Dăruiţi copiilor abandonaţi dragostea unei familii!

Îndemn Pastoral la Duminica Sf. Cruci

Prin purtarea de grijă a Preamilostivului Dumnezeu, păşim, cu Duminica de astăzi, închinată cinstirii Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci a Domnului, pe cea de-a treia treaptă a „scării duhovniceşti” a Postului Mare, prin care Biserica noastră, cu adâncă înţelepciune şi dragoste, ne înalţă sufleteşte spre părtăşia bucuriei şi luminii veşnice a Praznicului Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Sfinții Părinți ai Bisericii au rânduit această prăznuire acum, la jumătatea călătoriei liturgice a Postului, pentru ca noi, credincioşii, poposind „la umbra Crucii Mântuitorului”, să pătrundem mai adânc în lumina înțelesurilor şi semnificațiilor teologice şi duhovniceşti pe care Sf. Cruce le are pentru viața noastră creştină şi astfel, să ne întărim duhovniceşte, să ne înnoim nevoințele postirii pentru a putea continua cu vrednicie calea spre slăvita Înviere.

În Duminica de astăzi, aflată în mijlocul Postului Mare, prăznuirea Sfintei Cruci ne descoperă semnificaţia fundamentală a Postului, care este„răstignirea”; răstignirea patimilor, a egoismului, a poftelor, a lăcomiei şi neascultării de Dumnezeu, şi toate acestea pentru a „răsturna” drama căderii lui Adam şi a ne întoarce iarăşi, prin „crucea nevoinţelor”, în raiul comuniunii veşnice de iubire cu Dumnezeu, izvorul vieţii noastre.

Astăzi, în mod solemn, am adus în mijlocul bisericii Sfânta Cruce, pentru ca, privind-o şi închinându-ne dinaintea ei, în stare de rugăciune, cu credință şi smerenie, să „vedem” cu ochii cei tainici ai inimii şi să înțelegem cât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi, oamenii. Dar nu numai atât, ci astăzi, aici, la picioarele Crucii, în mijlocul Postului Mare, Biserica ne cheamă să ne cercetăm pe noi înşine şi să vedem în ce măsură noi, creştinii, prin faptele iubirii milostive față de semeni, răspundem, cu adevărat, iubirii jertfelnice şi mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos arătată în Taina Crucii. În ce măsură, prin grija faţă de aproapele, mărturisim în viaţa noastră şi facem vie şi lucrătoare dragostea cea mântuitoare şi jertfelnică a lui Dumnezeu? Cât de mult ne pasă de semenii noştri? Nu cumva, mai degrabă, ne ruşinăm de Mântuitorul nostru şi de cuvintele Lui, ezitând sau refuzând să ne luăm „crucea” şi să-I urmăm pe calea credinței?

Din nefericire, înstrăinărea noastră de Dumnezeu este o realitate cruntă, iar acesta se reflectă, în primul rând, în starea copiilor noştri. Putem oare să nu ne îngrijorăm când printre copiii şi tinerii noştri sunt tot mai frecvente patimile care, altădată, erau inexistente sau rare chiar printre adulţi: fumatul, alcoolismul, consumul de droguri, agresivitatea, violenţa, desfrânarea, naşteri la vârsta minoratului, avorturile, sinuciderile? Se spune, pe bună dreptate, despre copii că sunt „spovedania” părinţilor lor. În comportamentul copiilor citim ce fel de educaţie au primit în familie, în special în primii şapte ani de acasă, dar şi în continuare, prin şcolile şi mediile pe care le frecventează.

O situație şi mai dureroasă, însă, pe care o trăim demult, dar care, parcă acum se acutizează mai mult ca oricând, şi față de care nu putem fi nepăsători, este aceea a copiilor abandonaţi de părinţii lor. Numai anul trecut, în judeţul nostru au fost peste 350 de copii abandonați în centrele de plasament, în afară de noii născuți, părăsiți în maternități. A-ţi părăsi proprii copii, a nu-ți asuma „crucea” creşterii şi educației lor este un gest de egoism extrem şi un păcat strigător la cer. Sigur că, uneori, părinţii în cauză au ca circumstanţe atenuante situaţii de viaţă dificile: sărăcia, şomajul, migrația în altă țară, părăsirea de către celălalt soţ, deci lipsa unei familii. Într-un astfel de context, familia cea mare a Bisericii nu poate rămâne indiferentă.

De aceea, în această Duminică a prăznuirii Sfintei Cruci, cu părintească dragoste, ne adresăm Dumneavoastră, tuturor celor ce sunteți fiii Bisericii, cu rugămintea călduroasă de a analiza posibilitatea de a primi în casele, în familiile Dumneavoastră, copii dintre cei abandonați de părinții lor trupeşti, prin aşa numitul plasament. Poate, între Dumneavoastră sunt familii care nu au sau nu mai pot avea copii, sau părinți iubitori cu o stare materială care ar permite creşterea şi educarea unor copii suferinzi, privați acum de dragostea unei familii. Suntem încredințați că nu e uşor a creşte copii; a fi părinte este întotdeauna o cruce, însă a o asuma cu credință şi cu dragoste de Dumnezeu înseamnă a transforma această cruce în cale către înviere şi viață veşnică. În această lucrare social-filantropică şi misionară nu suntem singuri. Direcția Județeană de Asistență Socială şi Protecția Copilului, împreună cu care am semnat un protocol de colaborare, ne este alături cu toată abnegația, fiind gata să ofere întreg sprijinul legal, toate informațiile necesare celor dispuşi să-şi asume măreața şi nobila misiune de părinte. Preoții noştri slujitori, de asemenea, sunt încredințați a sta la dispoziția celor interesați şi a acorda toată asistența necesară.

Încrezători că acest demers nu va rămâne fără ecou în sufletele Dumneavoastră, Vă dorim tuturor, preoți şi credincioşi, să împliniţi pe mai departe, cu vrednicie şi râvnă, călătoria duhovnicească a Postului Mare; Vă binecuvântăm şi Vă încredinţăm, încă o dată, de părinteasca noastră dragoste.

‡ LAURENȚIU

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

03.04.2013