Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 8511

Revenirea greco-catolicilor la ortodoxie. Unitatea religioasă din Ardeal s-a realizat de către credincioşii şi preoţii greco-catolici înfruntând opoziţia ierarhiei unite

Ierom. Eftimie Mitra
Tags: greco-catolici; Ardeal;
Cauzele dezbinării
      Odată cu ocuparea Ardealului de către Habsburgi (1698) s-a încercat ruperea românilor de aici de românii de peste Carpaţi. Această rupere trebuia făcută religios, cultural şi politic urmărindu-se totodată un control deplin asupra populaţiei româneşti din teritoriile ocupate.
       Începând cu anul 1700, împăraţii habsburgi au dus o intensă activitate de catolicizare a populaţiei din zonele cucerite. Pe de o parte se intenţiona izolarea românilor ardeleni iar pe de altă parte recuperarea numărului de credincioşi pierduţi de catolicism prin trecerea la reformă. În acest sens papalitatea şi coroana austriacă aveau un scop comun. Episcopul Romei se gândea la recuperarea numărului de credincioşi iar Habsburgii erau conştienţi că dacă va creşte numărul catolicilor în teritoriile cucerite vor avea mai mulţi susţinători din interiorul imperiului.
       Înainte de ocupaţia habsburgică nu existau români de religie catolică în Ardeal, dar cum între catolicism şi protestantism prăpastiile se adânciseră tot mai mult, atenţia li s-a îndreptat în mod deosebit spre credincioşii ortodocşi care aveau un cult asemănător. Un alt motiv pe care Roma îl avea de a-i converti pe ortodocşii din Ardeal e legat de vechea intenţie de a cuceri cât mai mulţi adepţi din ţările ortodoxe pentru a se extinde până la Constantinopol.
        Deoarece cu toate silniciile impuse românilor ardeleni aceştia au refuzat trecerea la catolicism atât din motive naţionale cât şi din motive de credinţă, papalitatea şi Casa de Habsburg au încercat o altă metodă creând o religie intermediară între catolicism şi ortodoxie: greco-catolicismul sau unirea cu Biserica Romei.
      Românilor li s-a spus că se unesc doar administrativ cu Biserica Romei iar obiceiurile şi învăţăturile de credinţă şi le vor păstra. Chiar şi în această situaţie foarte puţini au fost cei care au acceptat ideea. Marea majoritate a românilor s-au ţinut în continuare de ortodoxie pe care o numeau şi “legea Ierusalimului”. Abia după mai bine de un secol şi jumătate, prin sinoadele Greco-catolice de la Blaj (1872 şi 1882) s-a hotărât schimbarea învăţăturii de credinţă prin care românii deveniţi uniţi cu Roma acceptau, pe lângă subordonarea administrativă, şi dogmele apusene mai exact ereziile filioque, azima, purgatoriul…
                                          
Încercări de revenire la ortodoxie sub Habsburgi
 
     Prima încercare de revenire la ortodoxie a avut loc la zece ani după înfiinţarea Bisericii Unite. În iunie 1711, sub imboldul unor mustrări de conştiinţă, Atanasie Anghel împreună cu protopopii întruniţi la Alba Iulia anulează actul de unire de la 1701. Patru luni mai târziu, în noiembrie 1711, sub presiunile iezuiţilor susţinuţi de casa imperială habsburgică, Atanasie Anghel face o nouă mărturisire de lepădare de ortodoxie. Astfel revenirea la ortodoxie a durat doar patru luni.
     În soborul de la Blaj din 6 iunie 1744, episcopul Inochentie Micu a pus problema revenirii la ortodoxie în caz că nu sunt respectate făgăduinţele făcute de împăraţi.
     O încercare de revenire, la scară mai largă, a fost la 1798 când vicarul unit de Făgăraş, pr. Ioan Para, împreună cu protopopul unit, pr. Petru Maior, Aron Budai (unit, fratele lui Ioan Budai Deleanu) şi vicarul ortodox, pr. Ioan Popovici din Hondol (jud. Hunedoara) împreună cu protopopul Radu Tempea din Braşov, au trimis un memoriu la Curtea de la Viena prin care cereau să li se dea voie să facă un congres al preoţilor români. Prin acest congres se intenţiona o discuţie a preoţilor români uniţi şi neuniţi (ortodocşi) unde să se stabilească condiţiile de unire a celor două Biserici româneşti din Ardeal cu două vicariate, la Cluj şi la Sibiu. Curtea de la Viena nu a aprobat acest congres iar cei doi preoţi uniţi Petru Maior şi Ioan Para au avut de suferit din partea ierarhiei greco-catolice pentru “îndrăzneala” lor.
     O altă încercare de revenire la ortodoxie a fost în 1848. Cu prilejul adunării naţionale de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (3-15 mai 1848), printre revendicările românilor ardeleni, era şi unitatea religioasă a acestora menţionată în punctual 2 al cererilor: “Naţiunea română pretinde ca Biserica Română, fără distincţiune de confesiune, să fie şi să rămână liberă şi independentă de orice altă Biserică, egală în drepturi şi foloase cu celelalte Biserici din Transilvania. Ea cere reabilitarea Mitropoliei române şi a sinodului general anual după vechiul drept, în care sinod să fie deputaţi bisericeşti şi mireneşti”. S-a mai cerut împăratului un conducător bisericesc independent căruia să îi fie subordonaţi alţi episcopi români. Mai mulţi intelectuali uniţi îndemnau pe români să revină la ortodoxie. Unitul August Treboniu Laurian spunea: “…să se adune românii, fără deosebire de uniţi şi neuniţi. Cereţi arhiepiscop românesc în Transilvania. Stricaţi unirea cu catolicii”. De asemenea unitul Constantin Romanul Vivu îndemna pe români “să se steargă diferenţa aceasta religioasă şi să fie toţi una”. Ierarhii uniţi s-au împotrivit iar după înăbuşirea revoluţiei autorităţile austriece şi maghiare nu au lăsat să se pună în aplicare această doleanţă. Cu toate presiunile făcute au revenit la ortodoxie (în 1848) numeroase parohii din părţile Aradului constrânse la uniaţie, în 1834, de episcopul unit Samuil Vulcan de la Oradea.
     Aceste încercări au pornit de jos în sus, de la credincioşii de rând la clerul inferior lovindu-se în deciziile autorităţilor şi a ierarhiei unite dependente de Scaunul Episcopal de la Roma.
     În 1907, pe când era student la Budapesta, Onisifor Ghibu a lansat ideea refacerii unităţii religioase a românilor ardeleni, prin articole scrise în revista “Lupta” unde era şi redactor. Ideea a prins contur foarte mult în rândul intelectualilor dar nu s-a finalizat.
     O astfel de încercare a mai avut loc cu prilejul Marii Adunări de la Alba Iulia din 1918. Dorinţa marii majorităţi a populaţiei a fost amânată de autorităţile de atunci pe considerentul că evenimentele s-au desfăşurat cu o repeziciune prea mare. Teama cea mai mare a autorităţilor de atunci era ca nu cumva să intre în conflict cu ierarhia unită motiv ce ar fi putut duce la alte tulburări. Până la această dată păstrarea ortodoxiei s-a plătit cu mulţi martiri, jertfele lor rămânând exemple vii a dragostei de neam şi Biserica neamului.
 
După 1918
     După încheierea primului război mondial s-a observat o mai “îndrăzneaţă” mişcare de revenire a uniţilor la ortodoxie.
Mai mulţi intelectiuali ortodocşi i-a propus mitropolitului unit de Blaj, Vasile Suciu (încă neconfirmat de papă), să refacă unitatea religioasă a românilor ardeleni propunându-i-se să devină mitropolit (ortodox) al tuturor românilor din Ardeal. Acesta a spus că ar putea accepta cu uşurinţă dogmele ortodoxe renunţând la ereziile filioque, azima şi purgatoriu dar nu poate renunţa la primatul papal. Neavând acordul papei nu a putut face acest pas.
     Cu toate împotrivirile ierarhiei unite mişcarea de revenire la ortodoxie a cuprins un număr însemnat de preoţi şi credincioşi greco-catolici. Zeci de parohii din Banat, Arad, Bihor, Maramureş, Cluj, Sibiu au revenit la ortodoxie împreună cu preoţii lor.
     În 1922 s-au prezentat la cancelaria consistoriului ortodox din Cluj câteva persoane din localitatea Feiurd (jud. Cluj) cu delegaţii scrise din partea a zeci de familii care doreau să revină la ortodoxie. Au cerut un preot ortodox şi înfiinţarea unei parohii ortodoxe.
     În 1923, preotul unit Ştefan Pop, paroh la Izvin (jud. Timiş) şi consilier la Episcopia unită de Lugoj, trece la ortodoxie menţionând că după cercetările sale istorice a ajuns la concluzia că “…Biserica Ortodoxă orientală este mama bună a neamului românesc. Viitorul acestui neam constituit în stat naţional, îl văd asigurat pentru veacuri numai în cadrele Bisericii sale naţionale neatârnătoare de nici un fel de legături şi interese streine din afară…”. În acelaşi an a trecut la ortodoxie şi pr. Ioan Paşca, profesor şi director spiritual la Academia Teologică Greco-Catolică din Gherla care în demisia sa spunea: “Nu pot să continui cu conştiinţa împăcată împlinirea slujbei, care vrând-nevrând, statorniceşte în ea diviziunea religioasă făcută de streini între fii aceluiaşi neam, cu scopul de a ne anihila”.
     Câteva luni mai târziu, la 30 ianuarie 1924, credincioşii din parohia Cheile Cibinului (jud. Sibiu) au cerut revenirea la ortodoxie. La alte câteva luni, la 23 iulie 1924, credincioşii din comuna Poiana (jud. Sibiu) solicitau mitropolitului Nicolae Bălan să li se dea binecuvântarea de a fi reprimiţi la ortodoxie etc. Exemple de acest fel sunt foarte multe. Pentru cei care vor detalii le recomandăm să cerceteze broşura istoricului Gheorghe Ciuhandu “Preoţi Români care rup peceţile cu Roma” apărută la Arad în 1929 şi materialul din bibliografie. Multe informaţii despre revenirea la ortodoxie din această perioadă se pot găsi la arhivele episcopiilor din Ardeal şi Banat. Doar în eparhia Clujului au revenit la ortodoxie, în perioada 1919-1929, peste 13000 de credincioşi.
     Aşadar după 1918 când presiunile asupra românilor ardeleni au luat sfârşit mişcarea de revenire la ortodoxie a prins mai mult curaj. Acest curaj al preoţilor uniţi s-a lăsat cu tulburări mari în sânul Bisericii Unite datorită nemulţumirii ierarhiei ajungându-se uneori până la ameninţări şi procese.
     La puţin timp după înfiinţarea Patriarhiei Române, într-o convorbire (1925) cu Onisifor Ghibu despre unirea religioasă a românilor ardeleni, Episcopul unit de Oradea, Valeriu T. Frenţiu, spunea că îl consideră pe Miron Cristea drept capul religios al tuturor românilor şi aşteaptă consultări în privinţa includerii Bisericii Greco-Catolice în noua Patriarhie Română.
 
Momentul 1931
     În anul 1931, Onisifor Ghibu publică o broşură prin care cere autorităţilor statului şi ierarhilor de ambele confesiuni din Ardeal să susţină unirea religioasă din această parte a ţării. Dorinţa de unitate a început sa prinda amploare printre intelectualii ardeleni de ambele confesiuni.
     Dacă, în urmă cu şase ani, ierarhul unit de la Oradea acceptase verbal revenirea la ortodoxie, acum publicaţia „Unirea” din Blaj (buletinul oficial al mitropoliei unite), în 21 martie 1931, spune că ierarhia unită acceptă o discuţie cu ierarhia ortodoxă cu prilejul căreia să discute despre modalităţile de unire. Se menţionează că episcopul unit, Iuliu Hossu al Gherlei, a avut o intervenţie în senatul ţării în acest scop. Iată ce spune publicaţia „Unirea”: „...prin rostul părintelui Iuliu al Gherlei, care a exprimat dorinţa tuturor chiriarhilor uniţi şi a întregii biserici unite, când a făcut ierarhiei ortodoxe române propunerea unui sfat civilizat, creştinesc, frăţesc, în vederea netezirii drumului spre unirea religioasă, fără învinşi şi învingători”
     Câteva săptămâni mai târziu ierarhul ortodox de la Cluj, Nicolae Ivan, răspunde în revista „Renaşterea” din 12 aprilie 1931: „Cultul bisericii unite este absolut acelaşi ca al nostru. Iar sufletul poporului unit... este curat ortodox. Aşa înţelegem noi apropierea... acesta e glasul sângelui, care ne cheamă să rezolvăm problema cea mai de căpetenie a statului naţional român”. Două săptămâni mai târziu, în 26 aprilie, acelaşi ierarh menţiona: „Biserica Ortodoxă din Ardeal n-a avut niciodată o atitudine agresivă sau de ofensivă faţă de alte biserici. Astăzi, în România Mare, pornirea ostilă a Bisericii unite împotriva Bisericii noastre este mai intensă şi mai dârză ca în trecut. Suntem gata să iertăm toate... unii pe alţii să ne îmbrăţişăm şi să fim iarăşi una, precum am mai fost (înainte de 1700 –n.n.)” exclamând apoi cu entuziasm: „Simţim o sinceră bucurie, încălzită de nădejdea că vom vedea încă noi, cei de astăzi, înfăptuită reunirea, pentru care Biserica ortodoxă a vărsat multe lacrimi şi lacrimi de sânge”.
     Ulterior, Onisifor Ghibu editează o altă broşură în anul 1936 iar în 1938 trimite un memoriu regelui României, Carol al doilea, prin care aduce argumente solide în ce priveşte necesitatea unirii religioase a românilor în Ardeal.
 
Actul de la 1939
     În perioada interbelică era o mare frământare în sânul Bisericii Greco-Catolice din Ardeal. Majoritatea clericilor şi credincioşilor voiau revenirea la ortodoxie dar ierarhia şi o mică parte se opuneau acestei reveniri. În cele din urmă a acceptat şi ierarhia unită revenirea şi la începutul anului 1939 a avut loc o întâlnire între ierarhii ortodocşi şi uniţi din Ardeal.
     La 18 februarie 1939 a fost semnată, pentru prima dată în istoria Ardealului, o chemare la unire pentru credincioşii de ambele confesiuni. Această chemare a fost semnată de ambii mitropoliţi din Ardeal, Nicolae Bălan din Sibiu şi Alexandru Nicolescu de la Blaj, şi în temeiul ei s-a hotărât ca în ziua de 27 februarie, luni după Duminica Ortodoxiei[1], să se întâlnească la Alba Iulia cu preoţii şi credincioşii. Ştirea a fost difuzată în toate ziarele şi la posturile de radio cu multă bucurie. Multora nu le venea să creadă alţii aveau pancarte pe care scria „Avem o singură Biserică românească”, „Suntem din nou uniţi” etc.
În dimineaţa zilei de 27 februarie s-a oficiat Te-Deum-ul în catedrala Reântregirii şi în biserica protopopiatului greco-catolic din Alba Iulia după care cei doi mitropoliţi s-au îmbrăţişat frăţeşte în faţa Sălii Unirii şi au pornit împreună spre piaţa Mihai Viteazul. Aici au mers la tribuna amenajată unde erau aşteptaţi de peste 50000 de credincioşi de ambele confesiuni. Aici cei doi mitropoliţi au ţinut câte un discurs în care subliniau bucuria momentului. Au mai luat cuvântul şi alte personalităţi printre care şi Onisifor Ghibu. După terminarea discursurilor, 30 de personalităţi din partea ambelor Biserici, au mers la o recepţie în Sala Unirii unde au semnat un document.
     Documentul întocmit la 27 februarie 1939 se numeşte „Iarăşi şi iarăşi, pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm!” şi a fost semnat de toţi episcopii ortodocşi şi greco-catolici. Mitropolitul Alexandru Nicolescu nu a semnat deoarece nu a mai putut să stea la acea recepţie fiind foarte bolnav. În felul acesta unirea politică de la 1918 a fost completată cu unirea religioasă din 1939 astfel încât unitatea românilor ardeleni să fie deplină.
     Datorită începerii celui de al doilea război mondial unirea religioasă a românilor ardeleni nu a mai fost pusă în aplicare. Credincioşii ortodocşi şi uniţi au aşteptat să se termine războiul ca năzuinţele lor să fie finalizate.
După al doilea război
     După al doilea război mondial o mare parte a credincioşilor greco-catolici aşteptau înfăptuirea declaraţiilor de unificare de la 1939. De data aceasta ierarhia unită s-a răzgândit şi tot amâna punerea în practică a documentului semnat la 27 februarie 1939. Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu şi patriarhul Justinian Marina au făcut, în mai multe rânduri, o propunere către ierarhia unită să se întâlnească şi să discute despre unitatea bisericească a românilor din Ardeal dar nu au avut nici un răspuns. În această situaţie, în prima jumătate a anului 1948, cei doi ierarhi ortodocşi au făcut un apel pentru revenirea credicioşilor greco-catolici la Biserica Mamă. La 15 mai 1948 Mitropolitul Nicolae Bălan, cu prilejul aniversării unui veac de la adunarea de la 1848 a adresat credincioşilor greco-catolici următoarea chemare: „Habsburgii au rupt naţia noastră din Ardeal în două, ca să ne slăbească şi să ne poată mai uşor stăpâni. Azi ei nu mai au putere asupra noastră, deci nu ne pot împiedica să ne adunăm iarăşi la un loc. Ca urmaş al vechilor mitropoliţi ai Bălgradului, care aveau sub oblăduirea lor toată naţia română din Ardeal, îndrept acum – ca şi altădată – către voi cei pe care interese streine v-au amăgit, despărţindu-vă de maica noastră cea bună, Biserica Ortodoxă, o chemare caldă de părinte, să vă întoarceţi acasă”.
     Văzând că ierarhia unită şi-a schimbat atitudinea faţă de revenirea la ortodoxie, mulţi preoţi şi credincioşi au decis să revină singuri fără ierarhi. La 1 octombrie 1948, un număr mare de preoţi au luat parte la o consfătuire la Cluj în care să decidă dacă să mai aştepte hotărârile ierarhilor sau să decidă singuri punerea în aplicare a dorinţei unanime exprimate în februarie 1939. Astfel, în acea zi, 36 de preoţi şi protopopi greco-catolici, în frunte cu protopopul Traian Belaşcu, au decis să revină „pe vecie” la ortodoxie. Două zile mai târziu documentul şi cererea de revenire la ortodoxie au fost înmânate patriarhului Justinian Marina. Cei 36 de preoţi întruniţi la Cluj au avut împuterniciri de la alţi preoţi din zonele de unde venea fiecare.
     Momentul solemn al revenirii la ortodoxie a fost sărbatorit printr-o mare Adunare Naţională Bisericească în catedrala reîntregirii de la Alba Iulia în data de 21 octombrie 1948, participând peste 20000 de credincioşi, delegaţi din parohiile greco-catolice din Ardeal şi 1150 de preoţi. Acest eveniment a avut loc de jos în sus, iniţiat de către clerici şi credincioşi, de către cei care au dorit din tot sufletul lor ca în Ardeal să nu fie două biserici româneşti. Preoţii greco-catolici reveniţi la ortodoxie au fost încadraţi frăţeşte în parohii, alţii au primit funcţii de profesori, protopopi şi vicari iar doi au ajuns ierarhi.
     Ca răspuns la acest gest, episcopul unit Iuliu Hosu (cel care a semnat primul documentul de la 1939) i-a excomunicat pe preoţii şi credincioşii care au revenit la Biserica Mamă. Credincioşii şi preoţii reveniţi atunci la ortodoxie au fost foarte mulţi astfel încât Biserica Greco-Catolică a rămas doar cu ierarhii şi foarte puţini preoţi şi credincioşi, sub 1% din populaţia României. Deoarece ierarhii uniţi, în numele Bisericii Greco-Catolice (rămase cu foarte puţini preoţi şi credincioşi), au refuzat să accepte denunţarea Concordatului cu Vaticanul de către statul comunist au fost arestaţi iar Biserica lor a fost trecută în ilegalitate, fiind desfiinţată.
 
Decretul de la 1948
     Regimul comunist avea aceeaşi atitudine faţă de toate cultele din România, fiind un regim ateu, dar faţă de cultul greco-catolic avea o atitudine mai aspră şi categorică deoarece era biserică românească supusă unei ierarhii străine.
     Prin decretul 177, credincioşilor şi clericilor li se dă posibilitatea de a alege orice alt cult recunoscut de Statul Român iar averile imobile trec o data cu credincioşii la cultul ales, conform unei legi speciale în care se ţine seama şi de proporţia numărului de credincioşi trecuţi.
     La trei luni aproape după revenirea marii majorităţi la ortodoxie, în urma împotrivirii ierarhiei unite de a denunţa Concordatul şi pentru un control mai sigur al relaţiilor cu Occidentul, Statul Comunist a arestat toţi ierarhii uniţi şi a desfiinţat abuziv prin lege Biserica Greco-Catolică. Astfel la 1 decembrie 1948, se emite decretul 358 prin care se înfăptuieşte acest lucru.
     Dacă la 1700, când o parte a românilor din Ardeal au fost rupţi de Biserica Ortodoxă, au trecut la unirea cu Roma fără să fie întrebaţi, la 1948, când au revenit, au fost întrebaţi. Astfel, în oraşe, sate şi comune credincioşilor greco-catolici li s-au ţinut consfătuiri explicându-li-se pentru ce sunt chemaţi. În urma acestor consfătuiri s-au făcut procese verbale prin care aceştia declară de bunăvoie că vor să revină la ortodoxie.
     După acest decret, majoritatea credincioşilor rămaşi uniţi, au revenit la ortodoxie iar alţii au ales să treacă la romano-catolicism cum e cazul mănăstirii Sfânta Treime din judeţul Cluj. Aceasta era mănăstire de măicuţe greco-catolice românce dar au preferat să treacă la Biserica Romano-Catolică deoarece au refuzat să accepte dogmele ortodoxe: „…dar noi am fost sub ocupaţie (ocupaţia austro-ungară –n.n.) bune românce, şi suntem; lucrăm şi ne rugăm pentru neamul acesta…”.
     Atât cei care au revenit la ortodoxie cât şi cei care au trecut la Romano-catolicism dacă au fost în proporţie de peste 75%, conform legilor de atunci, au luat cu ei şi locaşul de cult sau alte proprietăţi. Au fost puţini cei care au trecut la romano-catolicism, iar la sectele protestante nu a trecut nici un credincios. În acea perioadă Biserica Ortodoxă a propus credincioşilor greco-catolici să revină la ortodoxie, acelaşi lucru făcându-l şi Biserica Romano-Catolică în sensul de a trece la romano-catolicism. Alegerea a aparţinut fiecărui cetăţean în parte.
     Deoarece majoritatea uniţilor au revenit la ortodoxie Statul a decis (prin decretul 358) ca lăcaşurile de cult să treacă în posesia Bisericii Ortodoxe.
 
Observaţii
     Românii aveau dorinţe mai vechi de revenire la ortodoxie dar nu toate situaţiile politice le erau prielnice. Acţiunea iniţiată de protopopul greco-catolic Traian Belaşcu la 1 octombrie 1948 a fost o punere în aplicare a actului de la 1939.
     După venirea regimului comunist a urmat o perioadă în care preoţi şi credincioşi ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici, protestanţi şi neoprotestanţi au fost arestaţi unii murind în închisori pentru credinţa lor. Principalul motiv al arestării ierarhiei unite din Ardeal a fost opoziţia faţă de deciziile guvernului comunist de a denunţa Concordatul Vaticanului cu România şi fidelitatea faţă de papalitate mai presus decât interesele ţării.
     Azi Biserica Greco-Catolică se victimizează spunând că datorită ortodocşilor a fost desfiinţată şi „întemniţată” (ascunzând adevăratele motive, menţionate mai sus) încercând ca prin aceasta să atragă mila opiniei publice din întreaga lume şi aruncând cu noroi în Biserica Ortodoxă. Nu contestăm că ar fi existat fapte necugetate din partea unor preoţi sau credincioşi ortodocşi în acea perioadă (1948) dar acestea sunt individuale şi nu reprezintă acţiunea Bisericii Ortodoxe. Că în mod oficial li s-a propus uniţilor să revină la ortodoxie e drept, dar de la a propune până la a sili e o mare diferenţă. În închisorile comuniste au fost aproape 2000 de preoţi ortodocşi şi doar puţin peste 200 de preoţi uniţi. Dacă preoţii greco-catolici au făcut închisoare datorită ortodocşilor, îi întrebăm şi noi: „Preoţii ortodocşi din pricina cui au făcut închisoare?.” Amintim că sunt preoţi ortodocşi din temniţele comuniste care au sfinte moaşte întregi, cum e şi exemplul părintelui Ilie Lăcătuşu din Bucureşti... Ce să mai spunem de ierarhii ortodocşi trecuţi forţat la pensionare, cu domiciliul forţat sau morţi în condiţii dubioase, în acelaşi regim comunist etc.
     Azi Biserica Greco-Catolică din România are sub 1% credincioşi din cetăţenii României, procent pe care l-a avut şi în momentul când a fost desfiinţată prin decretul 358 din 1948, majoritatea revenind la ortodoxie în frunte cu Traian Belaşcu, cu câteva luni înainte de a se da respectivul decret.
 
BIBLIOGRAFIE:
Constantin Voicu, „Biserica strămoşească din Transilvania în lupta pentru unitatea spirituală şi naţională a poporului Român”, Sibiu, 1989;
Gheorghe Ciuhandu, „Preoţi români care rup peceţile cu Roma”, Arad, 1924;
Ion Lazăr, „Stafia dezbinării”, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008;
Ioan Podea, „Români contra români”, Editura Eclesia, Nicula, 2003;
Mircea Păcurariu, „Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi”, Editura Episcop Nicolae Popovici, Oradea, 2006;
Ştefan Pop, „Frământări româneşti în jurul scaunului episcopesc ortodox de la Arad”, Arad, 1929;
*PS Ambrozie Sinaitul, (articol) în rev. „Legea Românească” nr 3 din 2005, pg. 22;


[1]             Duminica Ortodoxiei nu are o dată fixă. E în funcţie de data Paştilor şi cade întotdeauna în prima duminică din Postul Mare. În anul 1939 a căzut în ziua de 26 februarie.
29-06-2012
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
pr Andrei - 21-12-2012:

Am gasit acest articol din intimplare si doresc sa-mi exprim doua pareri: I. Articolul nu este 100% adevarat deoarece am dovezi in ceea ce priveste trecerea la ortodoxie in 1948... (prin forta, santaj si manipulare) II. Ierarhi Bisericii Romane Unite au crezut in unitatea Bisericii lui Hristos care ia facut sa sufere in inchisori NU ROMA era obiectivul Doresc celor doua Biserici sa faca o adevarata pocainta iar Duhul lui Dumnezeu va lucra pentru unitatea Lor!!!

agaton - 21-12-2012:

I. Doar erau sub comunisti, care dictau. Însă în articol e specificat acest lucru: \"Statul Comunist a arestat toţi ierarhii uniţi şi a desfiinţat abuziv prin lege Biserica Greco-Catolică\". Deci nu mai puteau exista legal greco-catolicii şi de aceea, din cei care nu trecuseră "de bunăvoie" la ortodocşi (înainte de desfiinţare), unii au trecut după desfiinţare, obligaţi de situaţie (fiind credincioşi, trebuiau să meargă la o biserică), dar nu forţaţi. Comuniştii ne-ar fi vrut pe toţi păgâni, nu să trecem de la unii la alţii.

II. Cine se desparte de Biserica mamă, stricând unitatea, nu poate mai apoi să sufere în închisori pentru unitatea Bisericii. Biserica greco-catolică a fost şi este încă o rană ce sângerează şi chiar după vindecare va rămâne ca o cicatrice urâtă.

MIHELE BOGDAN ANDREI - 25-04-2013:

Acest articol are multe minciuni la temelia lui.Ierarhii BOR au \"dat mana\" cu comunistii pentru desfintarea BGC.Mare parte din greco-catolici nu au trecut de buna voie ci au fost siliti tocmai de ateii comunisti.Este bine sa nu dezinformam lumea.Este pacat sa spunem ca BGC este o rana sangeranda.Sa nu uitam de porunca Mantuitorului \"iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti\".La Judecata de Apoi nu ne intreaba ce religie am avut.

EFTIMIE MITRA - 28-04-2013:

PENTRU PR. ANDREI: NU ATI SPUS NIMIC DE DOCUMENTUL SCANAT. ACEST DOCUMENT A FOST SEMNAT INAINTE DE VENIREA COMUNISMULUI. SAU POATE SI INAINTE DE AL DOILEA RAZBOI MONDIAL TOT COMUNISTII ERAU VINOVATI? HAI SA FIM SERIOSI... VA ROG SA IMI ADUCETI DOVEZILE DESPRE CARE SPUNETI. DACA AU FOST GRESELI TREBUIE SA NI LE ASUMAM. DAR A TRANSFORMA CAZURI IZOLATE IN SITUATII GENERALE E O GRESALA (CU SAU FARA VOIE).

EFTIMIE MITRA - 28-04-2013:

REFERITOR LA COMENTARIILE ANTERIOARE ALE UNOR GRECO-CATOLICI AM SI EU O INTREBARE: AU FOST CATEVA CAZURI DE CLERICI SI CREDINCIOSI CARE (DUPA DESFIINTAREA UNIATISMULUI) AU TRECUT LA ROMANO-CATOLICISM. ACESTIA TOT LA SILNICIA COMUNISTILOR AU ALES SA TREACA LA ROMANO-CATOLICISM?! SAU CEEA CE SPUNETI SE REFERA DOAR IN CAZUL ORTODOXIEI PE CARE SE PARE CA NU O PREA IUBITI. UNA ESTE A SE FACE O PROPUNERE SI ALTA E A SE IMPUNE. CRED CA ATI FACUT CATEVA CONFUZII GRAVE. VA ROG CITITI CU ATENTIE ARTICOLUL SI REFLECTATI SI ASUPRA ACESTUI ASPECT. CU RESPECT, EFTIMIE.

Alina - 07-05-2013:

Ne bucuram ca a aparut acest articol. Sunt lucruri pe care nu le cunosteam. Informatia e bine argumentata, dovada chiar acel document scanat care dovedeste ca intentiile revenirii la ortodoxie au fost mai vechi decat momentul 1948.

Marius - 03-12-2017:

Cata mizerie in acest articol. Ma mir ca va mai considerati biserica crestina. Ati uita sa mentionati ca ardelenii au fost tinuti in intuneric de ortodoxie. Fara uniti nu era posibila ridicarea romanilor ardeleni, Scoala Ardeleana, Unirea din 1918. Oare accidental s-au intrunit romanii la BLAJ in 1848? Ii chemase clerul ortodox acolo? 

agaton - 04-12-2017:

Adevărul poate fi mizerabil pentru unii... Autorul articolului nu şi-a propus sa scrie despre nevrednicia ortodocşilor, ci, după cum spune şi titlul (cred că Marius a sărit peste titlu!), scrie despre revenirea greco-catolicilor la Ortodoxie.