Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 205

SMERENIA – începutul pocăinţei

ÎPS Laurenţiu Streza
Tags: smerenia; pocainta;
SMERENIA – începutul pocăinţei
 

Pilda Vameşului şi a Fariseului din Evanghelia acestei duminici, de la începutul perioadei Triodului, ne prezintă doi oameni care „s-au suit…, ca să se roage” (Lc. 18, 10) la templul din Ierusalim, locul unde se „cobora” Dumnezeu, aducând binecuvântarea Sa peste poporul lui Israel. 

Fariseul, primul dintre cei doi care au intrat în templu să se roage, reprezenta o categorie de oameni credincioşi din cadrul poporului Israel, care erau corecţi şi morali şi care se străduiau să împlinească toate cele prescrise în Lege, formal şi numai pentru propria lor persoană. Egoismul lor le sporea orgoliul şi desconsiderarea faţă de toţi celorlalţi oameni. Chiar şi cu Dumnezeu ei credeau că au o relaţie specială, privilegiată, fiind beneficiarii locurilor dintâi. 

Acest om şi-a ales el singur locul de „întâlnire tainică cu Dumnezeu”, în templu, aşezându-se în faţa tuturor celorlalţi, pentru ca să-i privească pe aceştia „peste umăr”, cu totală desconsiderare. S-a apropiat mândru de Sfânta Sfintelor, din templu, ocupând locul cel dintâi şi încălcând, astfel, şi dreptul celorlalţi de a sta în „faţă”. Prin vanitatea sa, s-a autoevaluat şi s-a supraapreciat pe sine, considerându-se „drept” şi „îndreptăţit” pentru toate, nu numai în faţa oamenilor, ci şi în faţa lui Dumnezeu. În această judecată de sine, lui i-a lipsit de fapt criteriul esenţial şi condiţia de bază pe care se stabileşte relaţia noastră cu Dumnezeu – aprecierea corectă a stării şi a locului în care ne aflăm faţă de Dumnezeu. Întâietatea între oameni, în faţa lui Dumnezeu, o stabileşte Stăpânul, nu slujitorul, iar locul cel dintâi este un dar al Domnului. Însuşi Mântuitorul ne arată cum să ne aşezăm la masă: „Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te aşeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de el altul mai de cinste decât tine…” (Luca 14, 8-10). 

Smerenia, rugăciune simplă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”

Prima parte a rugăciunii fariseului, ca adresare lui Dumnezeu prin mulţumire, este firească. Mulţumirea adusă lui Dumnezeu este recunoştinţa noastră faţă de toate darurile primite de la El. Dar pentru ce îi mulţumeşte fariseul lui Dumnezeu? Nu-i mulţumeşte pentru că i-a dat viaţă şi pentru că întreaga sa existenţă depinde de Dumnezeu, sau pentru că l-a ajutat să împlinească toate prescripţiile Legii, fiind astfel un om corect şi cinstit şi chiar râvnitor şi în cele spirituale. El însuşi a mărturisit că împlinea prescripţiile spirituale şi cultice: „postesc de două ori pe săptămână” şi „dau zeciuială din toate câte câştig” (Lc. 18, 12). 

Toate aceste fapte, în esenţa lor, sunt lucruri minunate, extraordinare. Numai că în rugăciunea sa, fariseul nu I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri ca pentru nişte daruri, primite de el, ci ca pentru nişte vrednicii personale. Împlinirea postului şi ferirea de păcate sunt, mai întâi, daruri dumnezeieşti lucrătoare în viaţa noastră, pe care le primim de la Dumnezeu şi care nu ţin de propria noastră vrednicie, pentru că noi suntem atât de slabi şi de neputincioşi, oricât ne-am crede tari şi puternici. În toate faptele şi lucrările noastre bune se află prezent şi lucrător darul lui Dumnezeu, izvorât din nemărginita Sa dragoste milostivă. Pentru toate acestea se cuvine şi trebuie să-I mulţumim Lui, rugându-ne cu smerită recunoştinţă: „Îţi mulţumim Ţie, Doamne, pentru toate!” 

Fariseul nu s-a rugat aşa, ci a zis, cu mândrie: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Lc. 18, 11). În faţa lui Dumnezeu şi în faţa semenilor săi, fariseul îşi mărturiseşte dispreţul faţă de tot ce-l înconjoară, devenind chiar judecătorul altora, numindu-i: „răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş” (v. 11). Astfel, s-a mândrit pe sine în rugăciune, pierzându-şi legătura cu Dumnezeu, prin atribuirea faptelor bune făcute doar meritelor sale proprii, propriei sale osteneli. Pe toţi „ceilalţi oameni” i-a pus împreună cu vameşul, care se ruga şi el şi care, într-adevăr, reprezenta o categorie de oameni stigmatizaţi drept păcătoşi, pentru obiceiul lor de a dispune după bunul plac de responsabilitatea pe care o aveau. Luau vamă în funcţie de cum îi vedeau ei pe oameni. Pentru aceasta erau marginalizaţi şi dispreţuiţi. 

Vameşul a venit și el pentru a se ruga în templu cu altă dispoziţie şi cu altă încărcătură sufletească, cu o povară foarte greu de purtat. Dar mai avea ceva în plus, ceea ce a lipsit fariseului, smerenia. N-a îndrăznit să se apropie de cele sfinte din templu, ci la intrare stând, fără să privească măcar spre cer, cu ochii în pământ, îşi bătea pieptul cu pumnul în semn de căinţă, rostind doar această rugăciune scurtă şi smerită: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13). 

Iată două exemple, diametral opuse, de a se ruga:

Prima rugăciune, cea a fariseului, s-a dovedit neprimită şi neplăcută lui Dumnezeu pentru că era făcută de un om care s-a îndreptăţit pe sine, peste toţi ceilalţi, considerându-se singurul vrednic să se apropie de Dumnezeu şi să primească răsplată pentru împlinirea poruncilor. I-a lipsit însă acestuia tocmai cultivarea unei importante virtuți, cea a smereniei, care trebuia să îi descopere lui adevărata stare morală și spirituală în care el se afla. Lipsindu-i smerenia, sau mai bine zis mândrindu-se, el a desconsiderat toată creaţia lui Dumnezeu şi nemărginita Lui iubire de oameni, pierzând, astfel, toată osteneala vieţii sale. 

E bună nevoinţa, dar fără pocăinţă e zadarnică; e minunată virtutea, dar în afara legăturii cu Dumnezeu ţi-o însuşeşti ca pe un merit personal şi „cazi”, năruindu-te pe tine însuţi. 

A doua rugăciune, cea a vameşului, a fost bine-primită şi bine-plăcută lui Dumnezeu pentru profunzimea smereniei care a încununat-o, tocmai prin recunoaşterea nevredniciei personale. Sfânta Evanghelie de astăzi nu ni-l oferă ca exemplu pe vameş datorită păcatelor lui. Conştiinţa păcătoşeniei sale, smerenia sa în faţa lui Dumnezeu şi rugăciunea sa stăruitoare pentru obţinerea milei lui Dumnezeu dovedite de vameş sunt exemplare, lăudate şi oferite ca exemplu în această pildă. Acestea l-au dus pe vameş la starea lui de adevărată căinţă şi rugăciunea sa smerită, l-au făcut pe acesta să se întoarcă la casa sa mai „îndreptăţit” în faţa lui Dumnezeu, decât cel care, lăudându-se că împlineşte voia lui Dumnezeu, nu avea smerenie. 

Pocăința și postirea

Pentru câştigarea mântuirii noastre, împlinirea poruncilor este necesară, însă nu în modul formal în care a reuşit fariseul, considerându-le doar fapte proprii cu care te poţi lăuda, ci prin recunoaşterea lucrării lui Dumnezeu în viaţa proprie şi a comunităţii în care trăim. Dacă posteşti de două ori pe săptămână, doar postul de bucate, înseamnă că faci un efort foarte bun pentru tine, mai ales pentru trup, în schimb dacă nu te opreşti şi de la păcate, dacă nu împlineşti postul cu rugăciunea și cu fapte bune, el rămâne doar un simplu regim alimentar. Şi poate îl faci şi cu mândrie, lăudându-te: eu sunt postitor, eu postesc! 

Descoperim în Evanghelia de astăzi ce fel de legătură există între post, ca nevoinţă spirituală – pentru care ne pregătim – şi smerenie, ca virtute creştină. Aşa cum există relaţie între rugăciune şi smerenie, există şi o legătură strânsă între postire şi căinţă, pentru că smerenia este, de fapt, începutul pocăinţei noastre adevărate. 

Smerenia nu este doar starea de umilinţă în care ne aflăm noi şi pe care o recunoaştem atunci când spunem: Doamne, suntem păcătoşi; Doamne, dintre păcătoşi „cel dintâi sunt eu”. Nu este suficientă doar o simplă declaraţie verbală şi o recunoaştere a faptului că suntem păcătoşi şi ne pare rău, ci, constant, trebuie să ne raportăm la sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu, la iubirea Sa nemărginită faţă oameni, făcându-ne un proces al conştiinţei, o cercetare amănunţită şi profundă a vieţii noastre, pentru a simţi greutatea stării de îndepărtare de Dumnezeu în care ne aflăm. Smerenia absolută a dovedit-o Dumnezeu Însuşi, prin Întruparea Fiului Său, Care: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, … S-a smerit pe Sine, ascultător făcânduse până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8). Virtutea smereniei aduce cinstire lui Dumnezeu la Care ne raportăm, făcând lucrătoare în noi iubirea Sa mântuitoare. Dar, în acelaşi timp, ea ne pregăteşte întreaga noastră fiinţă, deschizându-ne inima, pentru primirea harului dumnezeiesc, care lucrează mântuirea noastră. În inima curată a omului smerit încape toată creatura lui Dumnezeu, pentru că se consideră rob al lui Dumnezeu şi împlinitor al voii Sale. Înţelesul lumesc al smereniei, ca depersonalizare, ca degradare a persoanei, ca umilinţă care înjoseşte fiinţa umană, este străin învăţăturii Mântuitorului, Care încheie pilda cu această concluzie: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (v. 14). 

Acum, la acest nou început de drum cu Hristos, înţelegând sensul sfânt al smereniei, să lăsăm să pătrundă în străfundul sufletului nostru chemarea sfântă, repetată la fiecare Liturghie: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi” de Sfânta Împărtăşanie, după primirea curăţirii sufletului şi iertarea păcatelor prin Taina Spovedaniei sau „baia lacrimilor”. Mântuitorul Hristos ne încredinţează că: „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 7). Luaţi-vă merinde pentru viaţa veşnică, care se pregăteşte pentru noi la fiecare Sfântă Liturghie! Sfânta Împărtăşanie este şansa vieţii noastre! 

Să continuăm călătoria noastră cu Hristos spre Postul Mare prin cele patru duminici pregătitoare, încercând să transpunem în viaţa noastră temele acestora: „rugăciunea smerită”, „întoarcerea noastră din exilul păcatului”, „cu gândul la Înfricoşătoarea Judecată” şi cu dorinţa de „iertare” a tuturor care ne-au greşit, pentru a intra cu smerenie în nevoințele postului.

† LAURENŢIU, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

 

Sursa, inclusiv foto: Telegraful Român

01-04-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu