Cuvântul şi cuvintele

„Roagă-te şi citeşte în mod regulat; în felul acesta tu vorbeşti cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu tine” (Sfântul Ciprian al Cartaginei)

În poezia „Cuvântul”, Alexandru Vlahuţă, pe de-o parte elogiază virtuţile cuvântului şi, pe de alta, evidenţiază cantitatea de malefic pe care acelaşi cuvânt o poate conţine: „Ca-n basme-i a cuvântului putere:/ El lumi aievea-ţi face din păreri,/ Şi chip etern din lumea care piere,/ Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri. …Aprinde-n inimi ură sau iubire,/ De moarte, de viaţă-i dătător,/ Şi neamuri poate-mpinge la pieire,/ Cum poate-aduce mântuirea lor”.

Cuvântul poate înfiinţa un lucru inexistent sau poate desfiinţa un lucru existent. Adică poate aduce la viaţă sau poate pogorî în mormânt o realitate, poate chiar un om. Prin cuvânt vine viaţa sau moartea omului. Cuvântul subliniază un adevăr sau îl ascunde. Îl poate decontextualiza sau poate mări sau micşora nepermis de mult anumite părţi ale lui în defavoarea altora. Şi poate face asta conştient sau inconştient. Conştient, atunci când persoana cuvântătoare caută să impună un anumit sens al lucrurilor, să dea o anumită turnură evenimentelor sau să le prezinte ochilor în anumite culori. Inconştient, atunci când cuvântătorul omite, distorsionează şi generalizează fără să vrea diferite aspecte ale evenimentelor şi situaţiilor (O’Connor, 2010, p. 205).

Omul e făcut astfel încât să poată categorisi cât mai repede lucrurile şi fenomenele pe care viaţa i le aduce înainte. De aceea, el foloseşte, să zicem, nişte „scurtături” prin care aduce lucrurile împreună şi le pune de aceeaşi parte a semnificaţiei sau prin care le separă de altele socotite fiind ca aparţinând altor grupe de semnificaţii. Aceasta i-a servit odată supravieţuirii fizice. În situaţiile de viaţă şi de moarte, omul nu avea timp să dezbată idei despre ce să facă şi cum ar fi mai bine sau mai puţin bine pentru a scăpa viu. Scopul scuza mijloacele. Uneori n-avea de ales şi trebuia să ucidă ca să-şi scape viaţa. Gândirea ecologică şi morală, fundamentată pe nu ştiu ce principii relaţionale ale filosofiei interpersonale, era străină de omul care la tot pasul era pândit de pericole. Pentru astfel de motive, oamenii ajungeau în situaţia de a generaliza foarte repede, introducând lucrurile fie în categoria „pericol de moarte”, fie în cea de „hrană” necesară supravieţuirii. E vorba aici despre ceea ce neuropsihologii numesc calea inferioară, automată, prin care decizia este luată spontan şi calea superioară, adică reflexivă, care intră în acţiune atunci când avem timp să reflectăm asupra, să zicem, filosofiei vieţii (Goleman, 2007, p. 365).

Mecanismele psihologice ale etichetării prin cuvânt funcţionează la fel până în ziua de azi. Şi, în plus, sunt foarte confortabile şi eficiente, deoarece nu mai presupun investiţia de timp pentru a afla adevărul gol goluţ. Timpul înseamnă bani şi, ca atare, nu mai trebuie pierdut cu tot felul de lucruri care îl împiedică pe om de la obţinerea acestora. Astfel că timpul nu mai trebuie pierdut nici măcar pentru scopul nobil de a afla adevărul.

E ca în pilda aceea în care unul dintre fraţii din mănăstire îl cheamă pe stareţ pentru a i-l arăta pe un alt frate care săvârşea păcatul cu o femeie pe o mirişte. Când s-au apropiat nu era vorba despre altceva decât despre doi snopi puşi unul peste altul. Un exemplu clasic de etichetare în o cu totul şi cu totul altă zonă decât a adevărului. Cuvântul aici devine crimă împotriva aproapelui. Oricum, chiar şi când în favoarea etichetării s-ar putea invoca o oarecare justificare raţională şi reală, se poate păcătui prin exces de zel în judecarea cazului, tocmai pentru că se insistă pe un singur segment de interpretare, lăsându-se deoparte complexitatea conjuncturală în care persoana se afla la un moment dat. În situaţii de acest gen, cuvântul poate îndeplini rolul de judecător suprem.

Timpul şi spaţiul se comportă diferit în prezenţa cuvântului. Atunci când cineva urăşte pe altcineva, timpul petrecut împreună de aceste două persoane poate părea o veşnicie. Cuvintele pe care le schimbă între ele sunt ca nişte clopote uriaşe care le izolează şi le blochează şi mai mult pe una în prezenţa celeilalte. Cuvintele de ură pe care le schimbă între ele se prelungesc mult dincolo de situaţia prezentă, semnificaţia lor şi starea de ură pe care au generat-o însoţindu-le nedeterminat de aici înainte.

Dimpotrivă, iubirea şi cuvântul de iubire condensează timpul la maxim. Câteva ore pot trece ca o clipă în prezenţa persoanei îndrăgite. În acest caz, timpul nu se află niciodată în cadrele lui obişnuite de măsurare. Dacă persoanele care se iubesc sunt la distanţă una de alta timpul se dilată dureros de mult şi, invers, dacă aceste persoane sunt în acelaşi loc, oricât de mult ar petrece împreună li se pare prea puţin.

Cu spaţiul, lucrurile sunt la fel. Chiar dacă nu ai fost niciodată în Abu Dhabi, cuvântul unui povestitor cu oarecare charismă te face să zbori peste mări şi ţări până în locul respectiv, reuşind chiar să-l vezi cu ochii minţii. Nimic nu este prea departe pentru cel care beneficiază de cuvântul potrivit. Puterea informaţională a cuvântului, împreună cu imaginaţia şi cultura beneficiarului, contribuie la astfel de călătorii, care lasă în urmă reperele obişnuite ale timpului şi spaţiului.

Rolul social al cuvântului poate fi argumentat şi astfel: „Aprinde-n inimi ură sau iubire,/ De moarte, de viaţă-i dătător,/ Şi neamuri poate-mpinge la pierire,/ Cum poate-aduce mântuirea lor” (Alexandru Vlahuţă).

Rolul social, public, al cuvântului e inevitabil. Specific uman, cuvântul îndeamnă şi transmite mesaj. Poate motiva, determina, argumenta şi înfierbânta. Acum intră în discuţie coloana vertebrală a vorbitorului. Ce doreşte el să transmită şi cum face uz de cuvânt. În ce scop? Cu voie sau fără voie, cuvântul poate deveni acum propagandă şi ideologie. Poate vehicula o afectivitate nuanţată. Pe bază de ştire falsă se pot crea sentimente false. Fake news-ul generează hate speech-ul. Eludarea adevărului conduce la resentiment. Cuvântul poleit prea mult devine politic. Devine extrem de alunecos şi ascuţit. Manipulat cu viclenie intră adânc şi otrăvitor. E ca ghimpele, nu-l simţi când intră. Pe asta se bazează manipularea maselor.

Desigur, cuvântul poate fi sublimat în discursul patriotic. Un fel de discurs motivaţional şi cu ţinta precisă a coagulării oamenilor in interesul unui ideal naţional. În fapt, orice moment istoric al ţării noastre a coincis cu prezenţa unor oratori de excepţie. Fiecare mare om politic contemporan cu un eveniment de anvergură patriotică are câteva vorbe de duh care au penetrat inimile şi minţile oamenilor din vremea aceea şi au străbătut apoi generaţiile. „Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor”, zice Tudor Vladimirescu atunci când vrea să-i subsumeze pe panduri idealului revoluţionar. „Nu există libertate din afară fără libertate din lăuntru”, le va fi zis Bălcescu reprezentanţilor politici ai vremii, iar naţiei române, în spirit democratic, i-a adăugat că „viaţa nu merită trăită, dacă e trăită în genunchi în faţa altora”. Iar la 1859, Alexandru Ioan Cuza le-a spus şi le-a arătat românilor că „a pricepe e mai important decât a şti”. Şi pentru că suntem în an centenar al Marii Uniri de la 1918, amintim doar reflexia unui mare gânditor şi participant activ, Vasile Goldiş: „Unirea tuturor românilor într-un singur stat este singura pretenţie a civilizaţiei”, vorbă prin care a arătat cum a dospit de-a lungul timpului şi s-a copt în cuptorul istoriei această firavă şi ingenuă idee a unităţii, transformată apoi în fluviu purtător al semnificaţiei multinivelare ale unităţii tuturor românilor de pretutindeni.

Exemplele ar putea continua nedefinit, însă ceea ce vrem să arătăm aici e că în seva îndemnului şi consemnării patriotice, cuvântul îşi manifestă latenţe de semnificaţie de o substanţă ce irupe din adâncuri de simţire şi cugetare românească.

           În sfârşit, poate că cel mai înalt pisc pe care poate cuvântul urca, este rugăciunea. Cuvântul ca rugăciune. După poetul nostru basarabean, Alexe Mateevici, destinaţia limbii noastre este slava adusă lui Dumnezeu: „Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slava-n ceruri,/ Să ne spui-n hram şi-acasă,/ Veşnicele adevăruri” (Limba Noastră). Când te rogi descoperi adevărata relevanţă a limbii. În rugăciune banalitatea face loc perenului. Cuvintele rămân aceleaşi, însă adresantul le schimbă semnificaţia pământească spre una cerească. Una este să-i spui unui prieten „ajută-mă!” şi este cu totul şi cu totul altceva să-I spui lui Dumnezeu „ajută-mă!”. Dacă prietenului îi ceri bani pentru a-ţi cumpăra ceva, lui Dumnezeu îi ceri sănătate pentru a putea câştiga cele necesare traiului. Dacă prietenului îi ceri un împrumut pentru a-ţi achiziţiona o vioară, lui Dumnezeu îi ceri să-ţi păstreze sănătatea corzilor vocale. Cuvântul rugăciunii este cuvânt ceresc şi nu unul adresat oamenilor.

Zicem şi noi acum, în acelaşi duh de rugăciune, cu Maica Teodosia: „Doamne, sfântul Tău cuvânt,/ Este pe acest pământ/ Aluat pe care-l pui/ În făina gândului/ Şi faci gândul să dospească/ Dospitura cea cerească” (Aluat). În cuvântul rugăciunii nu mai cerem lucruri pământeşti pe care ni le pot furniza şi favoriza şi numai oamenii, ci ridicăm standardul solicitărilor spre ceea ce numai Dumnezeu ne poate da.

Iar când cuvântul îmbracă forma liturgică a slujirii preotului cu credincioşii, Trupul lui Hristos, cuvântul îşi dezvoltă ultima lui potenţialitate de cuvânt creator de comunicare şi, încă mai mult, de comuniune.

„Voi, căror vi s-a dat solia sfântă/ De preoţi ai acestei mari puteri,/ Voi, în al căror suflet se frământă/ Întunecate valuri de dureri./ /Şi gânduri de-un popor întreg gândite,/ Nu duceţi minunatul vostru dar,/ Ofrandă mâinilor nelegiuite,/ Ci, ca pe sfânta masă din altar,/ /A-mpărtăşirii taină preacurată,/ Aşa cuvântul să vi-l pregătiţi/ Ca mii de inimi la un fel să bată,/ Şi miilor de veacuri să vorbiţi” (Alexandru Vlahuţă).

Cuvântul rugăciunii la altar e deplin. Aici şi acum, în acest loc şi spaţiu sacre, preotul şi credincioşii devin co-creatori cu Dumnezeu. „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalmul 32, 9). Când Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, a zis „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei, 26, 26 – 28), atunci s-a întâmplat exact acel lucru care se întâmplă şi când preotul rosteşte aceste cuvinte în cadrul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Prin lucrarea plină de putere a Duhului Sfânt, aceste cuvinte spuse acum de preot, se împărtăşesc de puterea cu care Însuşi Mântuitorul nostru le-a rostit. Se întâlnesc acum şi aici, ca nicicând altcândva şi niciunde altundeva, cuvântul cu Taina. „Prin ruperea Cuvântului de Taină, Taina este ameninţată să fie înţeleasă ca magie, iar Cuvântul fără Taină e ameninţat să fie redus la doctrină”(Schmemann, 2003, p. 86) Aici suntem dincolo de ideologie şi de propagandă. Pentru că, aşa-zicând, cuvântul rostit nu mai este al nostru, ci al lui Hristos Care l-a rostit şi îl mai rosteşte şi acum odată cu noi prin cuvântul liturgic al preotului.

Aşa cum ne explică Sfântul Ciprian în comentariul la Rugăciunea Domnească, de fapt, noi ne rugăm cu cuvintele lui Hristos atunci când ne adresăm Tatălui ceresc „adresându-I rugăciunea pe care am învăţat-o de la Fiul Lui, să fim astfel mai uşor ascultaţi” (Sfântul Ciprian al Cartaginei, op. cit. p. 464).

Acest cuvânt nu mai poartă semnificaţia atribuită de noi, ci este un cuvânt teofor, adică poartă cu el sensul mântuitor al tainei dumnezeieşti şi îndumnezeitoare. Folosindu-ne în Sfânta Liturghie de cuvânt, el nu mai este un cuvânt care are în centru lui omul şi interesele lui mărunte şi egoiste, ci omul ca persoană, ca chip al lui Dumnezeu. Comunitatea celor ce se roagă în Biserică este „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru, 2, 9), poporul care nădăjduind spre Făcătorul Său nu va fi ruşinat în veac. „Antinomia creştinismului constă în aceea că el este îndreptat concomitent asupra întregului – asupra întregii creaţii, asupra întregii lumi, asupra întregii omeniri, dar totodată este îndreptat integral şi asupra fiecărei persoane umane unice şi de nerepetat” (Schmemann, 2003, p. 104). Aceasta este rugăciunea comunităţii creştine, a unităţii în Biserică, plină de nădejdea ajutorului de sus.

Încheiem luând în considerare că suprema temeluire a coexistenţei cuvântului şi tainei, ca formă maximă de exprimare a potenţialităţilor creatoare, transformatoare şi mântuitoare ale cuvântului, stă în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu: „În tradiţia liturgică şi spirituală, esenţa Bisericii se împlineşte tocmai în neîntrerupta legătură a Cuvântului şi a Tainei, ca Întruparea Cuvântului care se împlineşte în timp şi în spaţiu…” (Schmemann, 2003, p. 86).

Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Se face om unind tainic în Persoana Sa firea dumnezeiască şi firea omenească în chip neamestecat şi neîmpărţit şi, astfel, se exprimă voia lui Dumnezeu prin însuşi glasul lui Dumnezeu Însuşi, glas şi cuvânt făcut accesibil nouă prin Întrupare.

În loc de concluzii, încheiem cu o rugăciune-psalm, arătând odată în plus puterea eliberatore şi plină de nădejde a cuvântului omenesc ridicat în slava rugăciunii: „Fericit este neamul căruia Domnul este Dumnezeul lui, poporul pe care l-a ales de moştenire Lui. Din cer a privit Domnul, văzut-a pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul Său, cel gata, privit-a spre toţi cei ce locuiesc pământul. Cel ce a zidit îndeosebi inimile lor, Cel ce pricepe toate lucrurile lor. Nu se mântuieşte împăratul cu oştire multă şi uriaşul nu se va mântui cu mulţimea tăriei lui. Mincinos este calul spre scăpare şi cu mulţimea puterii lui nu te va izbăvi. Iată ochii Domnului spre cei ce se tem de Dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila Lui. Ca să izbăvească de moarte sufletele lor şi să-i hrănească pe ei în foamete. Şi sufletul nostru aşteaptă pe Domnul, că ajutorul şi apărătorul nostru este. Că în El se va veseli inima noastră şi în numele cel sfânt al Lui am nădăjduit. Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru tine (Psalmul 32, 12 – 21). Plinirea cuvântului se face în taina rugăciunii.

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
2. SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI (1981). În Apologeţi de limbă latină, PSB, vol 3, traducere de Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.
3. GOLEMAN, Daniel, (2007). Inteligenţa socială – noua ştiinţă a relaţiilor umane, traducere din limba engleză de Ileana Achim, Bucureşti: Curtea Veche.
4. O’CONNOR, Joseph, (2010). Manual de NLP – ghid practic pentru a obţine rezultatele pe care le doreşti,traducere din limba limba engleză de Eduard Bucescu, Bucureşti: Curtea Veche.
5. SCHMEMANN, Alexander, (2003). Euharistia – Taina Împărăţiei, traducere din limba rusă de pr. Boris Răduleanu, Bucureşti: Editura Bonifaciu.