din anul 1848, de Unirea Principatelor Române din anul 1859, de victoria românilor asupra otomanilor în Războiul pentru Independenţă din 1877, de ridicarea României la rang de Regat în 1881, de recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 şi de victoriile armatei române în Primul Război Mondial, între anii 1916 şi 1918, de proclamarea Unirii Basarabiei cu România, la Chişinău, în 27 martie 1918, şi de proclamarea Unirii Bucovinei cu România, la Cernăuţi, în 28 noiembrie 1918. 

În toate aceste etape de înaintare către realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Biserica Ortodoxă Română a mers împreună cu poporul, a fost în fruntea lui cu rugăciunea şi cu acţiunea, de luminare şi de încurajare, mai ales săvârşind Sfânta Liturghie şi slujba de Te Deum, folosind predica şi cuvântul tipărit, pentru a cultiva conştiinţa naţională şi idealul luptei pentru libertate şi unitate naţională.

Ierarhi, cărturari, preoţi, diaconi patrioţi, profesori de teologie, studenţi în teologie, călugări, călugăriţe care au îngrijit soldaţii răniţi pe front, parohii şi mănăstiri care au organizat colecte de bani şi alimente, toţi aceştia i-au încurajat moral şi material pe luptătorii români pentru libertate şi unitate naţională, mai ales în timpul Războiului de Independenţă din anul 1877 şi în timpul Primului Război Mondial, între anii 1916 şi 1918. Un rol deosebit în acest sens l-au avut preoţii numiţi „confesori militari“.

În ceea ce priveşte evenimentul însuşi al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1.228 de delegaţi oficiali la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia se aflau şi mulţi slujitori ai Bisericii: ierarhi, profesori de teologie, consilieri eparhiali, preoţi parohi şi chiar studenţi în teologie. 

Lucrările Adunării au fost prezidate de marele patriot Gheorghe Pop de Băseşti, împreună cu episcopul ortodox de Arad, Ioan I Papp, care era şi locţiitor de mitropolit al Transilvaniei, şi de episcopul greco-catolic de Oradea, Demeter Radu.

În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleşi, de asemenea, slujitori ai Bisericii, iar episcopul ortodox român de Caransebeş, Miron Cristea, viitorul patriarh al României Mari, şi episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleşi să formeze, împreună cu Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida Voievod, delegaţia de patru persoane care va prezenta Regelui Ferdinand Actul Unirii, la Bucureşti, în data de 14 decembrie 1918. 

Proclamarea Unirii de la Alba Iulia s-a făcut la 1 Decembrie 1918, într-o zi de duminică. Ea a fost precedată de slujba Sfintei Liturghii şi de Te Deum în toate bisericile româneşti din Alba Iulia, întrucât aceasta era înţeleasă şi trăită ca o lucrare sfântă şi solemnă, ca o Sfântă Liturghie a comuniunii româneşti, a unităţii şi libertăţii naţionale, ca act de recunoştinţă sau mulţumire adusă lui Dumnezeu şi ca act de preţuire şi cinstire a eroilor care au luptat pentru dobândirea libertăţii naţionale şi afirmarea unităţii şi demnităţii naţionale. 

În faţa unei mulţimi de 100.000 de români, adunaţi atunci la Alba Iulia, eruditul intelectual arădean Vasile Goldiş, secretar consistorial al Episcopiei Aradului, considerat vizionar şi ideolog al Marii Uniri, a citit Rezoluţia Unirii, prin care a fost proclamată solemn unirea Transilvaniei cu România.

Pentru toate binefacerile Marii Uniri în viaţa şi istoria poporului român, aducem astăzi mulţumire lui Dumnezeu şi pomenim cu recunoştinţă pe toţi eroii români care au luptat pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român. 

Despre impactul, ecourile, consecinţele şi urmările acestui măreţ moment/eveniment istoric

Deoarece, din nefericire, unitatea teritorială realizată în anul 1918 nu mai este astăzi pe deplin aceeaşi, trebuie să cultivăm mai mult comuniunea cu fraţii noştri români din apropierea graniţelor României, dar şi cu românii de pretutindeni.

Astfel, Ziua Naţională a României va fi mai intens şi mai solemn trăită ca Ziua Unităţii şi Demnităţii Naţionale a Românilor.

În decursul timpului, slujitorii Bisericii Ortodoxe Române s-au iden­tificat mereu cu năzuinţele noastre de dreptate socială, independenţă, libertate şi unitate naţională, au participat, prin „cuvânt şi faptă”, la marile evenimente din istoria neamului nostru, înscriindu-şi numele cu litere de aur în memoria acestui popor.

Astfel, Biserica Ortodoxă din Transilvania şi-a adus contribuția la realizarea unității naționale prin strădania clericilor, monahilor și a tuturor credincioșilor săi.

Dintre reprezentanții ardeleni ortodocși cei mai de seamă au fost: Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, Episcopul Ioan I. Papp al Aradului; profesorii de teologie Nicolae Bălan (viitor mitropolit) şi Silviu Dragomir de la Sibiu; protopopul Andrei Ghidiu, teologul Petre Barbu sau secretarul eparhial Cornel Corneanu; vicarul Roman Ciorogariu şi secretarul eparhial Aurelian Magieru; protopopul Gh. Popovici de la Lugoj.

După încheierea ostilităților Primului Război Mondial, la 17/30 octombrie 1918 a luat fiinţă Consiliul Naţional Român, care îşi va stabili sediul la Arad. Acesta avea drept obiectiv intensificarea activităţii pentru realizarea unirii Transilvaniei cu România. În cadrul acestor acţiuni unioniste, slujitorii Bisericii Ortodoxe şi-au adus o însemnată contribuţie. Curând după aceea, Episcopul Aradului, Ioan I. Papp, împreună cu Vasile Goldiş, secretarul de atunci al Consistoriului Eparhiei Ortodoxe Române a Aradului, au cerut episcopilor români din Transilvania să-şi precizeze atitudinea faţă de Consiliul Naţional Român, nou constituit.

În „actul de adeziune”, din 21 noiembrie 1918, ierarhii români transilvăneni, Ioan I. Papp al Aradului și Miron Cristea al Caransebeşului, au declarat că vor colabora „din toate puterile la întruparea aspiraţiilor naţionale”.

Despre clerici și teologi români în gărzile naționale din Transilvania

În vederea asigurării ordinii publice şi a apărării împotriva ace­lora care ar încerca să împiedice realizarea unităţii statale a neamului nostru, s-au organizat, în întreaga Transilvanie, gărzi naţionale româ­neşti. De asemenea, s-au ţinut numeroase adunări populare în oraşele şi satele româneşti de aici, în care se cerea cu însufleţire unirea Transil­vaniei cu România. La constituirea acestor gărzi naţionale şi la toate adunările populare s-au numărat la loc de frunte clerici și teologi ai Bisericii ro­mâneşti: Silviu Dragomir şi Nicolae Bălan, profesori de teologie, Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, protopopul Andrei Ghidiu, Petre Barbu, profesor de teologie, Cornel Corneanu, secretar eparhial, Roman Ciorogariu, vicar, Aurelian Magieru, secretar eparhial (viitorul Episcop Andrei), Gheorghe Popovici, protopop, Vasile Suciu, vicar, Alexandru Borza şi Al. Ciura. De asemenea, acţiunile pentru unitate au fost susţinute şi prin periodicele Bisericii ro­mâneşti ca: „Telegraful Român” și „Gazeta Poporului” de la Sibiu, „Biserica şi Şcoala” de la Arad, „Foaia Diecezană” de la Caransebeş și „Unirea” de la Blaj.

La Marea Adunare de la Alba Iulia au participat cinci episcopi și 129 de protopopi români

După ce lucrările au fost pregătite, la 7/20 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român a luat hotărârea de a con­voca la Alba Iulia, pentru ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, o Mare Adunare Naţio­nală a românilor transilvăneni, care să exprime dreptul de autoguvernare şi de auto­determinare al poporului român din Transilvania în faţa întregii lumi. La această adunare urmau să fie reprezentate toate păturile sociale, toate instituţiile bisericeşti, şcolare, culturale, economice, reuniunile de femei, de meseriaşi, de învăţători, găr­zile naţionale, organizaţiile muncitoreşti, asociaţiile studenţeşti.

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, Biserica românească a avut ca delegaţi de drept: cinci episcopi, patru vicari, 10 delegaţi ai consistoriilor ortodoxe şi ai capitolurilor unite, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor pedagogice, câte doi repre­zentanţi ai studenţilor de la fiecare institut teologic, preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale, delegaţi din diferite circumscripţii electorale, precum şi numeroşi preoţi împreună cu păstoriţii lor, care au făcut parte din cei peste 100.000 de români transilvăneni prezenţi aici.

În ziua de duminică, 1 Decembrie 1918, clopotele bisericilor româ­neşti din Alba Iulia chemau la slujba „învierii” şi „unirii” neamului nostru. În fiecare s-a săvârşit Sfânta Liturghie şi slujba de Te Deum. După slujbă s-a întrunit Adunarea Naţională Constituantă, la care au participat cei 1.228 de delegaţi oficiali pentru a vota unirea. După îndeplinirea tuturor forme­lor de votare (de alegere a comisiei care valida mandatele) a fost ales biroul Marii Adunări Naţionale ce avea trei preşedinţi: Gheorghe Pop de Băseşti, Episcopul Ioan I. Papp al Aradului şi Demetriu Radu al Oradiei.

„Când se tratează soarta neamului, clerul și poporul credincios sunt una”

Adunarea a ales apoi Marele Sfat Naţional, care era un fel de Parlament, format din 212 membri, căruia i s-au încredinţat atribuţii admi­nistrative şi legislative. După citirea hotărârii de unire, au fost aleşi cu aclamaţii 212 membri ai „Marelui Sfat Naţional” (un fel de Parlament din care făceau parte şi clerici români: episcopi, profesori de teologie, protopopi şi preoţi). La încheierea lucrărilor a luat cuvântul Ioan I. Papp, Episcopul Ara­dului, care între altele a spus: „Ne-am prezentat... acum in corpore, la această mare sărbătoare naţională ca să dăm probe învederate că de ori câte ori se tractează despre soarta neamului românesc, clerul şi po­porul credincios, ca fii adevăraţi, sunt una în cugete şi simţiri, sunt una în dorinţele şi aspiraţiile naţionale”.

Între vorbitorii de la tribunele rânduite pe câmpul lui Horea s-au numărat importanți slujitori ai Bisericii Ortodoxe. De pildă, Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului, amintea de suferinţele românilor transilvă­neni şi de lupta lor pentru dreptate, libertate şi unitate, din rândul că­rora n-au lipsit nici clericii Bisericii Ortodoxe. După ce ierarhul pomenit arăta că acum nu ne putem gândi la alt­ceva decât „la Unirea cu scumpa noastră Românie”, alipindu-i întreg pământul strămoşesc... şi că... idealul suprem al fiecărui popor ce locuieşte pe un teritoriu compact trebuie să fie „unitatea sa naţională şi politică”, încheie prin mişcătoarele cuvinte: „Simţesc că astăzi prin glasul nostru unanim vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească...”.

În ziua de 1/14 decembrie 1918, delegaţia „Marelui Sfat Naţional” din Transilvania, din care făceau parte, alături de Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida Voievod, şi Episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, au prezentat la Bucureşti, regelui Ferdinand, Actul unirii Transilvaniei cu România; peste câteva zile (la 11/24 decembrie), acest act se consfinţea legal printr-un decret. Unirea Transilvaniei cu România a fost recunoscută apoi şi de Conferinţa de Pace de la Paris prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.

Pentru noi, românii, anul 1918 a fost un an providențial. La 27 martie 1918, Basarabia - „lacrima neamului românesc” - revenea la patria-mamă; la 28 noiembrie 1918 era rândul Bucovinei, pentru ca la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, prin unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramu­reșului cu România să se împlinească unul dintre dezideratele națiunii române: desăvârșirea statului național unitar român. Întreaga Biserică Ortodoxă Română - cler și popor - și-a adus contribu­ția la lupta de emancipare a națiunii române și la îndeplinirea unui ideal vechi de multe veacuri - unirea tuturor românilor într-un singur stat. Oamenii Bisericii au acționat prin cuvânt și faptă, prin predică și pastorală, prin îndemn și acțiune directă, prin luptă și implicare la realizarea unirii din 1918.

Astfel, un număr însemnat de slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române - episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie şi preoţi de parohie, călugări, s-au aflat în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate.

Marea Unire din anul 1918 a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale, practic a întregului popor. De asemenea, a contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de personalităţi precum: regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Ion Nistor, Take Ionescu, Ion Inculeţ, Pantelimon Halipa, Nicolae Iorga şi mulţi alţii. Acestora li s-au alăturat un număr însemnat de slujitori ai Bisericii româneşti - episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie şi preoţi de parohie, călugări etc. - care s-au aflat în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate. De exemplu, pentru Transilvania amintim aici numele profesorilor teologi Nicolae Bălan (viitor mitropolit) şi Silviu Dragomir de la Sibiu; la Caransebeş pe Episcopul Miron Cristea, protopopul Andrei Ghidiu, teologul Petre Barbu sau secretarul eparhial Cornel Corneanu; la Oradea pe vicarul Roman Ciorogariu şi secretarul Aurelian Magieru; la Arad pe Ioan Papp; la Lugoj protopopul Gh. Popovici etc.; din rândul clerului greco-catolic transilvănean amintim pe Iuliu Hossu, Dimitrie Radu, Valeriu Frenţiu, Ioan Bob, Vasile Hossu, Victor Mihali şi alţii.

Pentru unitate naţională militau şi periodicele vremii: „Telegraful român” (Sibiu), „Biserica şi şcoala” (Arad), „Foaia diocezană” (Caransebeş), „Cuvântul Moldovenesc” (Chişinău), „Glasul Bucovinei” (Cernăuţi) şi altele.

Altfel spus, întreaga Biserică românească - cler şi popor - şi-a adus contribuţia la lupta de emancipare a naţiunii române şi la îndeplinirea unui ideal vechi de multe veacuri - unirea tuturor românilor într-un singur stat. Oamenii Bisericii au acţionat prin cuvânt şi faptă, prin predică şi pastorală, prin îndemn şi acţiune directă, prin luptă şi implicare la realizarea Unirii din 1918.

Delegații Bisericii la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia

Aşa după cum am mai spus şi în rândurile anterioare, la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, Biserica românească a avut ca delegaţi de drept: 5 episcopi, 4 vicari, 10 delegaţi ai consistoriilor ortodoxe şi ai capitolurilor unite, 129 protopopi, câte un reprezentant al Institutelor pedagogice, câte doi reprezentanţi ai studenţilor de la fiecare institut teologic, preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale, delegaţi din diferite circumscripţii electorale, precum şi numeroşi preoţi împreună cu păstoriţii lor, care au făcut parte din cei peste 100.000 de români transilvăneni prezenţi aici.

Câteva concluzii, dezbatere şi actualizare

După cum am mai spus, de-a lungul timpului, vredinicii slujitori ai Bisericii româneşti Ortodoxe s-au identificat mereu cu năzuinţele poporului nostru de dreptate socială, independenţă, libertate şi unitate naţională, au participat, prin „cuvânt şi faptă”, la marile evenimente din istoria neamului nostru, înscriindu-şi numele cu litere de aur în „Cartea vieţii” poporului român.

Astfel, sub pelerina Bisericii cultura şi spiritualitatea românească au putut creşte, aducând roade bune la vremea cuvenită; în tinda Bisericii, pentru o lungă perioadă de timp, şcoala românească s-a putut dezvolta; sub oblăduirea ei, patrioţii români şi-au exprimat ideile; cu rugăciunea şi binecuvântarea ei soldaţii români şi toţi luptătorii pentru unitate au reuşit să ducă la îndeplinire idealurile lor.

Atunci când poporul şi ţara au cerut-o, Biserica noastră străbună şi-a adus contribuţia, depunând toată strădania, clericii, monahii, înalta ierarhie în frunte cu Mitropolitul Pimen - devenit atunci şi Preşedinte al Sfântului Sinod -, Miron Cristea, pe atunci Episcop al Caransebeşului, Nicolae Bălan, profesor de teologie la Sibiu în acea vreme, şi alţii.

În ziua de duminică, 1 Decembrie 1918, clopotele bisericilor româneşti din Alba-Iulia chemau la slujba „învierii” şi „unirii” neamului nostru; aici s-au săvârşit Sfânta Liturghie şi Te Deum-uri. După slujbă s-a întrunit Adunarea naţională constituantă, la care au participat cei 1.228 delegaţi oficiali pentru a vota unirea. După îndeplinirea tuturor formelor de votare (de alegere a comisiei de validare a mandatelor) a fost ales Biroul Marii Adunări Naţionale ce avea trei preşedinţi: Gheorghe Pop de Băseşti, Episcopul Ioan I. Papp al Aradului şi Demetriu Radu al Oradiei. 
Între vorbitorii de la tribunele rânduite pe câmpul lui Horea se numără şi slujitori ai Bisericii româneşti. De pildă, Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului, amintea de suferinţele românilor transilvăneni şi de lupta lor pentru dreptate, libertate şi unitate, din rândul cărora n-au lipsit nici clericii Bisericii româneşti. După ce ierarhul pomenit arăta că acum nu ne putem gândi la altceva decât la „Unirea cu scumpa noastră Românie”, alipindu-i întreg pământul strămoşesc... şi că... idealul suprem al fiecărui popor ce locuieşte pe un teritoriu compact trebuie să fie „unitatea sa naţională şi politică”, încheie prin mişcătoarele cuvinte: „Simţesc că astăzi prin glasul nostru unanim vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească...”.

Într-adevăr, prin acest important moment istoric s-a împlinit dorinţa de veacuri a românilor de a fi uniţi într-o singură ţară, iar mai târziu liberi şi independenţi, stăpâni pe propriile lor idealuri şi destine.

În această memorabilă zi de 1 Decembrie 1918 în toate localităţile din Transilvania, clerul Bisericii româneşti a săvârşit slujbe, arătând credincioşilor lor importanţa marelui act înfăptuit în cetatea lui Mihai Viteazul, Alba Iulia.

Marea Unire, manifestarea unității de credință a românilor

Biserica românească a fost întotdeauna legată de soarta poporului român. Este uşor de remarcat faptul că ori de câte ori în viaţa poporului român a existat un moment de răscruce, ori când s-au împlinit idealuri scumpe tuturor românilor, atunci şi în viaţa Bisericii româneşti au avut loc mutaţii ce au generat emulaţii spirituale şi împliniri bisericeşti. Astfel, întemeierea statelor feudale româneşti a fost urmată în plan bisericesc de întemeierea mitropoliilor româneşti, la Suceava şi Argeş. Aşa cum unirea Moldovei şi Ţării Româneşti din anul 1859 a fost imediat urmată de unirea celor două Biserici Ortodoxe sub un mitropolit primat.

Iar cucerirea independenţei naţionale în 1877-1878 şi recunoaşterea ei internaţională a fost urmată în anul 1885 de recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Un fapt cu semnificaţii asemănătoare s-a întâmplat şi după Marea Unire din 1918, care a fost urmată de unificarea Bisericilor Ortodoxe surori din teritoriile reunite cu Ţara şi din Vechiul Regat şi de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la statutul de Patriarhie (1925).

Se observă foarte clar că fiecare obiectiv politic realizat de români este urmat în mod expres şi de unul pe linie bisericească, pentru ca în felul acesta Biserica Ortodoxă Română să fie alături de statul naţional românesc în demersurile acestuia de unitate şi propăşire. Mai mult decât atât, nici o realizare politică sau socială nu ar fi intrat la inima poporului român dacă aceasta nu ar fi fost completată şi de o împlinire bisericească.

De asemenea, în istorie, statornicia şi puterea unui stat era recunoscută şi prin puterea bisericească a poporului său. În istoria noastră mitropolitul ţării se afla în permanenţă de-a dreapta domnului, sfătuindu-l şi sprijinindu-l.

Aceeaşi simfonie a relaţiilor Stat-Biserică va putea fi observată şi la momentul 1 Decembrie 1918, precum şi ulterior.

Anul 1918 a reprezentat în istoria poporului nostru anul marilor sale realizări pe tărâm naţional, încununarea victorioasă a unui lung şir de aşteptări şi de renunţări, de lupte şi de sacrificii pentru un crez, pentru un ideal: desăvârşirea statului naţional unitar. Înfăptuitorul Marii Uniri din anul 1918 a fost poporul român, iar Biserica Ortodoxă Română a contribuit la înfăptuirea acestui ideal naţional.

Despre unitatea de credinţă, de neam şi despre cea naţională

Celebrarea Anului omagial al unității de credință și de neam reprezintă, pentru Biserica Ortodoxă Română, expresia comuniunii și mărturisirii sale de credință, rămase neschimbate în decursul istoriei.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stabilit ca, în cadrul conferinței pastoral-misionare semestriale a preoților din primăvara anului 2018, să fie analizată unitatea de credință și de neam prin reliefarea următoarelor teme: Unitatea de credință – temelie a unității Bisericii; unitatea Bisericii în fața persecuțiilor; unitatea Bisericii în fața ereziilor; unitatea Bisericii în fața curentelor filosofice și ideologiilor politice; și contribuția Bisericii la promovarea conștiinței naționale a poporului român și la făurirea statului român unitar modern.

În primele secole creștine, în special în perioada articulării învățăturii de credință de până la perioada Sinoadelor Ecumenice, Biserica a fost confruntată cu două pericole majore care amenințau unitatea ei.

Din exterior au acționat, împotriva armoniei ecleziale, persecuțiile îndreptate oficial împotriva creștinismului de către autoritatea romană și populația păgână, care considerau „noua” credință drept o manifestare îndreptată împotriva politeismului și a structurii statale existente la vremea respectivă.

Din interior, s-au ridicat împotriva unității Bisericii „bărbați, grăind învățături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (cf. Fapte 20, 30), așa cum prevăzuse înainte Sfântul Apostol Pavel, iar aceștia au creat diferite schisme și erezii, toate având nevoie de decizii clare și ferme îndreptate împotriva lor din partea ierarhiei bisericești.

În fața politeismului păgân, creștinismul a propus, încă de la început, o credință unitară, o mărturisire comună și o slujire liturgică respectând aceleași reguli și principii pentru toate comunitățile care alcătuiau Biserica. Sinoadele Ecumenice au cristalizat, ulterior, învățătura de credință, în fața pericolului reprezentat de ereziile și schismele apărute pe parcurs, iar această stare de fapt s-a păstrat în decursul istoriei creștine până în prezent și va rămâne astfel până la sfârșitul veacurilor.

În prezent, dificultățile care amenință unitatea Bisericii s-au modificat simțitor față de cele din primele veacuri. Dacă în secolul al XX-lea s-a produs fenomenul „secularizării”, cu efecte negative asupra lucrării Bisericii în societate, în secolul al XXI-lea ne confruntăm cu o reală „decreștinare” progresivă la toate nivelurile: social, politic, cultural. Situațiile în care simbolurile religioase sunt, efectiv, excluse din spațiul public devin tot mai dese, iar la nivel cultural, moștenirea creștină europeană este fie trecută cu vederea, fie îi este atribuit un rol redus, minimal ca importanță.

Această nouă stare de fapt, în special în Occident, este rezultatul final al accentului masiv pus pe capacitatea omului de a se încrede exclusiv în forțele proprii și de a realiza toate aspectele privitoare la viața sa prin intermediul propriei rațiuni. Tendința raționalistă conduce însă, în cele din urmă, la clivaje politice, la o stare de tensiune persistentă în toate straturile societăți, la slăbirea unității naționale, precum şi la diminuarea demnității naţionale.

În anul în care statul român își sărbătorește Centenarul, trebuie să subliniem în mod deosebit că România Mare este și o împlinire a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată istoria ei, a apărat unitatea de credință a românilor și, implicit, a cultivat conștiința unității de neam. „Românii – scria marele istoric Nicolae Iorga – au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut drept consecință o comunitate culturală de cel puțin 300 de ani, și aceasta a produs în ceea ce privește sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect” 1.

Biserica, prin predică și tipar, a cultivat cu stăruință în sufletele credincioșilor români conștiința că au aceeași origine, ca neam, aceeași limbă neolatină și aceeași credință creștină. Cu alte cuvinte, în cazul neamului nostru, conștiința unității de credință s-a împletit întotdeauna cu cea a unității de neam sau, mai exact, unitatea de credință a întreținut, a cultivat și consolidat conștiința unității de neam.

Unitatea de credință și de neam erau atât de strâns unite, încât credința sau „legea”, în limbajul medieval, era numită „românească” 2.

Prin predică și prin tipărirea cărților bisericești și difuzarea lor în toate provinciile locuite de români, mai cu seamă în Transilvania, unde se manifesta prozelitismul altor culte, Biserica Ortodoxă a vestit adevărul unității de neam și de credință, astfel încât românii de pe ambele părți ale Carpaților au fost convinși că „sunt de o limbă și de o lege”, „de un neam și de o credință”. Tipăriturile bisericești se adresau tuturor românilor („rodului nostru românesc”, „neamului nostru românesc”), întărind conștiința unității de neam a fraților despărțiți de granițe nefirești, ajutându-i, totodată, pe cei care se aflau sub stăpâniri străine să își păstreze credința creștină ortodoxă.

În prefața Cazaniei Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei (1632-1653), tipărită în anul 1643, intitulată Carte românească de învățătură, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei (1634-1653) exprima convingerea că se adresa „la toată semenția românească, pretutindeni ce să află pravoslavnici într-aceasta limbă” 3.

În prefața Bibliei din 1688 adresată domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), semnată de patriarhul Dositei al II-lea Notaras al Ierusalimului (1669-1707), Sfântul Voievod era considerat un luminător al întregului popor român: „vrednic de mii de laude ești Măriia ta, care la un norod întreg dai cuvântul lui Dumnezeu, ca oarece lumină fiind până acum supt acoperemânt și o pui în sfeșnic, ca să lumineze celor den casă ai Besericii noroade: rumânilor, moldovenilor și ungrovlahilor” 4.

În predosloviile sau prefețele tipăriturilor importante găsim adeseori exprimată ideea unității de credință și de neam. În 1645, Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei se adresa în predoslovia Răspunsului împotriva catehismului calvinesc (1645) „iubiților săi fii” din Ardeal, pe care îi considera: „credincioși pravoslavnici și adevărați fii ai svintei noastre Beseareci apostolești, iubiți creștini și cu noi de un neam români, pretutinderea tuturor ce să află în părțile Ardealului ce sunteți cu noi într-o credință” 5.

Unitatea de neam și de credință a românilor era evidentă chiar și celor de alt neam. În 1629, patriarhul ecumenic Chiril Lucaris era convins că încercările de atragere a românilor transilvăneni la protestantism sunt zădărnicite de „legătura de sânge și de simțiri care trăiește, deși în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din țara Transilvaniei și între locuitorii Țării Românești și Moldovei. Principii acestor țări vecine nu se vor învoi în niciun caz [pentru atragerea românilor la protestantism – n.ns.], ci mai mult ca sigur se vor opune, dacă nu cu armele, cel puțin prin îndemnuri tainice” 6.

Pentru că românii trăiau în formațiuni politice diferite, Biserica a manifestat o preocupare constantă pentru mărturisirea credinței într-un grai înțeles de toți. În Predoslovia către cititori a Noului Testament de la Alba Iulia, din anul 1648, Sfântul Simion Ștefan, Mitropolitul Transilvaniei între anii 1643 și 1656, deplângea faptul că „rumânii” sunt „răsfirați printr-alte țări, de și-au amestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăiescu toți într-un chip”, fapt pentru care a folosit în traducerea sa acele cuvinte pe care spera că le vor înțelege toţi 7.

Liturghia săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit un factor esențial de unificare spirituală etnică, de dezvoltare a identității și conștiinței naționale, dar și a culturii românești.

În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spune următoarele: „Forţa principală, prin care Biserica poporului român s-a manifestat ca una şi a contribuit în cea mai mare măsură la unitatea acestui popor, a fost identitatea slujbelor bisericeşti, având ca centru Liturghia. Aceeași Sfântă Liturghie, aceleași slujbe, săvârșite în toate satele româneşti – şi în Ardeal numai în satele româneşti –, au păstrat aceste sate într-o unitate spirituală între ele şi cu românii de peste Carpaţi. Liturghia şi slujbele răsăritene au rămas trăsătura bisericească de unire între toţi românii, chiar când între românii ardeleni s-a produs o separaţie din punct de vedere administrativ-bisericesc. Se poate vorbi de o permanentă şi neîntreruptă unitate religioasă liturgică a poporului român. Întreg poporul român a rămas înlăuntrul aceleaşi vieţi liturgice răsăritene” 8.

Această limbă liturgică a dobândit statutul de limbă de cultură și civilizație creștină când Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură au fost traduse în limba vie a poporului.

Așadar, Biserica, prin intelectualii săi, a avut o contribuție determinantă la „creșterea limbii românești”, componentă fundamentală a ființei și identității poporului român.

Mihai Eminescu, cunoscând rolul Bisericii și al credinței creștine în dezvoltarea culturii și a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință și al cultului, a numit Biserica Ortodoxă Română „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului” 9.

Biserica Ortodoxă a slujit întotdeauna neamul românesc și a sprijinit aspirațiile lui. În acest sens, marele istoric Nicolae Iorga scria:

„Mitropoliții, episcopii, egumenii și așa de adesea ori și smeriții călugări ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învățătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul și nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe drumul pământului fără a-și desface ochii de la cer […], dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de Stat, ostași, mucenici și sfinți” 10.

Cultivând conștiința unității de credință și neam, Biserica Ortodoxă Română a pregătit condițiile pentru înfăptuirea marilor evenimente din istoria românilor – Unirea Principatelor din 1859, obținerea Independenței de stat a României (1877-1878) și Marea Unire din 1918.

Totodată, Biserica Ortodoxă a participat la toate aceste momente definitorii din istoria neamului nostru prin clerul care a militat pentru unirea românilor într-un singur stat, dar și prin preoții săi eroi, care i-au însoțit pe soldații români și i-au întărit duhovnicește, împărtășind cu ei toate nenorocirile războiului și jertfindu-și uneori viața. Preoții care nu au fost mobilizați i-au consolat şi întărit pe cei rămași acasă și le-au insuflat speranţă.

La 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan, fost Șef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române, aflat în vizită la Serviciul Religios al Armatei Române, menționa că: „Preoții și-au făcut mai mult decât datoria și este o cinste pentru cler, care alături de ostași, a făcut mai mult decât i-am cerut noi pentru țară și neam […] Rugați-vă lui Dumnezeu ca să ne dea cât mai mulți patrioți de care țara are mare nevoie. Transmiteți tuturor preoților de armată mulțumirile calde pentru inimosul lor concurs ce mi-ați dat pentru apărarea țării” 11.

Suntem chemați, deci, mai ales acum, în acest an special Centenar, să evidențiem și să comemorăm „pe toți acei români care, prin cuvânt și faptă au fructificat Marea Unire de la 1918 și până în prezent: ctitori de biserici și mănăstiri, promotori ai educației creștine românești și ai culturii române din țară și străinătate, susținători ai operei social-filantropice a Bisericii, apărători ai spiritualității românești”. Realitatea unității de credință și de neam a conferit poporului român o identitate particulară în istorie și ea trebuie cunoscută și valorificată de contemporani.

Încheierea

Creștinat, adică unit cu Hristos prin Botez, de când se forma în istorie, poporul român poartă în sufletul său pecetea tainei Crucii și a Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce și o Înviere, suferinţă și speranţă, întristare și bucurie. Taina Crucii care se înalţă în slava Învierii este înscrisă pe stema României, ca simbol al dăinuirii noastre și program spiritual al comuniunii întru Hristos. De aceea, vulturul de pe stema României poartă Crucea în plisc, arătând că ne-am apărat patria, am dăinuit ca neam și am păstrat unitatea și demnitatea noastră ca Stat naţional, prin credinţă şi iubire jertfelnică.

Românii au cultivat permanent conștiinţa unităţii de credinţă și de neam. Credinţa creştin-ortodoxă a constituit, alături de latinitate sau romanitate, un element fundamental, care i-a unit pe români, chiar și atunci când împrejurările le-au fost potrivnice, ei trăind în state politice separate.

În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae afirma că poporul român are simţul misterului din tradiţia creștină ortodoxă răsăriteană şi luciditatea latină: „Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai din persistenţa lui din veacuri imemorabile în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi în îmbinarea în el a caracterului latin şi a creștinismului ortodox” 12.

Biserica Ortodoxă, care a însoţit și a slujit poporul român de la nașterea sa în istorie, a cultivat permanent în sufletele credincioșilor români conștiinţa că au aceeași obârșie, limbă romanică (neo­latină) și credinţă creștină. Adevărul originii daco-romane și al latinităţii limbii sau adevărul „romanităţii românilor” a fost conștientizat în Biserică și transmis de ierarhi, preoţi și diaconi prin predică, dar și prin tipărirea cărţilor bisericești, răspândite apoi în toate provinciile locuite de români, întrucât ele au fost adresate întregii „seminţii ro­mânești”.

Suntem singurul popor neolatin care-și afirmă originea romană prin numele său, de popor român. Numele de „români” apare prima dată într-o scriere bisericească, mai precis în prefaţa Paliei de la Orăștie (1582) 2, o traducere parţială în limba română a Vechiului Testament. Conștiinţa că românii, deși trăiau separaţi în mai multe state, vorbeau aceeași limbă și aveau aceeași origine și credinţă, este confirmată și mărturisită şi de Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei, în Predoslovia Răspunsului împotriva catehismului calvinesc (1645) 13.

Biserica Ortodoxă Română a iubit și a slujit întotdeauna poporul român, a binecuvântat aspiraţiile lui de libertate și unitate și a participat la momentele semnificative ale istoriei naţionale, precum Unirea Principatelor din 1859, obţinerea Independenţei de stat a României (1877-1878) și Marea Unire din anul 1918.

Centenarul Marii Uniri este o sărbătoare a unităţii de neam și de credinţă, întărită prin jertfă și biruinţă. În urmă cu un secol s-a înfăptuit România Mare, cu preţul unor mari sacrificii, prin unirea Basarabiei cu Regatul României, hotărâtă de Sfatul Ţării de la Chișinău la 27 martie/9 aprilie 1918, a Bucovinei, decisă de Congresul General al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918, și a Transilvaniei, hotărâtă de Marea Adunare Naţională din 18 noiembrie/1 decembrie 1918, convocată la Alba Iulia.

Statul întemeiat în anul 1918, prin unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României, a primit recunoaștere internaţională prin tratatele care au constituit sistemul de la Versailles (1919-1920).

Deși nedreptăţile istoriei au făcut ca unele dintre teritoriile românești unite în 1918 să fie mai târziu desprinse din trupul ţării (nordul Bucovinei şi Basarabia, în 26 iunie 1940; Ardealul de Nord, în 30 august 1940 – Dictatul de la Viena; Cadrilaterul – Dobrogea de Sud, în 7 septembrie 1940), totușifraţii nu pot fi separaţi de graniţe, iar sentimentele de dragoste și frăţietate nu pot fi înăbu­șite.

Comemorăm în acest an pe făuritorii Marii Uniri din 1918, îndeosebi pe basarabenii Ion Inculeţ, Pantelimon Erhan, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan și Ioan Pelivan, pebucovinenii Iancu Flondor, Ion Nistor, Sextil Pușca­riu, Dionisie Bejan și Doru Popovici, pe transilvănenii Vasile Gol­diș, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Ion Flueraș și Vasile Lucaciu.

Totodată, evidenţiem contribuţia multor clerici români la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, în frunte cu Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, viitorul Patriarh al României.

Biserica Ortodoxă Română a susţinut mai întâi Unirea Principatelor Române (1859), realizarea Independenței de Stat a României (1877-1878) şi a Marii Uniri din anul 1918, iar apoi a militat pentru recunoaș­terea drepturilor şi demnităţii ei pe plan extern, şi anume: dobândirea Autocefaliei,în anul 1885, şi ridicarea la rang de Patriarhie, în anul 1925.

Un simbol al înfăptuirii întregirii României, realizată prin jertfa ostașilor noștri și prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, este construirea Catedralei Naţionale.

După încheierea Războiului de Independenţă din 1877-1878, poetul Mihai Eminescu şi scriitorul Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au susţinut ideea construirii unei catedrale naţionale, un edificiu bisericesc cu valoare de simbol naţional, ca semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu 14.

Apoi, după Marea Unire din 1918, Patriarhul Miron Cristea a susţinut și a promovat importanţa construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Încă din anul 1920, la o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod, denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului a fost adoptată cu entuziasm. Ea face referire la izbăvirea sau eliberarea poporului român de orice dominaţie străină și la realizarea unităţii într-un singur Stat national 15.

Așadar, Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, cu hramul principal Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor, unește simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoștinţa pe care o datorăm permanent Eroilor Nea­mului.

Comemorarea făuritorilor Marii Uniri și a contribuţiei istorice majore a acestora la realizarea idealului naţional de unitate constituie o ofrandă de recunoștinţă, dar și prilej pentru generaţia actuală de a cunoaște mai bine virtuţile lor, de a le preţui și a le pune în valoare, fiind chipuri de lumină și întărire spirituală pentru viaţa și lucrarea Bisericii în contextul actual.

 

 

Indicii, referinţe şi note bibliografice:

 

1. Pr. Dumitru Stăniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1992, p. 14.

2. Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia românească veche: 1508-1830, tom. I. 1508-1716, București, Stabilimentul grafic J.V. Socec, 1903, p. 95.

3. Ioan Bianu, Dan Simonescu, Bibliografia românească veche: 1508-1830, tom. IV. Adăogiri şi îndreptări, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co, Societate Anonimă Română, 1944, p. 191.

4. Nicolae Şt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, p. 51.

5. Nicolae Iorga, Dezvoltarea ideii unităţii politice a românilor, Bucureşti, Ed. Casei Școalelor, 1915, p. 26.

6. Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, Bucureşti, Ed. Academiei, 1983, p. 122, n. 34.

7. Ion Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul I, 1508-1830, Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române, 1903, p. 139.

8. I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul I, p. 289.

9. I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul I, pp. 150-151.

10. Ioan Lupaş, Documente istorice transilvane, vol. I (1599-1699), Cluj, Tipografia Cartea Românească, 1940, p. 178.

11. I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul I, p. 170.

12. Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, în colecţia „Opere complete”, vol. IX, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2018, p. 325.

13. Timpul, 14 august 1882, în: Mihai Eminescu, Opere, vol. 13, Bucureşti, Ed. Academiei, 1989, pp. 168-169.

14. Nicolae Iorga, Istoriei Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. I, ediție revăzută și adăugită, București, Ed. Ministeriului de Culte, 1928, p. 4.

15. Gh. Nicolescu, Gh. Dobrescu și A. Nicolescu, Preoți în lupta pentru făurirea României Mari, 1916 – 1919, București, Ed. Europa Nova, 2000, p. 198.

 

 

 

 

 

 

07-08-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu