Pomenirea morţilor în cultul ortodox – Moşii de vară

 

Despre taina morţii. Moartea dreptului şi moartea păcătosului

Biserica Ortodoxă ne învaţă că moartea este "despărţirea sufletului de trup"; odată această despărţire săvârşită, trupul este dat pământului şi putrezeşte. Aşadar, ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfânta Scriptură mărturiseşte astfel: " Şi se va întoarce ţărâna în pământ, de unde s-a luat, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7). Moartea îl răpeşte pe om când a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru îndeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului conţine - prin prevederea dumnezeiască - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului. Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenţei, adresa într-o zi lui Dumnezeu următoarea rugăciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe ?". Şi Dumnezeu i-a răspuns: "Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a cunoaşte." Dumnezeu a hărăzit sufletul să treacă prin trei stări diferite, care constituie viaţa sa veşnică: viaţa în pântecele mamei, viaţa pe pământ şi viaţa de dincolo de mormânt.

Sufletul, la ieşirea sa din trup, trece in împărăţia fiinţelor asemenea lui, adică în împărăţia spirituala a îngerilor. După faptele sale bune sau rele, sufletul se uneşte cu îngerii cei buni în rai sau cu îngerii căzuţi în iad. Acest adevăr ni se descoperă nouă de către Iisus Hristos, in parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazar, ne învaţă că sufletele, după ce s-au despărţit de trup, intră în aceeaşi zi în rai sau în iad. " Adevărat zic ţie că astăzi vei fi cu Mine in rai. " (Luc. 23, 43), a zis Mântuitorul Iisus Hristos tâlharului celui bun. În acest fel fiecare suflet despărţit de trupul lui ori va fi în rai ori in iad. Când? Astăzi , a zis Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce înţelegem prin cuvântul astăzi şi cum împăcăm această expresie cu învăţătura Bisericii despre Vămile Văzduhului şi despre a treia, a noua şi a patruzecea zi după moarte? Pe pământ sunt zile, nopţi, şi ani; dincolo de mormânt nu este decât veşnicie, luminoasă sau întunecată. Deci, cuvântul astăzi desemnează timpul de după moarte, adică veşnicia. A treia, a noua şi a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, fiindcă dincolo de mormânt împărăţia timpului nu există; acolo nu sunt alte zile decât cea de astăzi, un continuu şi veşnic prezent. Misterul morţii este poarta prin care sufletul, despărţindu-se de trup, intră în veşnicie.

Noi cunoaştem şi vedem ce devine trupul; cât despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar ştim cu desăvârşire ce i se întâmplă prin mărturisirea Sfintei Biserici – stâlpul, temelia şi confirmarea adevărului - care nu a căzut niciodată din învăţătura sa cea adevărată şi dreaptă şi nici nu poate cădea, pentru că este învăţată de Duhul Sfânt. În acest fel descriu Sfinţii Părinţi ce se întâmplă în momentul în care sufletul se desparte de trup: "Îngerii - buni şi răi - se vor înfăţişa înaintea sufletului. Vederea acestora din urmă va pricinui sufletului o nesfârşită tulburare, dar va găsi o mângâiere la vederea şi protecţia îngerilor celor buni. Faptele bune ale omului şi conştiinţa curată sunt în acel moment de un mare ajutor şi reprezintă o mare bucurie pentru el. Ascultarea, umilinţa, faptele bune şi răbdarea sunt de mare ajutor sufletului, care urcă spre Domnul nostru Iisus Hristos, într-o mare bucurie fiind însoţit de îngerii cei buni; în acest timp sufletul plin de vicii, pasiuni, păcate şi patimi, este condus de diavoli în iad, unde va suferi veşnic." (Sfântul Teodor Studitul). Sfântul Grigorie, ucenicul Sfântului Vasile, o întreabă într-o vedenie pe Sfânta Teodora asupra împrejurărilor ce au însoţit moartea sa şi a ucenicilor săi. "Cum pot să-ţi spun, zise ea, despre suferinţă fizică şi simţământul de apăsare a celor ce mor? Starea sufletului în timpul despărţirii sale de trup este asemenea senzaţiei celui ce ar cădea gol în mijlocul flăcărilor şi s-ar fi făcut cenuşă. Când a venit ceasul morţii mele, duhurile cele rele m-au înconjurat din toate părţile. Unele mugeau ca nişte fiare sălbatice, altele lătrau ca nişte câini, iar altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, mă ameninţau, se pregăteau a se arunca asupra mea şi scrâşneau din dinţi, privindu-mă. Eram nimicită de groază când, deodată, am văzut doi îngeri stând la dreapta patului meu şi vederea lor îmi dădea curaj şi îndrăzneală. Abia atunci demonii s-au  îndepărtat puţin de patul meu. Unul din îngeri a întrebat cu mânie pe demoni: "Pentru ce ajungeţi voi întotdeauna înaintea noastră lângă patul muribunzilor, pentru a înspăimânta şi tulbura pe tot sufletul ce se pregăteşte a se despărţi de trupul său? Voi n-aveţi ce vă bucura aici: mila lui Dumnezeu a pătruns acest suflet şi voi n-aveţi nici o parte din el." Atunci diavolii s-au tulburat şi au început a descoperi şi arăta faptele mele cele rele, săvârşite în tinereţea mea, şi strigau: "Ale cui sunt deci aceste păcate, n-a făcut ea cutare lucru şi cutare lucru?".

În sfârşit, a venit moartea, grozavă la vedere. Se aseamănă omului, însa nu are carne şi nu este formată şi alcătuită decât din oase omeneşti. Ea a adus cu sine mai multe instrumente de tortură: săbii, săgeţi, lănci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frică. Sfinţii Îngeri au zis către moarte: "Fă-ţi treaba ta şi scapă uşor acest suflet de legăturile trupeşti, fiindcă el nu are mare povară de păcate.". Moartea se apropie de mine, a luat o mică secure şi-mi tăie mai întâi picioarele, apoi braţele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slăbi toate mădularele mele şi le despărţi din încheieturi. Am pierdut astfel braţele şi picioarele mele, tot trupul meu era mort şi nu puteam sa mă mişc. Pe urmă mi-a tăiat capul şi n-am putut să-l mai mişc, ca şi cum ar fi încetat să fie al meu. După aceasta, ea a pregătit o băutură într-un vas pe care l-a apropiat de buzele mele şi m-a făcut să o beau cu de-a sila. Această băutură era atât de amară încât sufletul meu nu a putut să o suporte, s-a înfiorat într-atât şi s-a aruncat afară din trup. Atunci îngerii l-au primit în braţele lor. Când m-am întors, am văzut trupul meu că zăcea neînsufleţit, fără mişcare şi fără viaţă, şi l-am privit ca unul care ar privi un veşmânt de care s-a dezbrăcat; şi m-am mirat. Îngerii mă ţineau şi demonii s-au apropiat de noi, arătând păcatele mele. Îngerii au început a căuta faptele mele cele bune şi, din mila lui Dumnezeu, le-au găsit. Îngerii adunau faptele mele cele bune, făcute în viaţa mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi se pregăteau a le pune în cumpănă în faţa faptelor mele cele rele, când deodată s-a arătat Sfântul nostru Părinte Vasile, care a zis către Sfinţii Îngeri: "Acest suflet a făcut mult bine bătrâneţilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el şi Dumnezeu m-a ascultat şi mi l-a dat.". Zicând aceste cuvinte, a scos de la sân o pungă plină cu aur şi a dat-o îngerilor, spunând: "Când veţi trece prin vămile văzduhului şi duhurile rele vor începe a chinui sufletul său, răscumpăraţi-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca şi sudoarea mea şi acum dau această pungă pentru acest suflet, care m-a slujit.".

După ce a isprăvit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele au rămas înmărmurite; au început a scoate gemete tânguitoare şi s-au îndepărtat. Apoi iarăşi s-a arătat Sfântul Vasile, purtând nişte vase pline cu miruri curate şi preţioase. A deschis vasele, unul după altul, şi a vărsat acele miruri asupra mea; pe loc m-am simţit inundată de miresme duhovniceşti şi m-am simţit schimbată şi luminată. Sfântul a zise către îngeri: "Când veţi fi împlinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, îl veţi duce în locuinţa pe care a pregătit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfântul s-a făcut nevăzut. Îngerii m-au luat şi ne-am îndreptat spre Răsărit.". Oamenilor luminaţi de Dumnezeu li se încredinţează că, la cea de pe urmă suflare, faptele lor sunt puse în balanţă, în cumpănă şi: Dacă partea dreaptă este mai ridicată decât cea stângă, sufletul este primit în rai, în mijlocul îngerilor; dacă cele două părţi ale cumpenei sunt deopotrivă, atunci desigur că numai mila lui Dumnezeu capătă biruinţă; când cumpăna se apleacă spre partea stângă, dar nu cu mult, mila dumnezeiască înlocuieşte lipsa (astfel sunt cele trei judecăţi ale Domnului: judecata dreaptă, judecata omenească, şi judecata milostivă); când faptele cele rele apleacă cumpăna prea mult în partea stângă, atunci judecata cea mai dreapta rosteşte hotărârea în funcţie de păcate. Acestea sunt condiţiile, criteriile şi împrejurările ce însoţesc moartea omului.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, vorbind de moartea dreptului şi de cea a păcătosului, a formulat câteva linii generale pentru aceeaşi idee, spunând că moartea păcătosului este cumplită, pe când cea a dreptului este frumoasă. "Nebune, întru această noapte ţi se va cere sufletul tău. " (Luc.12, 20), a zis El despre cel dintâi, în timp ce al doilea va fi dus de îngeri în sânul lui Avraam. (Luc.16, 22). Aşadar, de noi înşine şi cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu depinde şi atârnă felul morţii noastre, noi putând să o facem frumoasă sau cumplită, după cum vom fi îndeplinit poruncile lui Iisus Hristos: "Fiţi gata în tot ceasul de moarte, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.". Ca urmare, o continuă (po)căinţă şi o credinţă vie în Domnul nostru Iisus Hristos ne va înlesni o moarte dulce şi paşnică. Nu doar cei săraci ca Lazăr se fac vrednici de un sfârşit fericit, ci şi cei bogaţi, dar smeriţi cu duhul. Nu numai cei bogaţi, ca acel îmbelşugat din Evanghelie, merg în iad şi mor cumplit, însă şi cei săraci, dacă nu-şi poartă crucea lor cu răbdare şi mărime de suflet. Sufletul dreptului, după ce s-a despărţit de trup, este primit de îngeri, care-l păzesc şi-l poartă spre tărâmuri pline de lumină şi fericire. Şi este firesc să fie aşa, căci sufletele drepţilor se află împreună cu îngerii chiar de pe pământ.

Iată ce scrie Sfântul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Drepţii şi asceţii se bucură în clipa morţii, având înaintea ochilor faptele nevoinţei lor, privegherile, posturile, rugăciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie când sunt chemate să iasă din trup şi să reintre în repausul lor veşnic.". "Moartea păcătosului este cumplită ." (Ps. 33, 21) - este însăşi mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi pentru ce? Cugetaţi bine la ce vrea să zică păcătosul. Păcătosul este acela ce încalcă Legea lui Dumnezeu şi dispreţuieşte poruncile Sale. După cum virtutea, reflectându-se în conştiinţă, produce în aceasta o bucurie cerească, tot aşa şi păcatul face să se nască în suflet frica răspunderii. Moartea sufletului păcătos este tragică, fiindcă, în chiar momentul ieşirii sale din trup, este luat de îngerii răului, pe care i-a servit, când era pe pământ şi cu care, împreună cu ceilalţi păcătoşi, el va trebui, din acel moment, să se unească în veşnicie. Iată ce spune Sfântul Macarie Alexandrinul despre moartea păcătosului: "Când sufletul păcătosului părăseşte trupul, se produce un mare mister. O haită de demoni şi de puteri întunecate înconjoară sufletul ducându-l în teritoriul lor. Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Dacă omul, fiind încă pe pământ, le-a dat ascultare şi s-a făcut sclavul lor, el cade atunci când părăseşte această lume.

Despre pomenirea răposaţilor sau repausaţilor noştri şi cum se fac pomenirile pentru cei morţi?

În altă ordine de idei, vom spune că pomenirile sau praznicele morţilor, sunt jertfe ce se fac în numele celor morţi. Ele se mai numesc şi parastase. Numele de parastas vine din limba greacă şi înseamnă a mijloci, a sta în locul cuiva, de la faptul că noi, cei vii, mijlocim la Dumnezeu pentru cel mort. Aceasta o facem în speranţa că Dumnezeu, pentru jertfa noastră plină de iubire şi pentru rugăciunea făcută de cel care primeşte darul, va ierta păcatele pe care cel mort le-a făcut în decursul vieţii sale. Iar când cineva primeşte ceva dat şi slujit la Biserică sau acasă, el spune, pentru cel mort: Dumnezeu să-l ierte, sau bogdaproste. (bogdaproste înseamnă slăvit să fie Domnul)

În altă ordine de idei, în fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Cincizecimii sau Rusaliilor, credincioşii aduc la Biserică ofrande pentru sufletele celor dragi. Astfel, în acest an, în toate bisericile şi cimitirele ortodoxe se va face pe 26 mai 2018 pomenirea celor adormiţi. Această zi mai este cunoscută în Biserica Ortodoxă și sub denumirea populară de Moşii de vară.

Sfinţii Părinţi au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiţi, pentru că este ziua în care Iisus Hristos a stat cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepţii adormiţi. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului nostrum Iisus Hristos. Moşii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morţilor, în număr de şapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.

Sâmbăta de Paşti, a opta la numărătoare, este una aparte, căci Mântuitorul Însuşi a murit cu trupul, urmând să învieze a treia zi, spre răscumpărarea neamului omenesc din moartea păcatului strămoşesc şi spre viaţa veşnică. Biserica a rânduit în an două sâmbete mari, când se fac pomeniri mai ales pentru morţii care au murit pe neaşteptate: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi) şi Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt). De asemenea, pomeniri pentru cei adormiţi se vor face în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Toate sâmbetele anului liturgic sunt închinate defuncţilor, precum şi tuturor sfinţilor, reprezentaţi de martiri, căci fiecare sâmbătă este în realitate o imitare a Sâmbetei Mari, iar moartea creştinilor este o icoană a şederii lui Iisus Hristos în mormânt. Pe de altă parte, este potrivit ca defuncţii să fie asociaţi martirilor, fiindcă orice creştin este virtual un sfânt, iar cadavrul său o relicvă. Sâmbetele anului liturgic sunt, prin urmare, consacrate unei comemorări gene­rale şi anonime care nu diferă deloc în această privinţă de sâmbăta morţilor ce precedă Duminica Lăsatului de carne, cu excepţia faptului că aceasta din urmă este mai solemnizată şi consacrată exclusiv comemorării „tuturor părinţilor şi fraţilor creştini ortodocşi adormiţi de la începutul veacuri­lor”.

Această preocupare de a îmbrăţişa în aceeaşi comemorare totalita­tea timpului este o bună ilustrare a ceea ce am văzut cu privire la caracterul recapitulării şi sintezei timpului în Triod, înainte de a se identifica cu Adam pentru a antrena în mişcarea sa de convertire întreaga natură umană; candidatul la Postul Mare trebuie să anticipeze această trecere de la ipostasă la natură prin „memoria liturgică”, recapitulând într-o singură zi multiplicitatea nedefinită a credincioşilor care au punctat cu existenţa lor cursul timpului.

După Nichifor Calist şi imnografii Triodului, această comemorare a tuturor defuncţilor a fost plasată în acest loc din pricina comemorării celei de-a Doua Veniri a Domnului nostru Iisus Hristos în Duminica Lăsatului de carne. Adunarea în rugăciune a tuturor defuncţilor devine astfel imaginea marii adunări eshatologice a tuturor oamenilor, morţi şi vii, înainte de Jude­cată, această ultimă adunare corespunzând simetric di viziunii, şi distincţiei care a însoţit creaţia lumii:

„Doamne, Cel ce primeşti din cele patru margini ale lumii pe cei ce au adormit cu credinţă, în mare sau pe pământ, în râuri, în izvoare sau în lacuri şi în fântâni, pe cei ce s-au făcut mâncare fiarelor şi păsărilor şi târâtoarelor pe toţi îi odihneşte!”.

Este necesar ca atunci să se regrupeze toate treptele ierarhiei bisericeşti, precum şi cei ce au decedat în orice loc şi în orice împrejurare, pentru că întreaga Biserică reunită în rugăciune să poată îndupleca dreptatea lui Dumnezeu prin invocarea milostivirii Lui.

„Odihneşte pe robii Tăi pe pământul celor vii, Doamne, de unde s-a depărtat durerea, întristarea şi suspinarea; iartă-le ca un Iubitor de oamenii cele ce în viaţă au greşit, că singur eşti fără de păcat şi Stăpân al celor morţi şi al celor vii!”

Această universalitate ar putea părea totuşi parţială, fiindcă ea nu-i cuprinde decât pe credincioşii ortodocşi şi nu se întinde la întreaga natură umană. Într-adevăr, potrivit canoanelor trebuie să ne rugăm pentru creştinii ortodocşi, vii sau defuncţi, dat fiind că rugăciunea litur­gică presupune unitatea aceeaşi credinţă, ea însăşi expresie a naturii umane asumate şi restaurate în unica Persoană a lui Iisus Hristos. „Pe cei ce au călătorit pe marea cea pururea furtunoasa a vieţii, învredniceşte-i să ajungă la limanul nestricatei Tale vieţi, Hristoase, pe cei ce au fost cârmuiţi în viaţă de dreapta credinţă!”

Această excludere a păgânilor şi ereticilor de la rugăciunea Bisericii nu este însă o lipsă de iubire, nici o încălcare a poruncii de a ne. ruga pentru vrăjmaşii noştri, nici o tăgăduire a exemplului lui Iisus Hristos pe Cruce sau a întâiului mucenic Ştefan, care se rugau pentru; călăii) lor. Acest aspect universal al rugăciunii poate rămâne în rugăciunea privată a creştinului, dar numai cei credincioşi pot fi obiectul rugăciunii publice, pentru a evita scandalul şi pentru că, potrivit Apostolului, credincioşii nu pot fi înhămaţi împreună cu necredincioşii la un acelaşi car: „Căci ce legătură poate să fie între dreptate şi fărădelege, sau ce comuniune între lumină şi întuneric ?”. Rugăciunea pentru defuncţi e posibilă în Biserică, fiindcă Iisus Hristos a biruit deja moartea prin moartea şi învierea Sa, iar omul e de acum potenţial eliberat.

“Hristos a înviat, dezlegând din legături pe Adam cel întâi zidit şi sfărâmând tăria iadului. Îndrăzniţi dar, toţi morţii, că s-a omorât moartea, s-a prădat şi iadul împreună cu ea şi a luat împărăţia Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit Şi a înviat. Acesta ne-a dăruit nouă nestricăciunea trupului; Acesta ne va scula şi pe noi şi ne va dărui învierea, şi de slava aceea va învrednici cu veselie pe toţi câţi cu credinţă neabătută au crezut într-Însul cu căldură”

Pentru creştini, moartea nu mai este decât un somn şi un moment „pascal” de trecere sau „mutare” la viaţa veşnică. De aceea toate slujbele de­funcţilor sunt cântate cu „Aliluia”, care este „cântarea funebră” a creştinilor.

Rugăciunea pentru defuncţi este şi ocazia de a dezvolta în această sâm­bătă, ca de altfel şi la slujba înmormântării sau în sâmbetele Octoihului, o meditaţie antropologică asupra naturii omului făcută după chipul lui Dumnezeu şi menită să se ridice spre asemănarea cu El, asupra demni­tăţii lui Adam mijlocitor între cer şi pământ, asupra căderii sale, a supu­nerii sale morţii şi a mântuirii lui în Iisus Hristos.

Pe lângă aceasta, rugăciu­nea pentru morţi este prilejul pentru credincioşi de a se dedica adevăratei „filozofii”, adică gândului la moarte şi meditaţiei asupra caracterului efemer al existenţei lor şi asupra deşertăciunii poftelor pământeşti. Sâmbăta Morţilor nu reprezintă, aşadar, doar cadrul unei recapitulări a timpului şi a naturii umane în rugăciunea de mijlocire; ea are şi o dimen­siune de pedagogie duhovnicească, propunând credincioşilor să înainteze spre cunoaşterea lor înşişi prin meditaţia asupra „limitelor vieţii”, trimi­ţând la recunoaşterea faptului că totul depinde numai de voinţa lui Dumnezeu. Aşa cum s-a arătat în partea I, gândul la moarte este un element indispensabil atât pentru a începe, cât şi pentru a continua viaţa ascetică, de aceea el îşi găseşte, graţie Sâmbetei Morţilor şi Duminicii Lăsatului de carne, un loc potrivit în perioada pregătitoare, împreună cu smerenia şi căinţa.

Marcată de întristare şi doliu, Sâmbăta Morţilor nu se potriveşte cu bucuria nici unei prăznuiri a vreunui sfânt din ciclul liturgic fix; astfel, dacă este vorba de un sfânt „fără praznic”, Slujbele din Mineie sunt depla­sate la Pavecerniţa de vineri seara. Sărbătorile sfinţilor mai importanţi cum sunt Sfântul Grigorie din Nazianz (25 ianuarie), mutarea moaştelor Sfântului Ioan Hrisostom (27 ianuarie), Sfinţii Trei Ierarhi (30 ianuarie); sunt transferate în ziua de vineri şi celebrate cu toată solemnitatea lor. Dar atunci când în Sâmbăta Morţilor cade praznicul Întâmpinării (Hypa-pante) Domnului, comemorarea defuncţilor este transferată în sâmbăta anterioară, înaintea Duminicii Fiului Risipitor, pentru a ceda întâietatea „praznicului Domnului”.

Oficiul defuncţilor admite însă combinarea cu orice alt ciclu liturgic: mai cu seamă cu piesele din zilele din zilele de sâmbătă ale glasului muzical din Triod ce se întâmplă să cadă în acea săptămână, dat fiind că acestea din urmă se referă la aceeaşi temă: martirii şi defuncţii.

Gradul liturgic al oficiului Triodului este atunci mai înalt decât la cele două duminici precedente, căci el are un tropar propriu, o sedealnă la cea de-a doua stihologie a Psaltirii de la Utrenie, un canon pe 8 tropare, iar nu pe 6. După troparul de la Vecernie, se face o procesiune în pronaos cântându-se canonul defuncţilor din Octoih şi se celebrează Panihida defuncţilor. La Utrenie, după ecteniile mici ce urmează stihologiilor Psaltirii şi după odele a 3-a, 6-a şi a 9-a ale canonului, preotul sau diaconul pomenesc din nou defuncţii mănăstirii; în sfârşit, după Ceasul I se face o procesiune în cimitir, Liturghia celebrându-se în paraclisul aflat acolo. Aceste rubrici sunt în fapt comune tuturor slujbelor de sâmbătă, în Sâmbăta dinaintea Lăsatului de carne ele trebuind pur şi simplu să fie respectate mai strict.

Să mai observăm că uzul actual este nu numai de a face comemorările la Utrenie, dar și de a repeta binecuvântarea colivelor cu rugăciunea „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul…” după prima catismă și la sfârşitul Ceasului I, dar fără canonul Panihidei, la care se adaugă menţionarea tuturor categoriilor posibile de defuncți la mijlocul Psalmului 118, după binecuvântările defuncţilor şi la sfârşitul Sfintei Liturghii.

Sâmbăta Morţilor, analogă şi simetrică sâmbetei morţilor dinaintea Cincizecimii, se înscrie, aşadar, în cateheza duhovnicească a Triodului graţie gândului la moarte, iar în teologia timpului perioadei pregătitoare prin evocarea eshatologică a umanităţii şi a concentrării timpului în rugă­ciunea pentru defuncţi.

Aşadar, acum în încheierea acestui material vom susţine că, oricât am medita asupra morţii, oricât am citi sau am discuta pe această temă, este puţin probabil să depăşim simplul stadiu al unor idei sau reprezentări mentale care produc oarece fiori sau emoţii. Cu totul altă percepţie a acestui fenomen avem atunci când cineva apropiat, un prieten sau un cunoscut, se avântă cu paşi repezi spre veşnicie. Din perspectivă creştină, moartea nu este un sfârşit, ci doar o trecere spre un nou început, autentic şi veşnic. De aceea, nu moartea în sine contează pentru un creştin, ci starea interioară a omului pus în faţa acestei dramatice treceri, stare care se propagă şi se amplifică în veşnicie.

Teologul ortodox Kallistos Ware identifică şi analizează în fragmentul care urmează mai multe paradigme de atitudine creştină în faţa morţii. Deşi tragică şi nenaturală, moartea poate fi privită şi ca dar făcut de Dumnezeu unei umanităţi alterate prin păcat. Acest dar semnifică, potrivit tradiţiei creştine, şansa unui nou început şi a unei vieţi veşnice în împărăţia prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu.

 

Surse bibliografice de referinţă:

Preot Eugen Drăgoi Înmormântarea şi pomenirile pentru morţi, ediţia a patra, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002…

Extras din Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ediția a III-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2008

Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Galaţi, 1996; vol. II, Galaţi, 2001.

 

 

https://steliangombos.wordpress.com/