Dreptate versus îndreptăţire de sine

Cine zice, lui îşi zice

         Se spune că atunci când mă analizez pe mine însumi, fără să mă compar cu nimeni,  pot identifica atâtea şi atâtea motive de dispreţ, pe câtă vreme, atunci când mă compar cu altcineva, stima faţă de mine însumi creşte direct proporţional cu mulţimea defectelor acelei persoane. Asta nu înseamnă, desigur, că persoana respectivă nu are acele tare pe care eu le observ. Una este, însă, ca acel om să posede pe bună dreptate acele etichete nocive pe care eu le pot observa la el şi, este cu totul şi cu totul altceva, ca eu să mă îndreptăţesc pe mine însumi pe seama lor. Altfel spus, pe cât de adevărat este considerentul că el “are crestat pe răboj” câteva lucruri care nu-i fac cinste, tot aşa de adevărat este şi că eu, chiar dacă nu am la activ respectivele metehne, s-ar putea nici să nu excelez în virtuţile contrare păcatelor pe care le văd la el. Adică, cineva poate să acuze pe altcineva pentru păcatul hoţiei, şi asta mai ales dacă e vorba de o pricină cunoscută social, însă, acest lucru l-ar putea îndrepta pe “judecător” spre a se interpela pe sine dacă nu cumva, vreodată, a luat şi el ceva ce nu este al lui.

“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 1 – 5).  

Bineînţeles că dacă vei încerca să-i spui cuiva (mai ales dacă acela are dreptate în judecata lui) că nu ar trebui să se preocupe de deficitul de comportament pe care altcineva îl manifestă, ci să-şi întoarcă atenţia spre sine însuşi şi să se judece pe sine, se va supăra pe tine şi va ţine minte nedreptatea pe care tu i-ai făcut-o. Ba e foarte probabil să fii şi tu acuzat de complicitate cu persoana incriminată într-un fel sau altul. De aceea, în continuarea versetelor citate anterior, evanghelistul Matei recomandă: “Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi” (Matei 7, 6).

“Cine zice, lui îşi zice”, reprezintă un joc de cuvinte al copilăriei la care adulţii ar trebui să mediteze cu toată seriozitatea.

Stima de sine a persoanei este un bibelou de porţelan plin de arabescuri şi filigrane atât de fragile uneori, încât, pentru a-l proteja, omul e capabil de atrocităţi canibalice. Deloc întâmplător, criticii sau bârfitorii de serviciu, deşi pot să consume hrană de post, pot mânca nonşalant şi indolent carne de om.

         Cred că tocmai pentru motivul îndreptăţirii de sine mecanice şi de suprafaţă, Sfântul Ioan Botezătorul a adresat cuvinte atât de crude fariseilor: “Pui de vipere, cine va arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă” (Matei 3, 7 – 8).

Omul viclean şi prefăcut arată păcatele altuia şi, în acelaşi timp, le acoperă pe ale sale, la fel cum o viperă se ascunde în frunze pregătindu-şi ambuscada ucigătoare. Inima omului poate fi alcătuită din fân, frunze sau din lemn şi piatră preţioasă. Viciul şi virtutea seamănă ca sarea cu zahărul.

“Pui de vipere, cum puteţi să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi? Căci din prisosul inimii grăieşte gura. Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele. Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12, 34 – 37). 

Spre adâncurile persoanei

E vorba aici de drumul cel mai lung pe care un om îl are de parcurs, drumul dintre minte şi inimă. Una trage într-o parte, alta trage în alta. Ca şi dificultatea de relaţionare dintre conştientul şi inconştientul omului. Mintea conştientă a omului poate percepe luminiţa sau zidul de la capătul tunelului, adică e capabilă de anticipaţie şi îşi asumă, teoretic, consecinţele lucrurilor. Pe de altă parte, inconştientul este un uriaş rezervor de fapte, evenimente, fenomene  şi trăiri adeseori contradictorii, aflate în putinţa de a forma un cocktail posibil explosiv în anumite circumstanţe de viaţă. Tot felul de lucruri sunt acolo, vreau să spun în inconştient: sentimente şi trăiri de diferite facturi care au avut loc de foarte mult timp în varii situaţii şi pe care psihicul a găsit de cuviinţă să le depoziteze sub nivelul conştientului; plăceri emoţionale  intense şi ale căror consecinţe au dus spre dezamăgiri la fel de intense pe care persoana le-a suportat foarte greu şi, astfel, activarea imunităţii psihice a decis sabotarea şi îngroparea lor în adâncimile inconştiente ale personalităţii; dureri emoţionale atât de crunte încât a fost nevoie pentru a menţine viaţa la un nivel minim de suportabilitate să fie “uitate” pentru o vreme… .

Toate acestea, însă, au fost odată conştiente. Au fost în orizontul libertăţii de alegere conştientă a omului. Faptul că ele s-au petrecut acum multă vreme şi, aşa cum am spus, chiar au fost “uitate” de către om, nu le scade din importanţa responsabilităţii pe care omul ar trebui să şi-o asume şi în prezent. Iar, dacă, într-o situaţie prezentă, se (re)creează anumite condiţii, lucrurile depozitate se vor scutura, uneori vulcanic, de praful “uitării”, şi vor inunda viaţa prezentă a persoanei. Am pus în ghilimele cuvântul “uitare” pentru că de fapt noi nu pierdem cu totul trăirile şi experienţele noastre emoţionale, care oricând se pot disloca din inconştient şi se pot activa în spaţiul conştient prezent. Detaliile se pot pierde ireversibil, însă niciodată încărcătura emoţională puternică nu dispare total. Sentimentele sunt elastice: “ele revin când nu te aştepţi. În asemenea condiţii e de presupus că ele au şi o rădăcină “istorică”, fiind trăite prima dată undeva în trecutul îndepărtat, în prima copilărie…” (Oancea, 2002, p. 172). E ca în pilda aceea cu scândura în care sunt bătute cuie; cuiele pot fi scoase dar găurile rămân. Nimic nu mai poate fi ca înainte.

Acum înţelegem odată în plus cuvintele Sfântului Pavel: “Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19). Nu-l voiesc cu mintea, conştient, dar îl săvârşesc pentru că forţa săvârşirii lui îmi vine din adâncuri de inconştient. Din prisosul inimii. Vorba cuiva: şi trecutul a fost cândva prezent. Şi, am putea continua noi, din punct de vedere emoţional, prezentul poate fi un trecut deghizat. De aceea, sunt responsabil pentru greşeli pe care le fac “cu ştiinţă” (citit “conştient”) şi cu “neştiinţă” (“citit inconştient”), “cu voie” (citit “conştient”) şi “fără voie” (citit “inconştient”)” (Micul Molitfelnic, 2001, p. 66).

         Aşadar,  dacă fac afirmaţii “obiective” despre semenii mei şi doresc să scot paiele din ochii lor, mai întâi să fac efortul, nu mic şi uşor, ca să-mi scot bârnele inconştiente din ochii mei. Altfel, hoţul strigă hoţul. Şi pentru aceste motive voi fi judecat după cuvintele mele (conştiente), căci din prisosul inimii (inconştient) grăieşte gura. Uite aşa, dreptatea devine îndreptăţire de sine.

         Studiu de caz

         Cazul fariseului din  templu care-l judeca pe vameş e emblematic în acest sens (Luca 18, 10 – 14). E mai mult decât evident că fariseul postea de două ori pe săptămână şi că dădea zeciuială din toate. Cantitativ, făcea aceste lucruri. Partea din afară a paharului era curată. Dar partea dinăuntru a paharului (inconştientul, am zice noi), cum era? Fariseul continuă spunând că nu este răpitor şi, totuşi, se pare că răpeşte oamenilor împărăţia cerurilor (Matei 23, 13); că nu este nedrept şi, totuşi, el una spune şi alta face (Matei 23, 3); că nu este adulter şi, cu toate acestea, înghite casele văduvelor (Matei 23, 14).

Şarja continuă aidoma: “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa: pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi. Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi strecuraţi cămila” (Matei 23, 23 – 24). Adică, ei sunt pe interior taman pe dos de cum sunt în afară. Deşi ei se cred drepţi. Conştient ei şi sunt drepţi, însă autoînşelarea lor se realizează pe seama substituirii întoarcerii în sine cu privirea, cu privirea în afară de sine, spre ceilalţi. Ei nu dispuneau de autocunoaştere şi nici nu erau interesaţi de ea. Nu aveau noţiunea de inconştient. Cauzele profunde ale atitudinii şi comportamentului lor ei nu şi le conştientizau. Altfel spus, ei nu-şi cunoşteau prisosul inimii din care gura grăieşte.

Cu toate acestea, fariseul a spus un adevărul fundamental: “nu sunt…ca şi acest vameş”. Într-adevăr, comportamentul vameşului arată tocmai cum nu era fariseul: “Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Aceasta e rugăciunea minţii coborâte în inimă, a conştientului mental cunoscător al tribulaţiilor emoţionale ale inconştientului inimii. Vameşul nu mai reprezenta o surpriză pentru el însuşi. El se cunoştea aşa cum este. Îşi cunoştea şi partea din afară şi de dinăuntru a blidului. Aşa începe îndreptarea şi aşa se diferenţiază îndreptarea de îndreptăţirea de sine. “Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14).

E, acum, de la sine înţeles că toată această confuzie pe care lipsa cunoaşterii de sine a omului o poate genera, vreau să spun orbirea sufletească, face să putem înţelege odată în plus că dreptatea şi îndreptăţirea de sine sunt două lucruri total diferite, chiar dacă asemănătoare, ca sarea şi zahărul. Filosofia a simţit această nuanţă şi a cuprins-o în mitul lui Gyges, conform căruia nedreptatea este consubstanţială omului şi, pe de altă parte, dreptatea este o silă şi este făcută din silă (Adămuţ, 1997, p. 55). Adică nimeni nu realizează dreptatea şi lucrurile drepte de plăcere, tocmai pentru că dreptatea autentică şi profundă necesită efort auto-ascetic care ne scoate din zona de confort personal cu care lumea aceasta ne-a obişnuit.

Pentru a putea deosebi mai pertinent nuanţele ce se găsesc pe continuum-ul ce leagă dreptatea de îndreptăţirea de sine, gândirea serială sau unilaterală nu este nici pe departe suficientă. S-a încercat la un moment dat un experiment în agronomie: dorind să sporească producţia agricolă, cercetătorii au încercat să izoleze funcţiile fosforului sau ale azotului, reducând toţi ceilalţi factori la zero, tocmai pentru a putea manipula aceste funcţii în folosul productivităţii crescute. Însă, niciodată în natură nu poţi identifica situaţia ideală experimentală şi, ca atare, nu poţi replica experimental interacţiunea complexă a factorilor fizico-chimici, climaterici şi de altă natură care influenţează productivitatea (Groza, 2011, p. 63).

În contextul de semnificaţie pe care l-am stabilit mai devreme, la fel cum cu o singură floare nu se face primăvară, tot astfel nici cu zeciuiala din toate şi cu postirea de două ori pe săptămână şi doar atât, nu se poate intra în Împărăţia Cerurilor.

Rămâne acum veşnica întrebare: “Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 26 – 27). Până la urmă, n-ar trebui ca lucrul acesta să ne mire atât de mult. După metodologia divină: “Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5, 8). Atunci de ce oare să ne mai strofocăm să ne prezentăm spilcuiţi şi apretaţi după modelul îndreptăţirii de sine când am putea foarte bine să zicem, după dreptate: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Amin!    

 Bibliografie:

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Bucureşti: EIBMBOR.
2. MICUL MOLITFELNIC, (2001). Cluj-Napoca: Editura Renaşterea.
3. ADĂMUŢ, Anton (1997). Filosofie, Iaşi: Editura Polirom. 
4. GROZA, Horia, Ion, (2011). Laudă bunătăţii timpului – meditaţii pe teme existenţiale, Bucureşti: Editura Logos.  
5. OANCEA, Constantin, (2002). Tehnici de sfătuire/consiliere, Bucureşti: Vavila Edinf SRL.