Porunca Iubirii
Predici. Cateheze. PastoraţieNr. vizualizari: 178

Rugăciunile de mijlocire din cadrul Sfintei Liturghii

ÎPS Laurenţiu Streza
Tags: rugaciuni; Sfanta Liturghie;
Rugăciunile de mijlocire din cadrul Sfintei Liturghii
 
Anul 2017 a fost dedicat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept an comemorativ al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului. În acest context socotim de bun augur să ne gândim și să evidențiem rostul pomenirilor liturgice a tuturor acestor pătimitori pe care Biserica nu i-a uitat niciodată.
 
Sfânta Liturghie, prilej de pomenire a viilor și a celor adormiți
 
Rugăciunea liturgică, după conţinutul său, poate să fie doxologică, adică de laudă şi preamărire a lui Dumnezeu, de mulţumire  şi de cerere. Deşi există o ierarhizare a lor, elementele lor caracteristice se întâlnesc adesea în cuprinsul aceleiaşi rugăciuni [Mitrofanovici, Tarnavschi, Cotlarciuc, Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cernăuţi, 1929, p. 298]. Rugăciunea care însoţeşte cererile şi ofrandele credincioşilor, prezentându-le lui Hristos şi, prin Hristos, Tatălui din ceruri, ia forma rugăciunii de mijlocire.
În rugăciunea Bisericii se pot observa două direcţii aparent contradictorii. Pe de-o parte, Biserica este întoarsă spre lumea întreagă, spre întreaga umanitate, chemând credincioşii la unitatea de iubire şi de credinţă, ca să se împlinească Biserica, Trupul tainic al Domnului. Pe de altă parte, Biserica se preocupă de trebuinţa, nevoia şi bucuria fiecăruia. Antinomia aceasta constă în aceea că în creştinism ansamblul creaţiei are aceeaşi valoare precum fiecare persoană în parte. „Dacă împlinirea persoanei este de a se ţine în sobor cu toţii, împlinirea lumii este de a deveni viaţa fiecăruia, căruia Dumnezeu i-a dăruit lumea ca viaţă” [Alexandre Schmemann, L’Eucharistie Sacrament Boris Răduleanu, Ed. Anastasia].

Cererile credincioşilor şi darurile aduse de ei sunt prezentate lui Hristos în cadrul Sfintei Liturghii, prin pomenirea nominală a acestora, prin amintirea numelui lor de botez.

1. Sensul teologic al pomenirilor liturgice

Intrarea Mare cu Sfintele Daruri este deschisă şi încheiată de cuvintele de „comemorare”: „Pe voi pe toţi... să vă pomenească Domnul Dumnezeu…” [Liturghier, Bucureşti, 1980, p. 128-129]. Ofranda credincioşilor este însoţită de mijlocirea ca Dumnezeu să-Şi amintească de noi.

a) Semnificaţia memorialului liturgic

Pentru a înţelege semnificaţia memorialului liturgic vom aminti, mai întâi, sensul memoriei (amintirii), ca dar tainic şi specific omului, de a „reînvia trecutul” şi de a păstra cunoştinţele despre aceasta. Această facultate a omului are nota sa de ambiguitate. Pe de o parte, mă face să retrăiesc real trecutul, iar pe de altă parte, trecutul nu este reînviat fără întoarcere, apărând conştiinţa că acest trecut este absent. De aici şi tristeţea care însoţeşte memorialul natural. În ultimă analiză, memoria este conştiinţa morţii. Prin aceasta, omul cunoaşte că este muritor şi poate să înţeleagă natura vieţii celei noi, dată nouă prin Hristos [Al. Schmemann, op. cit., p. 130-131].

După doctrina veterotestamentară, „amintirea lui Dumnezeu” înseamnă întoarcerea Lui spre lume, prin puterea Sa providenţială care menţine lumea şi îi dă viaţă. Se spune că a trăi înseamnă a rămâne în amintirea lui Dumnezeu şi a muri înseamnă a decădea din aceasta [Ibidem, p. 131].

Darul amintirilor dat de Dumnezeu omului este energia care transformă iubirea în viaţă, în cunoştinţă, în comuniune şi în unitate. Amintirea omului de Dumnezeu este iubirea sa ca răspuns celei dumnezeieşti, este întâlnire şi comuniune cu Dumnezeu. Omul singur, coroana creaturilor, păstrează amintirea de Dumnezeu şi prin cunoaşterea vie a lui Dumnezeu el îşi dă seama că lumea este a lui Dumnezeu, o primeşte de la Dumnezeu şi e chemat să o ridice spre Dumnezeu” [Ibidem, p. 132. Vezi şi Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, Bucureşti, 1978, p. 339-345].

Amintirea lui Dumnezeu faţă de om este „Dar de viaţă”, iar amintirea omului faţă de Dumnezeu este primirea acestui dar al vieţii şi sporirea lui.

Păcatul strămoşesc constă în uitarea lui Dumnezeu. Omul şi-a îndreptat iubirea sa, amintirea sa şi viaţa sa asupra altor lucruri, mai întâi de toate asupra sa. S-a depărtat de Dumnezeu şi a încetat de a-L mai vedea. De aceea, mântuirea omului şi a lumii, regenerarea vieţii, constă în a restabili amintirea ca putere dătătoare de viaţă. Dacă omul a uitat de Dumnezeu, în schimb Dumnezeu nu a uitat pe om. Mântuitorul Hristos, prin Care s-a realizat mântuirea, este atât „întruparea în şi pentru lume a amintirii lui Dumnezeu faţă de om, a iubirii divine”, cât şi „manifestarea şi actualizarea perfectă a amintirii omului faţă de Dumnezeu” [Al. Schmemann, op. cit., p. 134].

Amintirea lui Hristos faţă de noi, actualizată în noi prin amintirea noastră faţă de El, constituie substanţa credinţei noastre şi a vieţii celei noi dăruite nouă. Dintru început credinţa creştină a fost amintire şi comemorare, însă o amintire restabilită, deosebită de memorialul naturii căzute cu iluzia „învierii trecutului”. Acest memorial nou este recunoaşterea plină de bucurie a lui Hristos cel înviat, dar şi întâlnirea şi experienţa vie a comuniunii cu El. Prin comemorarea trecutului Mântuitorului Hristos, noi recunoaştem că Cel comemorat este viu, că El Se sălăşluieşte întru noi. „Nu poate exista recunoştinţă fără memorial (amintire), nici amintire fără cunoaşterea celui comemorat” [Ibidem, p. 136].

Noi n-am trăit în timpul vieţii pământeşti a Mântuitorului, de aceea avem nevoie să ne amintim de El, avem nevoie de comemorarea Lui. Prin memorialul liturgic noi nu comemorăm trecutul, ci pe Hristos Însuşi. Întreg cultul ortodox este marcat de realismul liturgic [Père Serge Boulgakov, L’Orthodoxie, coll. „Sophia”, Lausanne, 1980, p. 146]. „Această comemorare – spune părintele Alexandre Schmemann – devine intrarea noastră în biruinţa Sa asupra timpului, asupra împărţirii acestuia în «trecut», «prezent» şi «viitor», intrare nu într-o eternitate abstractă şi statică, ci în «viaţa care dă viaţă», unde totul este viu, unde totul trăieşte în amintirea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu, unde totul este al nostru: «lumea, viaţa sau moartea, prezentul sau viitorul», totul este al nostru pentru că noi suntem «ai lui Hristos şi Hristos este al lui Dumnezeu» (1 Co 3, 22-23)” [Al. Schmemann, op. cit., p. 137].
Rugăciuni de recunoștință și mulțumire în cadrul Sfintei Liturghii
În cadrul Liturghiei, care este a Bisericii – Trupul tainic al Domnului –, trebuie să ne amintim de Hristos, recunoscând tot ce a făcut pentru noi, în noi şi cu noi, „aducându-ne aminte, aşadar, … de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire” [Liturghier, p. 138]. Prin Hristos noi comemorăm trecutul şi viitorul ca vii în noi, ca transformate în propria noastră viaţă pentru a o îndumnezei.

Prin pomenirile făcute la purtarea Sfintelor Daruri prin faţa credincioşilor, după ce primirea şi pregătirea lor s-a încheiat, noi aducem pe credincioşi, şi ofranda lor, în amintirea vie a lui Hristos, a lui Dumnezeu faţă de noi şi a noastră faţă de Dumnezeu. „Noi ne oferim unii pe alţii lui Dumnezeu, în Hristos şi prin acest act afirmăm că persoanele comemorate şi oferite sunt vii, căci ele rămân vii în amintirea lui Dumnezeu” [Al. Schmemann, op. cit, p. 137].

Prin pomenire se realizează o reunire a celor pomeniţi în amintirea lui Hristos, pătrunzând în iubirea Sa care ne-a făcut pe toţi fraţi. Nu există deosebiri între cei vii şi cei adormiţi în Domnul, în cadrul memorialului liturgic. Dumnezeu, în a Cărui amintire suntem uniţi toţi, „nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor” (Mt 22, 32).

b) Pomenirea pe nume

Prin pomenirea pe nume a unei persoane noi ne amintim de aceasta, adică ne-o aducem în memorie, o facem să fie vie în mintea şi inima noastră şi în rugăciunea noastră. Pomenirea pe nume este începutul comuniunii cu persoana pomenită, ca o necesitate implicată în natura persoanei [Vezi Pr. Prof. D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 9].

Numele primit la Botez îl face pe creştin conştient de responsabilitatea sa ca persoană, marcând chipul lui Dumnezeu din el, refăcut prin taina naşterii din nou. Între el şi Dumnezeu se stabileşte o relaţie personală. Păstorul cel bun Îşi cheamă oile Sale pe nume (In 10, 3). Cei renăscuţi la viaţa în Hristos şi următori ai Lui vor avea numele lor înscrise în ceruri, după cuvântul Mântuitorului (Lc 10, 20) [Pr. Asist. Liviu Streza, Botezul în diferite rituri liturgice creştine, teza de doctorat în Teologie, Bucureşti, 1985, p. 28].

†LAURENŢIU,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

 

Sursa: Telegraful Român, foto: mitropolia-ardealului.ro

06-03-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu