Tâlcuire la Fericiri VIII: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor (Matei 5, 10)

 

"Însuși harul Sfântului Duh, stăpânind peste tot sufletul și umplând locașul lui de veselie și de putere, face ușoară pătimirea prin nădejdea celor viitoare și copleșește simțirea durerii prezente." - Sfântul Grigorie al Nyssei

Învățătura de credință ortodoxă explică această a VII-a Fericire astfel: Aşa cum am văzut şi la fericirea a patra, cuvântul „dreptate” are aici înţelesul de dreaptă credinţă şi dreaptă purtare, viaţă neprihănită, sfinţenie, în care bineînţeles este cuprinsă şi virtutea socială a dreptăţii. Vechiul Testament ne vorbeşte de mulţi drepţi care au fost prigoniţi din pricina luptei lor împotriva păcatelor lumii în care ei trăiau şi pentru îndreptarea acesteia spre o viaţă morală.

Luptând pentru dreptate, au fost prigoniţi proorocii. Tot din pricina aceasta a fost răstignit Mântuitorul Hristos. El a proorocit Ucenicilor Săi că vor fi prigoniţi, ca şi El: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15,18-19). Cei prigoniţi pentru dreptate vor avea parte de Împărăţia cerurilor, aşa cum a făgăduit Mântuitorul. Căci se cuvine ca lucrătorii împreună cu El la zidirea unei lumi noi să fie acolo unde este şi El: Părinte – S-a rugat Mântuitorul – voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea” (Ioan 17, 24). - Învăţătură de credinţă Ortodoxă, Editura Renaşterea

O tâlcuire a acestei a VIII-a Fericiri, deopotrivă  statornică peste vremuri, dar și foarte actuală, aparține Arhimandritului Ioan Krestiankin, în cartea Cum să ne spovedim, apărută la Editura De Suflet. https://www.agaton.ro/produs/3205/cum-sa-ne-spovedim Asemenea Părintelui Arsenie Boca, Pr. Ioan explică cele trei tipuri de ispite – de la trup, de la diavol și de la lume – și felul în care se interpun acestea în calea fericirii noastre cerești. De asemenea, Pr. Ioan ne învață cum putem ști dacă iubim dreptatea, cum să avem bărbăția mărturisii dreptei credințe și cum să îndurăm orice prigoană în numele și pentru dragostea lui Hristos:

"De ce lumea prigoneşte adevărata credinţă, evlavia, adevărul care aduce atâta bine oamenilor, introducând în societate unitate, dragoste reciprocă, deprinderi bune, pace, linişte, ordine? Pentru că lumea trăieşte întru răutate, oamenii au început să iubească răutatea mai mult decât bunătatea. În predica de pe munte Mântuitorul ne-a indicat două căi de viaţă: una largă şi alta îngustă. Calea largă - „poarta cea largă" - duce la pieire şi mulţi sunt cei care o urmează, iar calea îngustă duce la viaţă, adică ne dăruieşte mântuirea. Calea îngustă, sau-„poarta îngustă", ne obligă la nevoinţă, la o luptă permanentă împotriva păcatului şi a tuturor obstacolelor care apar pe parcursul ei. Cel care ne împiedică să urmăm această cale este trupul nostru, firea noastră coruptă prin păcatul strămoşesc, grija trupului fiind de-a dreptul exagerată. Împotriva noastră se ridică şi duşmanul neamului omenesc, care nu se bucură de grija pe care şi-o fac oamenii pentru mântuirea lor. Împotriva noastră se ridică şi oamenii care ne înconjoară, cărora li se pare că viaţa bună a oamenilor credincioşi le vădeşte viaţa lor păcătoasă, fiind ca o mustrare la adresa lor.

Toată această răzvrătire, mai ales cea care vine din partea oamenilor porniţi cu răutate împotriva credincioşilor, este îndreptată împotriva dreptăţii lui Dumnezeu. Răi fiind, oamenii răzvrătiţi i-au urât dintotdeauna şi i-au prigonit pe cei drepţi, şi îi vor urî şi îi vor prigoni în continuare. Cunoaştem din istorie mulţi prigonitori. Primul dintre ei a fost Cain, care l-a omorât pe Abel pentru evlavia lui. Isav cel lipsit de orice fărâmă de moralitate l-a prigonit pe blândul său frate Iacov. Copiii lui Iacov l-au prigonit pe fratele lor Iosif şi l-au vândut în Egipt, pentru ca el să nu le fie ca o albeaţă în ochi prin buna lui purtare. Blândul David a fost şi el prigonit de nefericitul Saul până la moartea aceluia. Iudeii şi-au prigonit şi şi-au bătut prorocii care le-au vădit viaţa nelegiuită şi, în final, L-au prigonit şi L-au ucis pe cel mai mare Drept, pe Plinitorul Legii şi al Prorocilor, pe Soarele Dreptăţii - Domnul nostru Iisus Hristos.

După înălţarea Mântuitorului la cer a început o perioadă îndelungată de prigoane înfricoşătoare îndreptate împotriva urmaşilor lui Iisus Hristos. Toate aceste prigoane au fost şi sunt iniţiate, aşa cum arată însuşi Domnul, împotriva dreptăţii. Nu a unei dreptăţi pământeşti însă, a dreptăţii ce nu ni se dă la serviciu, de pildă, sau a dreptăţii sociale, ci contra dreptăţii fiinţiale pentru om - contra dreptăţii lui Hristos. Doar această dreptate corespunde cerinţelor fundamentale ale duhului omenesc şi doar ea ne ajută cu adevărat să soluţionăm în mod real toate celelalte cerinţe ale vieţii omeneşti: legate de grijile vieţii de familie, de serviciu şi de responsabilităţile sociale. Prigoana îndreptată împotriva dreptăţii se manifestă în diverse forme. Incepând cu cele mai grozave chinuri, la care erau supuşi mucenicii creştini pentru mărturisirea lui Hristos în primele veacuri ale creştinismului, până la batjocuri, condamnări, injurii şi dispreţ - totul îndreptat împotriva credincioşilor, ca şi cum ar fi oameni înapoiaţi, periculoşi pentru societate. La baza acestei vrăjmăşii stă o antipatie mare faţă de oameni, şi nu numai faţă de oameni, ci şi, aşa cum am mai spus deja, şi faţă de dreptatea lui Dumnezeu.

Care sunt aşadar cerinţele ce se impun prin această fericirie?

1.Să iubim dreptatea sau adevărul. Iubim noi oare cu tărie adevărul lui Dumnezeu, credinţa noastră creştină şi viaţa trăită după poruncile lui Hristos? Nu! Doamne; iartă-ne pe noi, păcătoşii! Dacă am fi iubit dreptatea lui Dumnezeu, dacă ne-am fi iubit credinţa şi viaţa trăită după poruncile lui Dumnezeu, atunci am fi preţuit fiecare minut din viaţa noastră, am fi petrecut timpul învăţând Legea lui Dumnezeu, rugându-ne, făcând fapte bune, dezrădăcinând din suflet înclinaţiile rele ale firii noastre.

Noi însă atât de mult am iubit lumea, încât ne topim şi acum după ea. Atât de mult, încât nu ne deosebim de cei necredincioşi decât prin faptul că frecventăm slujbele Bisericii şi respectăm cu mare râvnă unele reguli şi rânduieli exterioare, sau prin faptul că avem o ţinută creştinească. Poate că cineva a purtat haine negre, şi-a acoperit capul cu basmale negre până în vârful nasului, şi mâinile cu metanii. Poate că aţi făcut toate acestea fără să cunoaşteţi de ce unii oameni se îmbracă astfel şi de aceea în mod absurd v-aţi făcut de râs în faţa necredincioşilor care s-au amuzat văzându-vă îmbrăcaţi astfel - iar vouă vi s-a părut că aţi făcut o faptă plăcută Domnului cu îmbrăcămintea voastră exterioară. Pocăiţi-vă!

Pentru că şi cărturarilor şi fariseilor le plăcea să iasă în evidenţă prin ţinuta lor exterioară pentru a arăta că sunt evlavioşi, însă Domnul le-a spus: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege (Matei 23,27-28). Doamne, iartă-ne nouă, păcătoşilor, şi acest păcat!

Poate că cineva nu a dezvoltat în copiii săi simţul religiozităţii, nu şi-a crescut copiii în dragoste faţă de Biserică, nu a cultivat în ei credinţa în Tainele Bisericii, iar acum insistă ca fiul sau fiica să vină la biserică, să se împărtăşească sau să se cunune. Iar ei, ca să scape cumva de rugăminţile voastre insistente, acceptă Sfintele Taine fără a avea credinţă - poate cârtind în adâncul sufletului -, iar voi v-aţi bucurat de întoarcerea lor aparentă la credinţă. Pocăiţi-vă, pentru că păcatul lor trece asupra capului vostru! Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii, cei ce încercăm cu atâta neînţelepciune să ne corectăm greşelile vieţii noastre pe care am trăit-o cu indiferenţă, atunci când noi înşine nu ne gândeam deloc la Dumnezeu şi nici copiilor nu le spuneam nimic despre Dumnezeu!

Poate că cineva s-a îndoit de Biserica căreia îi aparţine prin botez? I-aţi compătimit poate pe sectari şi pe cei care în chip samavolnic s-au despărţit de Biserică, care au sfâşiat cămaşa lui Hristos cu trufia lor? I-aţi zăpăcit poate pe alţii cu analizele şi cu raţionamentele voastre, care sunt, cu siguranţă, departe de adevăr - cum că trebuie să ştii multe, să experimentezi multe, să înţelegi multe lucruri pentru a avea dreptul nu numai să judeci, ci şi pur şi simplu să analizezi viaţa Bisericii?

Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii, că nu mai avem nici o frică de Tine, şi cu îndrăzneala noastră am mers atât de departe, încât am îndrăznit să judecăm viaţa Bisericii! Doamne, suntem aproape cu toţii ignoranţi când este vorba despre învăţătura de credinţă, despre regulile bisericeşti, despre rânduiala Tipicului bisericesc, neavând nici o responsabilitate înaintea Domnului, în afară de mântuirea propriului suflet, neavând nici un fel de drept moral, ne-am obişnuit să-i judecăm permanent pe sfinţiţii slujitori, ajungând până şi la ierarhii Bisericii, chiar până şi la patriarh. Pocăiţi-vă!

Astfel sunt copiii neînţelepţi ai Bisericii, care având în Biserică statutul de păstoriţi, în gândirea lor duhovnicească nu au nici cea mai vagă idee despre adâncul greutăţilor şi gradul responsabilităţii pe care o au în faţa lui Dumnezeu cei cărora Domnul le-a încredinţat turma Sa. Responsabilitatea noastră sfântă este să-i ajutăm din toată inima cu rugăciunea, nu să aruncăm în ei cu pietrele judecăţii noastre. Se vor găsi şi aşa destui oameni care să arunce „cu pietre" în slujitorii Bisericii lui Hristos.

Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii! înjurând pe cei pe care lumea şi aşa îi dispreţuieşte şi-i urăşte, repetăm păcatul lui Ham, care n-a ştiut să acopere goliciunea tatălui său -vorbesc aici despre cazurile în care îi judecăm pe slujitorii Sfântului Altar pentru obişnuitele lor slăbiciuni omeneşti, şi încă îi judecăm cu o îndârjire nemaipomenită, de parcă preotul după firea lui n-ar fi un om asemenea nouă tuturor. S-a gândit careva dintre voi, judecători groaznici şi nemiloşi, la ce fel de necinste se expune astăzi un om care urmează calea preoţiei pentru ca în biserici să se săvârşească Liturghia în timpul căreia voi vă împărtăşiţi cu Sfintele lui Hristos Taine, ca să boteze, să săvârşească Taina Sfântului Maslu, să înmormânteze, să dezlege păcatele pe care nimeni, în afară de preot, nu le poate dezlega? Măcar pentru această binefacere, care vine de la Dumnezeu prin oamenii ce şi-au asumat odată cu hirotonia şi nevoinţa unei mucenicii voluntare, lepădaţi-vă de răul obicei de a judeca.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „dacă jignirea slugilor împăratului pământesc, care îi împlinesc voia, atrage după sine o pedeapsă mare asupra celor care le-au jignit, atunci cărei pedepse se expun acei creştini care nu numai că nu respectă, ci îi şi jignesc pe slujitorii împăratului Ceresc?" Să reţineţi: acolo unde nu există respect faţă de preoţie, acolo nu există nici respect faţă de credinţă. Oamenii amorali din toate timpurile nu aveau altă grijă decât să slăbească respectul faţă de preoţie prin clevetiri şi prin vorbire de rău. Iată cui îi ajutăm atunci când judecăm şi îi vorbim de rău pe slujitorii Bisericii lui Hristos! Şi încă ne mai şi imaginăm că luptăm pentru adevăr!

Doamne, iartă-ne orbirea şi nepriceperea cea fără de măsură! Sau poate că printre voi există batjocoritori înrăiţi de cele sfinte, care, ascunzându-se după frecventarea bisericii, îndrăznesc să se apropie de Tainele Bisericii şi în special de Taina Sfintei împărtăşiri cu Trupul şi Sângele Domnului, fiind în taină sectari sau având mintea infectată cu tot felul de cugetări filosofice? Să nu îndrăzniţi de acum înainte să mai ispitiţi îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu! Să ţineţi minte pentru totdeauna, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit niciodată! Aveţi grijă să nu luaţi foc atingându-vă cu nevrednicie de Sfintele Taine care sunt foc ce arde pe cei nevrednici! Trebuie ca în final să deschidem bine ochii, să ne dezmeticim şi să ne mărturisim sincer înaintea preotului duhovnic, care, după ce vă va dezlega de păcate, va trebui să vă reunească din nou prin rugăciune cu Biserica din care aţi fost de mult timp expulzaţi de Dumnezeu. Dacă cineva cunoaşte personal astfel de oameni, evitaţi să aveţi ceva cu ei, ca şi cum ar reprezenta o molimă molipsitoare pentru dumneavoastră.

Există o întâmplare interesantă în viaţa Sfântului Apostol Ioan, propovăduitorul dragostei, care se purta cu blândeţe şi dragoste cu toţi păcătoşii, alergând chiar după un tâlhar prin munţi pentru a-l opri din calea păcatului: întâlnindu-se el într-o baie cu un eretic, s-a grăbit să-i spună ucenicului său: „Să fugim de aici, baia ar putea să se aprindă pentru că în ea se află acest păcătos nefericit!" Pentru ce-ţi trebuie ţie, creştinule ortodox, să te interesezi de învăţăturile sectarilor şi să-ţi faci prieteni din rândul oamenilor infectaţi cu idei sectare? „Vrei să te mântuieşti - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, rămâi în Biserică, şi ea nu te va trăda. Biserica este ca o îngrădire. Dacă eşti înăuntrul acestei îngrădiri, fii sigur că lupul nu se va atinge de tine, iar dacă vei ieşi afară, vei fi răpit de fiară. Nu lipsi de la biserică! Nu există nimic în lume mai puternic decât ea. Ea să fie nădejdea ta, în ea se află fericirea ta!"

E posibil ca printre noi să nu existe nici un sectar şi nici un eretic în taină, iar noi să ne considerăm creştini ortodocşi cu toată sinceritatea, pentru că avem o credinţă corectă, adevărată în Hristos. Dar suntem noi în realitate aşa cum ne credem? Nu suntem noi oare cei care înlocuim adeseori credinţa curată cu prejudecăţile, adică schimbăm credinţa adevărată pe o credinţă deşartă, falsă, pe o credinţă în diferite semne? Poate că cineva, necrezând în buna Purtare de grijă a lui Dumnezeu, s-a adresat vrăjitorilor, ghicitorilor şi magicienilor? Pocăiţi-vă pentru acest mare păcat!

Însuși Dumnezeu prin Sfântul Proroc Ieremia spune: Voi să nu ascultaţi pe prorocii voştri, pe ghicitorii voştri, pe visătorii voştri, pe vrăjitorii voştri şi pe-ai voştri cititori de stele... că aceştia vă prezic minciună... (Ier. 27, 9-10). După canoanele Sfintei Biserici, cei care merg la vrăjitori şi la tot felul de ghicitori şi vraci, trebuie opriţi şase ani ani de la Sfânta împărtăşanie. Pocăiţi-vă! Doamne, iartă-ne, că nu ştim să ne punem încrederea întru Tine!

Poate că cineva a fost la ghicitori şi babe ca să scape de boală, şi încă s-au mai şi îndreptăţit, că ei, vezi Doamne, citesc rugăciuni şi te însemnează cu semnul Sfintei Cruci pe locul în care te doare. Dar oare Taina Sfântului Maslu, rânduită prin voia lui Dumnezeu de Biserică pentru tămăduirea celor bolnavi prin harul Sfântului Duh, nu ajută mai mult decât farmecele la tămăduirea bolii? De ce voi, cei ce vă numiţi creştini ortodocşi, vă sfătuiţi rudele să meargă la „babe", să facă farmece ca să le treacă boala, şi nu le sfătuiţi să meargă cât mai repede la biserică să li se facă Taina Sfântului Maslu? Înseamnă că voi, de fapt, credeţi mai mult în farmece decât în Tainele Bisericii! Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii, că am amestecat adevărata credinţă cu superstiţiile, credem în tot felul de puteri, premoniţii, ghicituri, vrăjitorie! Toate aceste lucruri sunt moştenite din trecutul nostru cu rădăcini păgâne. Au trecut mulţime de ani de la încreştinare, iar noi nu ne putem nicidecum lepăda de superstiţii, ca să fim adevăraţi creştini ortodocşi!

2. Cea de-a doua îndatorire pe care ne-o impune a opta poruncă a fericirii este bărbăţia, tăria de care avem nevoie atunci când trebuie să mărturisim sau să apărăm adevărul.

Poate că cineva L-a trădat cândva pe Hristos, căzând de acord cu uşurătate cu cei care au luat în râs într-o manieră batjocoritoare învăţătura sfântă, Tainele şi slujbele Bisericii. Pocăiţi-vă! Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii! Poate că cineva, lucrând la serviciu într-un cerc de oameni necredincioşi sau locuind într-un apartament comun cu astfel de oameni, la bucătărie sau în curte, s-a ruşinat de religiozitatea sa, temându-se ca nu cumva să fie catalogat drept un om înapoiat, sau i-a fost frică să nu ajungă subiect de glume. Pocăiţi-vă! Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii, laşii şi fricoşii!

În parte, această boală este cauzată de faptul că ne este frică să recunoaştem că suntem creştini, pentru a nu strica relaţia cu colegii de serviciu, astfel că raportarea noastră la lucrul pe care-l realizăm acoperă creştinismul de ruşine. Poate cuiva i-a fost ruşine şi frică să-şi pună în casă icoane pe pereţi. Şi toate acestea din cauza lipsei de credinţă în Pronia lui Dumnezeu, care ne păzeşte şi ne îndreaptă viaţa pe calea cea bună. „Dar dacă vor intra colegi de la muncă la mine şi voi avea probleme la serviciu? Dacă vor vedea vecinii că am icoane, şi ei se vor folosi de religiozitatea mea ca de cea mai ascuţită armă cu care mă vor putea birui? - în acest chip ne îndreptăţim.

Dacă comportamentul nostru va fi impecabil, atunci mărturisirea credinţei noastre se va rezuma la suportarea cu bărbăţie a batjocurii verbale. Nu te va alunga nimeni pentru credinţa ta din locul în care stai, din oraşul sau din satul natal! Atunci, de ce vă este frică? Doamne, iartă-ne pe noi, cei ce suntem puţin credincioşi şi fricoşi fără de măsură! Poate că vreunuia dintre voi îi este frică să poarte cruce la gât? Cuiva îi este frică să meargă la doctor având crucea la piept? Cereţi-vă iertare de la Milostivul Dumnezeu pentru că nu aveţi tăria de a-I mărturisi deschis numele, dar niciodată să nu mergeţi nicăieri fără cruce, să nu lăsaţi crucea! Purtaţi crucea la gât fie şi în taină, dar purtaţi-o, pentru că v-a fost aşezată de preot în timpul Tainei Botezului! în una din stihiri-le Octoihului se spune aşa: „Noi, cei ce ne însemnăm cu crucea, vrăjmaşilor ne împotrivim, ne-fiindu-ne teamă de viclenia şi pânda acelora!" Cum se poate ca un om care crede în Domnul Hristos să nu poarte cruce la piept? Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

Ne este frică nu doar de cei necredincioşi, ci unii dintre noi se ruşinează să-şi facă rugăciunea chiar şi acasă sau în vizită, înainte de a sta la masă, chiar dacă toţi ştiu că e creştin şi n-au de gând să-şi bată joc de el sau să-l ia în râs, cei pe care îi vizităm având icoane pe pereţi, dar nerespectând această regulă a evlaviei creştine. Parcă le e turnată mâna în plumb, nefiind în stare să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci - se ruşinează de propria lor religiozitate, de propria rugăciune către Dumnezeu! Iată cât de nedrepţi suntem cu Tine, Doamne! Iartă-ne pe noi, păcătoşii!

Poate că cineva dintre voi s-a lepădat de Hristos şi în alt mod? Neapărat să vă mărturisiţi când veţi merge la duhovnic înainte de a primi rugăciunea de dezlegare. Sunt prea înfricoşătoare cuvintele rostite de Domnul privitoare la cei ce se ruşinează de El, ca să le tratăm cu indiferenţă. Mântuitorul nu acceptă nici o scuză: căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului Se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri (Lc. 9,26). Care dintre noi va putea atunci să spună că n-a ştiut de acest avertisment al Domnului? Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii, pentru că ne este frică şi ruşine, pentru că ne sfiim să Te mărturisim - toate acestea sunt simptome ale slăbirii noastre întru credinţă! înmulţeşte în noi credinţa şi sădeşte în inimile noastre bărbăţia şi statornicia!

Ca să vezi de ce rang ne lepădăm noi?! De cel mai înalt, de cel mai de cinste titlu onorific din lume - acela de creştin -, adică de faptul că noi suntem ucenici ai lui Hristos -, oameni care prin întreaga noastră viaţă slujim celui mai înalt Adevăr.

3. Prigoana

Suntem obligaţi să suportăm cu răbdare toate prigoanele îndreptate împotriva adevărului, unind în noi răbdarea cu nădejdea în Dumnezeu. Cum ne obligă legea lui Hristos să ne comportăm cu cei ce prigonesc Adevărul?

Suntem obligaţi să răspundem calm şi cu bunăvoinţă celor ce ne duşmănesc. Dar ce facem cu cei ce vin cu o curiozitate exagerată sau ne vizitează chiliile şi ne deranjează adeseori în timpul rugăciunii, prin caracterul lor de oameni needucaţi în sensul general-uman al cuvântului, cum ne comportăm cu ei? Ne irităm când îi vedem, în cel mai bun caz, îi punem la punct, iar dacă ni s-ar da voie, i-am da afară şi i-am snopi în bătaie!

Şi pe cine l-am bucura cu o astfel de primire? Doar pe vrăjmaşul nostru, care prinde puteri, se alimentează cu orice răutate, ură şi antipatie manifestată de noi. Dar, de vom face astfel, să ştiţi că nu vom mai converti pe nimeni la credinţa în Hristos. Iar oamenii necredincioşi vor merge în lume şi vor spune: „Am fost la mănăstire şi am văzut că s-au adunat în bisericile lor nişte babe şi nişte moşnegi foarte răutăcioşi, cunoscuţi de toată lumea." Dacă cineva şi-a permis să se poarte fără tact sau să facă vreo farsă vreunui om în biserică, pocăiţi-vă!

Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

Dacă se întâmplă ca cineva să spună minciuni despre noi sau să fim clevetiţi, suntem obligaţi să răspundem cu răbdare, cu tăcere sau cu linişte, cu o explicaţie serioasă a situaţiei reale, dacă avem suficiente cunoştinţe şi înţelepciune şi dacă condiţiile discuţiei permit să ne exprimăm părerea.

Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

La farsele pe care ni le fac creştinii să răspundem după următoarea regulă: mă feresc de rău şi fac binele. Trebuie să reţinem faptul că răul niciodată nu se biruie prin rău. Apostolul Pavel ne învaţă aşa: Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău.

Purtaţi grija de cele bune înaintea tuturor oamenilor (Rom. 12,17). Mai bine ar fi să suferim noi boli şi umilinţe, decât să provocăm necazuri celor ce ne prigonesc şi ne supără.

Nu trebuie să intrăm în conflicte şi în discuţii aprinse despre credinţă, nici să dorim să fie loviţi de fulger cei ce ne prigonesc şi ne asupresc, ateii înverşunaţi, batjocoritori, care ne provoacă o mare durere batjocorindu-ne credinţa, ci trebuie să ne rugăm pentru ei şi să-i compătimim, pentru că aceştia sunt cei mai nefericiţi oameni de pe pământ, viaţa pământească fiind foarte scurtă, iar cea veşnică fiind fără de sfârşit. Acum ei luptă cu putere contra adevărului, iar unii îl resping în mod deschis. Atunci însă când se vor închide ochii trupeşti şi se vor deschide ochii cei duhovniceşti, înfricoşătoare le va fi deschiderea vederii lor! Nu vă este milă de aceşti oameni? Va putea oare o inimă de creştin să-i dorească cuiva moartea cea veşnică şi iadul? Dacă cineva este în stare să dorească cuiva un astfel de rău, să se pocăiască!

Iartă-ne, Doamne, atitudinea deloc creştină faţă de cei necredincioşi care suferă de o astfel de boală înfricoşătoare cum este necredinţa!

Deschide-le încă din această viaţă ochii sufletului ca să înţeleagă pe Cine îl prigonesc şi a cui voie rea o împlinesc! Ei nu ştiu ce fac! Doamne, iartă-i şi pe ei, iartă-ne şi pe noi, căci generaţia de astăzi e formată din copiii şi nepoţii noştri, pe care nu i-am educat în credinţă şi în dragoste faţă de Tine! – Sursa: Crestinortodox.ro

 

A consemnat Cristina Roman