Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 6461

Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu Maica Siluana si Picu Ocoleanu (1) - Despre bucurie

Monahia Siluana Vlad
Tags: bucurie;
Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu Maica Siluana si Picu Ocoleanu (1) - Despre bucurie

 

 
"Bucurie înseamnă a simţi că eşti viu şi că are rost să fii viu...
cred că m-a dăruit Dumnezeu cu un surplus de viaţă...
care, după întâlnirea mea cu Mântuitorul, a devenit Bucurie... "
 

            Hristos a înviat! Bun găsit la o nouă emisiune la Radio Logos, emisiune care se va numi Meşteşugul bucuriei. E vorba despre un catehism viu, un catehism care să nu aibă nimic din caracterul sec al prelegerilor cu caracter academic, un catehism care să pornească, după cum zice titlul emisiunii, de la bucurie. Am început această emisiune cu o partitură de Felix Mendelsshon Bartholdy, o partitură care se cheamă Cântecul gondolei veneţiene http://www.youtube.com/watch?v=PegVmVRGBi0&feature=fvwrel. De altfel, această partitură ne va servi mai departe drept fundal pentru emisiune.
Personal, am avut astăzi o mare bucurie. Poate începutul vi se pare naiv, însă am simţit o mare bucurie când, în urmă cu numai câteva minute, l-am întâlnit pe unul dintre foştii mei studenţi, un părinte de la o mănăstire de aici din Oltenia, care mi-a povestit că va pleca în curând undeva în Italia, la Veneţia, să înveţe mai departe. De aceea am şi ales cântecul acesta, Cântecul gondolei veneţiene. Nu ştiu câtă bucurie emană acest cântec, însă asta este forma sufletului meu de a se bucura acum. Fiecare suflet are o formă a sa proprie de a se bucura. La Învierea Mântuitorului, femeile mironosiţe au avut ele însele o formă proprie de a se bucura, de a se mira, de a se cutremura, de a-şi ieşi din sine de fericire de bucurie pentru că a înviat Hristos, Dumnezeul nostru. Nici nu puteam să începem altfel această emisiune, decât gândindu-ne la bucuria primă, la bucuria primordială, la bucuria Învierii lui Hristos.
Dar pentru că am vorbit deja mult prea mult şi poate că multă lume se gândeşte că această emisiune va fi un soi de monolog, trebuie să fac precizarea acum că nu voi fi nicidecum singur – au cum să te bucuri singur? -, ci voi fi permanent în această emisiune alături de maica Siluana Vlad, una dintre persoanele pentru care merită să vii şi să rămâi la Craiova, aşa cum îi ziceam unui prieten din Scoţia, care m-a vizitat zilele trecute.
           
            Mă bucur să fim împreună, maică. Ce înseamnă pentru dvs. bucurie? Vă întreb pentru că în mod special dvs. obişnuiţi să salutaţi folosind cuvântul „bucurie”.
           
            Înseamnă a simţi că eşti viu şi că are rost să fii viu. Cred că m-a dăruit Dumnezeu cu un surplus de viaţă. Prea multă viaţă, prea mult viu în mine şi până la întâlnirea bucuriei sfinte, bucuriei pe care a adus-o Mântuitorul - la mine, c-o adusese pe pământ de 2000 de ani, acest preaplin de viaţă mi se părea o durere de nesuportat şi o tragedie pentru… şi căutam orice metodă ca să mă scape, să mă elibereze, cel puţin de surplusul de viaţă. Abia când L-am întâlnit pe Mântuitorul în viaţa mea şi când noi doi locuim împreună şi cinăm împreună şi ne odihnim împreună şi... de cele mai multe ori, pentru că sunt şi momente în care mai adorm singură sau o rup la fugă, bucuria a devenit viaţă. Surplusul meu de viaţă a devenit bucurie. Şi pentru că uneori o simţim, uneori n-o simţim, uneori e debordantă, alteori e… ar putea fi numită absentă, cred că e nevoie de un meşteşug pentru descoperirea ei, pentru îmblânzirea ei; şi e nevoie de nişte margini pe care trebuie să le aduci; şi de trezirea ei, când pare îngropată sub necazurile zilei, sub tristeţile psihismului nostru. De aceea spun: meşteşug. Bucuria e un dar, însă comportarea cu ea, trăirea ei, presupune şi un meşteşug.
           
            Există semeni care, atunci când văd rasa monahală, sutana, reverenda în general, când văd preoţii, monahii, monahiile îmbrăcaţi aşa de sobru, în negru, au o anumită reţinere şi tind să considere că credinţa trebuie să fie ceva foarte trist. Mai mult decât atât, prezenţa preotului, a monahului, a monahiei în mijlocul oraşului a fost legată pe la noi prin Oltenia de unele superstiţii - mi-a ieşit preotul în cale, o să am ghinion!
            Şi mie îmi făceau taxiurile, dacă trebuia să iau un taxi sau …scuipă, se întorc, strigă... ca să nu le meargă rău.
           
            Şi atunci, cum bucurie, cum bucurie în hainele acestea negre?
           
            Bine, sub aceste haine negre există o haină albă. La călugărie, noi primim o cămaşă albă, ca şi cămaşa de la botez, care e haina bucuriei, călugăria este cumva un alt botez, şi peste acea haină a bucuriei îmbrăcăm haina doliului, haina suferinţei că nu toţi oamenii sunt îmbrăcaţi în bucurie, că nu toţi oamenii, nu toţi semenii noştri, nu toţi fraţii noştri, trăiesc bucuria Învierii, n-au cunoscut-o, n-au auzit, nu ştiu, nu pot. Şi atunci Părinţii noştri care au primit de la Dumnezeu haina sau învăţătura despre cum să fie haina, au ales această formă vizibilă a durerii noastre nevăzute de a nu fi împreună cu toţi şi cu fiecare în bucurie.
           
            Faptul de a-ţi purta haina monahală e şi acesta un meşteşug.
           
            Face parte din meşteşug, e o formă de a ieşi în întâmpinarea celui care suferă, a celui care nu ştie că există bucuria. Dacă durerea se plânge şi se poate striga pentru că omul aleargă în ajutor, chiar şi cei mai nepăsători oameni ajung la un moment dat să sară în ajutorul celui care plânge de durere sau are un necaz, vedeţi cataclismele şi tot ce i se întâmplă, bucuria trebuie acoperită, învelită cumva pentru a nu-l răni pe cel care n-a ajuns să o cunoască. Ea trebuie mărturisită cumva într-o formă accesibilă omului acolo unde este el, în starea în care se găseşte el, ori aceasta face parte din, este ascultarea poruncii Mântuitorului care zice: ”Viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”. Deci bucuria mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi ea capătă formă văzută sau simţită pentru celălalt atunci când Dumnezeu îngăduie şi cum îngăduie El. Până atunci, aproapele meu nu este provocat, trebuie să nu fie provocat la nimic. Deci asta ar fi… să aibă loc să fie lângă noi fără să fie provocat la ceva de mine, ci doar provocat de Dumnezeu, care se vede, haina Îl face cunoscut, toată lumea ştie că astea sunt ale lui Dumnezeu. Îmi suna odată telefonul, că misiunea mea presupune existenţa unui telefon, pe stradă, şi unul zice: „Ia uite, pe asta o sună Dumnezeu!”. Şi am fost mulţumită, bucuroasă, recunoscătoare, că în mintea omului nu este o maică, ci e una de-a lui Dumnezeu, iată o formă de a mărturisi acea bucurie ascunsă, care se vede atunci când rânduieşte Dumnezeu, cum rânduieşte Dumnezeu şi cum primeşte sufletul din faţa ta.
           
            Dar persoana care a zis: iată, sună Dumnezeu, persoana aceasta, probabil, recurgând la o metaforă, a dat semn că a înţeles, de fapt, despre ce e vorba.
           
            Şi cei care ne scuipă şi cei care fug de noi, de fapt asta fac, dau semne vizibile că sunt într-o relaţie afectivă puternică cu Dumnezeu, fie că-L ocărăsc, fie că-L cheamă, fie… sunt oameni care se închină când ne văd şi eu atunci ştiu că nu se închină la mine şi nici el nu se închină, dar prezenţa mea i-a amintit şi el îşi face semnul crucii.
           
            Privind sutana cea neagră a preoților și monahilor, îmi vine în minte o sintagmă de-a Sfântului Grigorie de Nyssa - ebrietas sobra sau sobrietas ebra… adică ebrietate sobră, sobrietate beată. Sfântul arată că aceasta este starea omului aflat sub imperiul harului lui Dumnezeu. Sobrietatea aceasta a hainei, care, cum spuneam, pe mulţi îi opreşte, îi blochează...
            Îi şi sperie
            Îi şi sperie.
            Pe o caniculă să vezi aşa pe cineva înveşmântat din cap până-n picioare, când cel din faţa ta e dezbrăcat de tot şi se uită… ei, şi cum e posibil? Şi atunci poţi să spui: ce nu e posibil la om, e posibil la Dumnezeu şi iată mărturia, nu? E posibil să fii atât de îmbrăcat..
           
            Şi totuşi să ai sufletul dezbrăcat în faţa lui Dumnezeu. Şi de cealaltă parte, e acea ebrietas, adică o beţie sobră, e beţia duhului. Aș vrea să vă întreb cum ați ajuns dvs. personal în stare de ebrietate - în starea de ebrietate a harului lui Dumnezeu?
 
            (Râde) M-a învăţat părintele care m-a adus în biserică. Că eu am zis: dar nu puteţi să luaţi de la mine surplusul acesta de… ca să mă odihnesc sau să… şi atunci m-a învăţat ce să fac cu plusul acesta şi, dacă vrei, m-a îmbătat de beţia lui, mi-a arătat că e un dar şi nu o pacoste. Da? Şi mi-aduc aminte că după perioada imediat după convertire, mulţi din cei din jurul meu spuneau lasă c-o să-ţi treacă, pentru că mă mai avântasem şi în alte forme de trăire şi de… cum să spun, de manifestare a vitalităţii şi a bucuriei mele sau a durerii mele de a fi. Şi-mi trecea, evident. La un moment dat am făcut radiofonie amator, să vorbesc prin morse, ceva, nu mai ţin minte că eram foarte tânără... sigur că mi-a trecut repede. Dar, mă întorc: ai văzut la mine pentru că a rânduit Dumnezeu să ne întâlnim în unul din momente în care se vede. Dacă mă întâlneşti într-un moment în care sunt furioasă sau sunt supărată pe tine sau… s-ar putea să spui: no, m-am înşelat. Eu cred că toţi cei care sunt în contact cu harul, au momente de asemenea beţie şi de bucurie, doar că eu cred că nu toată lumea are meşteşugul acesta de a păstra bucuria când nu se mai simte, când evenimentele biologice sau psihologice ale vieţii noastre ne copleşesc şi nu mai putem să simţim şi să mărturisim bucuria noastră. Cred că aici este minunea pe care a făcut-o Dumnezeu cu mine, de a simţi şi de a mărturisi, fără să vorbesc, despre lucrarea bucuriei şi în momentele de supărare, de deznădejde, de ură, de supărare... nu chiar ură, dar mă rog, înţelegeţi... deci sunt două lucruri, două planuri... două etaje ale vieţii. Şi dacă am treabă la parter, nu înseamnă că la etajul unu bucuria nu e întreagă, dar trebuie să fac curat şi acolo şi trebuie să trăiesc. Deci poţi trăi în acelaşi timp tristeţea că ai păţit ceva şi bucuria că ştii cine eşti, ştii unde te duci, ştii de ce trăieşti şi că Cel care te iubeşte e cu tine. Că acum simt mai mult durerea de genunchi decât prezenţa lui Dumnezeu, asta este, dar eu, bucuria că Dumnezeu este cu mine şi că durerea mea de genunchi are rolul ei şi importanţa ei, asta nu înseamnă că nu-mi pun prişniţe sau că nu înghit şi eu ceva să-mi treacă, înţelegi, doar că există o ştiinţă de a trăi la toate nivelele fiinţei în acelaşi timp, fără să excluzi, fără să obturezi, nu ştiu să spun, nu m-am gândit niciodată la asta, fără să închizi uşa de la un etaj la altul.
           
            Şi oare cum se realizează lucrul acesta? Mă gândesc la felul în care şi eu m-am convertit şi m-am convertit şi iar m-am convertit. Pentru că au venit peste mine valuri de genul acesta, în care am simţit de multe ori că L-am întâlnit pe Dumnezeu. Poate părea un cuvânt mare, nu? L-am întâlnit pe Dumnezeu… - şi protestanţii vorbesc la fel, neoprotestanţii mai ales, nu-i așa?
           
            Şi să ştii că L-au întâlnit
           
            Şi poate L-au întâlnit, da. Mă rog, eu mă gândesc…
           
            E vorba de ce au făcut după întâlnire. De întâlnit sigur L-au întâlnit.
           
             S-a întâmplat când eram copil, nu ştiu câţi ani aveam. Mi-aduc aminte de catapeteasmă, de frumuseţea răpitoare a catapetesmei, bănuiesc că aveam vreo 3 ani, şi gustul de pâine şi de vin în gură. Eram fericit aşa cum un copil e fericit numai la pieptul mamei sale sau când primeşte o jucărie... jucăria visurilor sale. Apoi au trecut ani buni de zile, dar lucrul a rămas cumva mocnind undeva într-un colţ de suflet. Peste alţi câţiva ani de zile, părintele din satul bunicilor mei mi-a dat să citesc Sfânta Scriptură. Şi stăteam pe o grămadă de pietriş, parcă văd, soarele apunea şi eu citeam despre cum a creat Dumnezeu cerul și pământul. Şi atât de puternic îmi răsunau cuvintele acelea în inimă, încât, noaptea, visam că vorbesc cu Dumnezeu. Apoi iar au trecut ani de zile, s-au întâmplat alte lucruri și iarăşi a venit Hristos la mine. Şi tot aşa. Poate că mulţi dintre ascultătorii noştri se identifică şi cu modelul acesta. Care ar putea fi însă meşteşugul prin care am putea „capta” bucuria aceasta?
           
            În primul rând, rememorarea sau readucerea în viaţa noastră a acestor momente de întâlnire: cândva am simţit ceva cu totul şi cu totul deosebit, am simţit ceva cu totul special. Acel ceva mi-a adus bucurie, sau mi-a aduso adâncime, un fel de a fi care nu se confundă cu cel de toată ziua. Şi amintirea lor ne duce într-o zonă a fiinţei, noi suntem foarte bogaţi sufleteşte! Adică bogaţi ca teritoriu. Avem un suflet mare, întins, lung, bogat, adânc, lung şi lat ca o împărăţie, dar trăim într-un cotlon, trăim într-o cămăruţă, într-o cotruţă mică, înghesuiţi acolo de nişte o să vorbim într-o zi despre sinapsele …nişte sinapse de mare siguranţă, într-o puşcărie trăim. Şi aceste momente speciale din viaţa noastră ne-au arătat că nu suntem în închisoare. Tu ai cunoscut prin bucurie. Pe mine m-au dus când eram copil să mă împărtăşesc, însă nu–mi amintesc vreo bucurie. Eu m-am întâlnit cu absolutul, cu Dumnezeu, cu Hristos invers, prin durere, prin disperare. Viaţa era atât de dură, Dumnezeu să-l odihnească pe tata, era atât de violent când s-a întors din prizonierat. Înainte mama plângea că nu e tata acasă, după aceea plângea că era tata acasă. Şi viaţa era fără nici un orizont. Un sat de câmpie şi dacă ieşeai la marginea lui ca să scapi de lumea aceea plină de ţipete, de durere, probabil că era şi altceva, dar copilul nu auzeau decât asta, era nimic. Cel puţin nu se vedea nimic, şi atunci singura şansă era să te uiţi în sus. Şi ştie toată lumea care se uită în sus cade în sus şi într-unul din momentele acestea am simţit că ieşirea e pe sus. La un moment dat mi s-a părut că am auzit stelele cum cântă. Nu este important. Important este că fiecare om are în viaţa lui momente speciale. E uimitor cum oamenii se cramponează de momentele speciale dureroase, care le-au marcat dureros viaţa, din care au ales să nu iasă. De exemplu o agresiune, o violenţă, o agresiune sexuală. Cunosc mulţi din cei care îmi scriu sau vin să se consilieze cu asemenea capcane care i-au închis într-o vinovăţie, i-au închis într-o spaimă, de unde nu mai pot ieşi fără ajutorul cuiva. Dar dacă ei îşi rememorează viaţa, vor vedea că între ele sunt momente de deschidere, întâmplări care aduc pe „Cel ce este” în viaţa noastră. Acesta ar fi primul pas: oare ce am trăit eu minunat, de ce m-am mirat, ce m-a minunat, ce m-a uimit? Pentru că starea de uimire, când rămâi cu gura căscată şi cu ochii larg deschişi şi nu mai… îţi stă mintea în loc, acelea sunt momentele în care ne vizitează harul, ne vizitează Dumnezeu, indiferent unde suntem, ce suntem şi ce facem. Şi pe acestea ar trebui să le recuperăm şi apoi să ne ajutăm de instrumentul acesta pe care îl folosim toată ziua, de raţiune, ca să ne stea mintea în loc. pe mine mă scotea din orice plăcere şi satisfacţie uimirea că ce plăcut e, ce frumos e, şi, când te gândeai că vei muri şi că frumuseţea asta eu n-o mai văd şi că acum aproape nimeni n-o vede, că oamenii aleargă, aleargă după altceva decât... şi nu se opresc să vadă frumosul. Îmi aduc aminte odată, când eram foarte tânără, aveam un buchet de frunze uscate în mână, galbene, frumoase, şi a trecut pe lângă mine o gospodină cu un borcan de sticlă şi cu o sacoşă cu murături şi m-a privit cu ură şi m-a jignit că… „ai timp să culegi frunze!”. Şi m-am gândit: ce-o împiedică să privească o frunză în alergătura aceea? După aceea mi-am dat seama că e ca o închisoare. Gândul că trebuie să punem murături, că trebuie să facem faţă vieţii, că trebuie… ne apasă ca o puşcărie, ca o închisoare. Ori dacă mă opresc şi spun: bun, am pus murăturile, mă iubeşte bărbatul pe care îl doresc, am ajuns să am cariera pe care mi-am dorit-o şi sunt apreciată, am casă, am maşină, am… şi? Vine un „şi?” care-ţi închide gura şi-ţi deschide ochii mari şi-ţi opreşte mintea. Şi nu poţi să nu simţi o spaimă mai mare decât frica de a nu lua un examen, decât frica că n-o să te placă cineva. Ori, ieşirea este asta: a sparge odată pereţii aceştia meschini, care ne ţin în spaime de doi bani şi în dureri de doi bani, şi să ne arunce în spaima cea mare, în durerea cea mare: mor, dar care e sensul vieţii mele, unde este, care este sensul? Şi atunci, această spaimă, această durere care îmi sparge limitele mărunte, mă va duce în braţele celui ce spune: Eu sunt, Eu am înviat. Nu se poate, atunci auzim, dacă avem, şi avem peste tot se strigă Hristos a înviat …cine-i Hristos, cum a înviat? A, dacă a înviat El, şi eu pot să fiu viu, şi eu pot să înviez. Dar pentru asta este nevoie să vedem cât de derizorii, cât de meschine sunt idealurile, principiile, împlinirea dorinţelor noastre dacă nu duc dincolo de moarte, dacă le opreşte moartea.
           
            În contextul acesta, meşteşugul bucuriei ar fi cumva meşteşugul ieşirii din cotidian, din cotidianul acela prăfuit.
           
            Ba nu, ci al Învierii în cotidian. Pentru că dacă am bucurie, este pentru că eu nu mă plictisesc când curăţ cartofi, eu mă pot plictisi dacă perspectiva e încuiată. Dar să cureţi cartofi e un miracol! E o minune!
           
            Da, dar ca să văd lucrurile aşa nu trebuie cumva să găsesc ieşirea aceea? Să găsesc, cum zicea un filosof, luminişul acela al fiinţei, locul acela unde cade lumina, să ştiu să mă poziţionez cumva în locul acela unde cade…
           
            Şi să mă las crăpat.
           
            Chiar să mă las crăpat. Să găsesc rostul. Rost, în româna veche, însemna deschizătura aceea prin care vine lumina şi-ți cade, poate pe frunte. Şi atunci, faptul acesta de a ieşi fără să ieşi propriu-zis din cotidian..
           
            Aş vrea să nu folosim… Pentru mine, când cineva spune să ieşim, mi se pare că o rupe la fugă. Deci mai degrabă să ne deschidem ca să vină! Noi zicem: Vino, Doamne! În momentele grele, când am zis: Doamne, nu mai pot, ia-mă la tine, mi-a zis: stai acolo că vin Eu! Şi-a venit!
           
            Da, e foarte bună precizarea.
           
            E venire; noi Îl chemăm, epicleza e venire, e coborârea Lui la mine. Şi cotidianul meu devine Rai, altfel va trebui să selectez, să pun pe cineva să-mi dea să mănânc, pe cineva să-mi spele, din păcate se întâmplă… ci eu, făcând toate acestea, tot ce face omul, fiziologic, biologic, în muncă, toate, totul, totul este liturghie, e întâlnire vie cu Dumnezeu, dacă te deschizi, dacă îndrăzneşti să intri acolo unde ai crăpat de durere. Adică ce ne ţine închişi este mila de noi să nu crăpăm.
           
            Avem așadar două tipuri de raţiune: e o dată raţiunea aceasta pe care ați descris-o pornind de la femeia cu murăturile, cu sacoşa plină de borcane cu murături, este raţiunea utilitaristă.
           
            Da, dar ce frumoase sunt murăturile alea!
           
            Şi pe de altă parte, e raţiunea epicletică, am zice, raţiunea liturgică. Momentul în care ne aflăm este acela al întâlnirii dintre cele două raţiuni: raţiunea omului vechi, raţiunea aceasta în care murăturile sunt nişte biete murături, şi momentul acela în care raţiunea aceea se deschide şi vine cu flori în întâmpinarea omului care poartă murături…
           
            Şi în care murăturile sunt flori coapte.
           
            Şi în care murăturile sunt flori coapte. Încheiem, iubiţi prieteni, cu această idee a înnoirii raţiunii noastre, a descoperirii dimensiunii liturgice a raţiunii, cu necesitatea aceasta de a căpăta o nouă raţiune, aşa cum am numit-o noi azi, raţiune epicletică sau raţiunea liturgică. Hristos a înviat!
           
            Adevărat a înviat!
 
(Radio Logos – 5 oct.2006; transcris de Sanda Bordei de pe http://www.harrdelos.com/2009/10/mestesugul-bucuriei-catehisme-vii-cu.html, cu acordul Maicii Siluana)
27-07-2012
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu