Omul şi mediul său de viaţă astăzi

Cred că aşa cum nu pot fi separate moleculele de hidrogen şi de oxigen din formula chimică a apei, tot astfel atunci când vorbim despre mediu, nu putem face abstracţie de ceilalţi doi factori ai ecuaţiei care fundamentează dezvoltarea persoanei: ereditatea şi educaţia.

În fond, educaţia nu are alt rol major decât să dozeze combinaţia unică, deci irepetabilă, a moştenirii genetice cu amprenta ambientală, în folosul persoanei chemate la a-şi valorifica potenţialităţile.

        Înainte de a continua, facem două remarci:

         • când vorbim despre triunghiul ereditate – mediu – educaţie, ne referim la toate formele educaţiei, adică atât şcolare, cât şi extraşcolare, şi, în egală măsură, la toate mediile la care este expus sau se expune persoana de-a lungul întregii sale vieţi, deci nu numai pe perioada şcolarităţii formale propriu-zise. Şi încă ceva: nici ereditatea nu o înţelegem aşa cum, de regulă, o percepe instituţia şcolii, adică la nivelul îngust al emisferei cerebrale stângi răspunzătoare preponderent de inteligenţa logico-matematică şi lingvistică, fără a cuantifica suficient virtualităţile simbolice şi intuitive ale emisferei drepte aflată în legătură directă cu dimensiunea artistică a existenţei umane. De dezvoltarea somatică prin educaţie fizică şi sport nu mai zic nimic deoarece avem acum şi manual din care putem citi fiecare ce şi cum se face.

         • vom avea în vedere antropologia completă a persoanei incluzând nivelul psihosomatic şi complexitatea cognitivă, volitiv-motivaţională şi afectivă a chipului dumnezeiesc al omului, în raport cu tot ceea ce îl înconjoară, conform comandamentului biblic: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi…” (Facere 1, 28).

          Schematic, lucrurile ar arăta cam aşa:

         Omul – trup şi suflet, chip al lui Dumnezeu.

         Mediul – uman, geografic-natural, şcolar-instituţional, social-politic, tehnic-virtual-informaţional, cultural-lingvistic.

         Viaţa – valoarea supremă sau timpul şi spaţiul pe care le avem la dispoziţie pentru a fi oameni între oameni, fraţi între noi şi fii ai Cerului.

Indiferent de complexitatea grilei sub care contemplăm mediul de viaţă, omul redus la funcţiile biologice-mecaniciste şi, deci, a-psihic (fără suflet) şi a-teu (fără Dumnezeu), nu va reuşi să pătrundă nici sensul lumii şi nici pe cel al propriei vieţi.

Numai persoana umană, inel de legătură între Sus şi jos, va fi în măsură să aprecieze darul creaţiei şi darul sacru al vieţii. Numai respectul faţă de propria complexitate antropologică poate aduce persoana umană la stadiul de percepţie corectă şi completă a lumii (lumen).

De aici se nasc două lucruri: sentimentul euharistic al mulţumirii şi autenticitatea respectului faţă de tot ceea ce ne înconjoară.

După o anumită percepţie, deşi nu include şi referirea la esenţa iconică a omului ca chip al Chipului lui Dumnezeu (Coloseni 1, 15), se observă măcar o lărgire a semanticii înţelesului triunghiului ereditate – mediu – educaţie, care stă la temelia formării şi dezvoltării omului: “În fondul biologic ereditar (s.n.) sunt cuprinse dispoziţiile organice, cu care indivizii, care compun populaţia vin pe lume; dispoziţii care reglementează în mod direct funcţiunile vieţii vegetative ale populaţiei şi prin acestea, apoi, indirect, pe acelea ale vieţii sufleteşti…În mediul geografic (s.n.) intră toate formele de energie care înconjoară şi provoacă reacţii în sufletul populaţiei: clima, natura solului, posibilităţile de producţie pe terenul muncii; flora şi fauna; natura graniţelor etc. În sfârşit, în caracterele instituţionale (s.n.) sunt cuprinse manifestările tipice de natură spirituală. Ele sunt diferite de acelea provocate de fondul biologic ereditar şi de mediul geografic; sunt manifestări aparţinând experienţei istorice a populaţiei, care prin tradiţie se repetă în mod constant în decursul unei lungi durate de timp. În numărul acestora sunt: vorbirea, obiceiurile morale şi juridice, concepţiile preferate în preţuirea lumii şi a vieţii; trăsăturile naţionale” (RĂDULESCU MOTRU, 2012, pp. 8 – 9).

De acum înainte, vom avea în atenţie în primul rând referinţa la mediul polifaţetat de viaţă al omului, fără ca prin aceasta să putem eluda complexitatea insurmontabilă şi simultană a dezvoltării ontogenetice a personalităţii. Aşadar, e vorba de mai multe medii de viaţă care influenţează constituţional, teologic şi teleologic existenţa persoanei şi care sunt puse în legătură atât cu planul ereditar, cât şi cu cel social-instituţional.

Mediul interior de viaţă al omului. Este dublu determinat: de ereditatea orizontală, a speciei dacă vreţi, şi de chipul lui Dumnezeu determinant pe linia verticală a veşniciei. Omul este înrudit, deci, fizico-chimic cu universul şi energetic cu Dumnezeu prin harul său afin chipului divin din el. Mai ales în această din urmă dimensiune consistă măreţia şi destinul omului. Să luăm lucrurile pe rând.

Privitor la universul interior de viaţă a omului, consemnăm paradoxal minunea ştiinţifică a organizării şi finalităţii trupului omenesc (soma = trup = materie organizată, spre deosebire de sarx = carne = materie pur şi simplu).

“Glandele digestive ca ficatul şi pancreasul, ale căror celule se diferenţiază chiar din primele zile ale vieţii embrionare, nu vor funcţiona decât mai târziu, după naştere; celulele corneei şi ale cristalinului devin transparente în timpul vieţii intrauterine, pentru ca abia mai târziu, după naştere, să lase să treacă razele luminoase, care vor trebui să cadă pe retină; organele genitale ale căror celule se formează chiar de la începutul perioadei fetale, nu vor îndeplini rolul lor decât foarte târziu, în perioada pubertăţii, iar glandele mamare, ale căror celule sunt diferenţiate tot înainte de naştere, nu vor intra în funcţiune decât în urma unei sarcini” (PAULESCU, 2007, p. 88). În alt loc doctorul Paulescu extrage din acest argument şi din altele însăşi existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în creaţie, dar nu despre asta vorbim acum.

Însă aceste referinţe pot fi generalizate la toate vieţuitoarele şi tocmai ce am spus că nu asta reprezintă măreţia şi demnitatea primă a omului, ci constituţia şi destinul său hristologic. “Arhetipul omului nu este pur şi simplu Logosul, ci Logosul întrupat” (NELLAS, 2002, p. 70). Aceasta este finalitatea primă şi ultimă a persoanei umane chemate să-şi împlinească destinul său pământesc şi ceresc, nu singură, ci împreună cu întregul cosmos şi cu întreaga omenire. De aceea lucrurile nu pot fi separate fără riscul de a discrimina unicul sens al tuturor, ca Dumnezeu să fie totul în toate şi moartea să fie înghiţită de biruinţă (I Corinteni, 15, 54).

Mediul geografic. În Hristos toate se sfinţesc. Aşa cum se poate înţelege încă de la Naşterea Lui, alături de om, nici regnul mineral, nici regnul vegetal şi nici cel animal nu pot rămâne în afara efectului sfinţirii, făcut posibil prin biruinţa Domnului asupra a tot ceea ce înseamnă corupţie şi stricăciune. “Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi S-a îmbăiat în creaţie. Toate elementele materiei au fost atinse de existenţa lui pământească: apa, prin participarea la misterul Botezului, lemnul, prin participarea la Crucea Domnului, pământul, prin primirea Trupului Domnului, piatra, prin pecetluirea mormântului din care avea să învie Mântuitorul” (GROZA, 2011, p. 210).

Pentru omul de azi confiscat de secularism şi economia venitului teluric, natura s-a desacralizat şi s-a răzleţit în bilanţurile contabile ale unor oameni care o închid între betoane şi fiare. De fapt, celebra antinomie dintre sat şi oraş poate îmbrăca şi forma axiomei următoare: dezvoltarea nivelului de trai ca rezultat al mecanizării şi tehnologizării de ultimă oră se află în raport de inversă proporţionalitate cu respectul protectiv faţă de ambianţa naturală. Pe faţă, nimeni nu va zice vreodată că nu-l interesează sănătatea naturii şi igiena ei. Numai că acest interes faţă de mediu natural conţine cam tot atâta iubire câtă are un iubitor de animale pentru fiinţele pe care le ţine permanent îngrădite de grilaje de fier.

“Codru-i frate cu românul” rămâne doar o personificare reuşită ce ţine de zona figurilor de stil şi a licenţelor poetice. Spaţiul mioritic rămâne doar ca o invenţie blagiană admirabilă, dar, totuşi, numai o invenţie, menită să sublinieze un patri/otism retardat faţă de patri/a mamă a unor copii care nu mai recunosc decât cu greu tutela Tatălui. 

         În acest context nou, pământul şi natura nu mai sunt percepute ca daruri ale lui Dumnezeu supuse stăpânirii omului (cf. Facere 1, 28), rămânând cu un rol quasi-decorativ şi cu statutul de resurse neregenerabile şi pe care omul trebuie să le protejeze pentru a-i servi fundamentului biologic al existenţei. Deci, până la urmă, tot despre o iubire egoistă este vorba: “Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde…” (Matei 16, 25).

După o anumită percepţie occidentală sunt, să zicem, anumiţi filosofi ai civilizaţiei care resping “teoriile potrivit cărora condiţiile geografice şi climatice au jucat în chip absolut un rol determinant în geneza civilizaţiilor  sau în diferenţierea popoarelor” şi subliniază că religia “ar fi jucat  în dezvoltarea civilizaţiilor un rol mai mare decât acela al realităţilor materiale” (TOYNBEE, 1979, pp.6-7). Deşi la un prim contact cu aceste cuvinte am putea încerca un sentiment de bucurie pentru prioritatea pe care o primeşte religia faţă de natură în formarea şi dezvoltarea civilizaţiei, totuşi nu putem eluda pericolul pe care aceste cuvinte îl ascund atunci când vorbesc de religie în general – a-propos de religia globală a neo-marxismului actual. Şi, pe de altă parte, raportându-ne la aceleaşi cuvinte, observăm că iradierea lor nu cadrează cu leitmotivul frăţietăţii românului cu pământul natal, dimpotrivă accentuând rolul tot mai redus, dacă nu chiar insignificant al pământului în clădirea unei civilizaţii. 

         Am făcut acest ocol ideatic tocmai pentru a crea posibilitatea antitezei pe seama căreia să putem înţelege odată în plus cât de tare se poate îndepărta omul de azi de accepţiunea naturii, a pământului şi, în general, a materiei, ca daruri ale lui Dumnezeu pentru folosul omului.  

         Poate una dintre cele mai grăitoare pagini despre ceea ce înseamnă din perspectivă teologică relaţia omului cu mediul său înconjurător este aceasta: “Mitropolitul rus, Petru din Krutiţa (1862 – 1937), ridicat de autorităţi, prin anii 1920, ani de persecuţie împotriva bisericii, călătorea, împreună cu alţi arestaţi, într-un vagon de marfă, spre unul din lagărele siberiene de exterminare (după cum relatează stareţul Herman de la Platina, din memoriile episcopului Atanasie Saharov). Gardienii aveau o predilecţie sadică pentru înaltul prelate şi nu-I dădeau deloc pace, trăgându-l de barbă, maltratându-l, înjurându-l, lovindu-l cu piciorul. La un moment dat, în toiul hazului lor batjocoritor, unul, înfierbântat de vodcă, a deschis uşa vagonului şi l-a îmbrâncit pe bătrân afară să îngheţe în taiga. Aruncat din mersul trenului, rostogolindu-se şi lovindu-se rău, bătrânul prelat a rămas într-o râpă, în zăpadă. Se lăsa întunericul. S-a uitat în sus – începeau să se vadă stelele pe cerul curat. Un ger năprasnic încremenise parcă totul. Ştiind ce-l aşteaptă, bătrânul şi-a îndreptat trupul slab şi suferind, a îngenuncheat şi, în mare linişte, a început să spună rugăciunile care se spun celui aflat în pragul morţii. Deodată s-a auzit zăpada scârţâind, crengile trosnind şi un urs uriaş a apărut din umbră. Bătrânul a înţeles şi, în rugăciunile sale, a mulţumit lui Dumnezeu că sfârşitul lui va fi mai uşor şi mai rapid. Mare i-a fost însă mirarea când a văzut că ursul, mormăind, s-a învârtit căutându-şi loc de culcuş şi, curând, a dormit, sforăind uşor. Căutând să înţeleagă voia lui Dumnezeu, bătrânul şi-a luat inima în dinţi şi s-a strecurat uşor, ghemuindu-se lângă burta animalului. Inima a încetat să-I mai bată cu putere, şi, toropit de căldură, a adormit şi el, în gând cu rugăciuni de mulţumire. Dimineaţa s-a trezit. Soarele era deja sus pe cer făcând să lucească zăpada şi ţurţurii de gheaţă. Ursul plecase, dar o urmă mare pe zăpadă atesta faptul că, într-adevăr, fusese acolo. Bătrânul şi-a rostit rugăciunile de dimineaţă şi, pe când era pe sfârşite, a auzit cântecul unui cocoş. Erau, deci, oameni, pe undeva prin apropiere. A ajuns la aproape un kilometru de acolo, la casa unui mujic care l-a găzduit cu dragă inimă şi unde a mai prins putere. Desigur, câţiva ani mai târziu a fost arestat din nou şi de această dată a murit neştiut într-un lagăr din imensa Siberie, ca atâţia alţii cărora li s-a pierdut urma” (GROZA, 2011, pp. 212 – 213).  

         Dacă am ajuns acum, privitor la relaţia omului cu mediul său de viaţă, să evidenţiem acest lucru pornind de la un text care face referire la anii de după instaurarea bolşevismului în Rusia, să rămânem la acest cadru istoric şi să continuăm pe linia a ceea ce noi am numit mediul social-istoric şi cultural al vieţii persoanei. Facem acesta ştiind că mediul are două componente de bază: factorul natural cu tot ceea ce implică el, de la elementele fizico-chimice până la felul în care alimentaţia influenţează sănătatea, şi factorul social care cuprinde “mediul socio-uman… principalele medii educaţionale, familia, şcoala, instituţiile de ocrotire socială, instituţiile extraşcolare, mediul profesional, comunitatea religioasă, comunitatea etnică etc.” (CREŢU şi NICU, 2009, p. 72).

         Cumva, ceea ce se întâmplă astăzi, este în siajul a ceea ce profeţii Iluminismului din secolele XVIII şi XIX considerau că înseamnă rolul pe care raţiunea autonomă îl poate avea pentru a atinge acel grad de existenţă paradisiacă pământească dorit de toată lumea (ZIZIOULAS, 1999, p. 31).

Cu alte cuvinte, omul s-a secularizat, adică s-a raportat exclusiv la creaţie dar fără Creator şi, în acest caz, orice intervenţie şi ingerinţă asupra naturii fizice, umane şi sociale este permis, bineînţeles că în folosul vieţii îmbunătăţite a oamenilor şi societăţilor.

         Ne ocupăm acum de două consecinţe sau, mai bine spus, manifestări ale secularismului ultimelor secole, adică rasismul şi naţionalismul, manifestări care iată că până în ziua de astăzi îşi arată protuberanţele colţuroase şi care muşcă hulpav din pacea întregii lumi. Ştim cu toţi despre modul de raportate a institutului Elie Wiesel la fenomenologia rasismului şi, de asemenea, avem suficiente dovezi occidentale şi nu numai, de tendinţe spre extrema dreaptă exacerbând un identitarism naţionalist de tip homofob, chiar dacă iniţial pornit dintr-o dorinţă legitimă de contracarare a globalismului neo-marxist nivelator. 

         Rasismul îşi are originea în evoluţia istorică a secolului XIX, secol caracterizându-se pe de-o parte, prin expansiunea Occidentului în defavoarea Orientului şi, pe de altă parte, prin clivajul cultural dintre cele două emisfere, orgoliul “omului alb” cucerind samavolnic piscuri după piscuri ale unei superiorităţi investite geo-politic şi rasial. Sa ajuns astfel să se considere că negrii nu erau negrii pentru că Africa deţinea o climă foarte călduroasă, ci, pur şi simplu, pentru faptul că erau negrii erau consideraţi inferiori. 

         Naţionalismul, o altă evoluţie socio-istorică şi politică a secolului XIX, deşi are în vedere aceeaşi segregare interumană, nu mai vizează neapărat “distincţia negru-alb”, ci, restrângându-i-se aria de manifestare include separaţia pe baza ideologiei naţionale. Altfel spus, nu mai este vorba numai despre comparaţia dintre China şi Germania, urmărindu-se acum distincţia intraeuropeană dintre francezi, englezi, germani… (BOIA, 2005). Exact aceeaşi schemă de gândire poate fi aplicată şi discuţiilor actuale pe seama aşa-numitului “nucleu tare” european sau pe seama vitezelor diferite, dar în nici un caz complementare, de deplasare progresivă a naţiunilor constituente ale spaţiului european actual şi, după toate probabilităţile, şi viitor.

         Am văzut că ceea ce secolele XVIII şi XIX previzionau a fi bunăstarea tuturor societăţilor, a fost dezminţit de secolul XX şi de cataclismele istorice care i-au încercat nemilos pe oameni. S-a ajuns astfel, ca atât din spaţiul laic, cât şi din cel teologic, să fie reanimată ideea conform căreia secularismul trebuie corectat.

         E mai mult decât necesar să se revină la “cosmo-teorie, înţelegerea lumii în care trăim ca sacrament, ca realitate sacră mult mai vastă decât ceea ce poate sesiza şi cuprinde mintea omenească, ca liturghie cosmică, aşa cum descrie lumea, în secolul al VII-lea, Părintele Bisericii Sfântul Maxim Mărturisitorul” (ZIZIOULAS, 1999, p. 31).

         Unii învăţaţi de azi, chiar dacă nu fac uz de terminologia teologică asemenea unui specialist, apreciază că “secularizarea, aşa cum a fost cunoscută de istoria de până acum, are nevoie de corectură: ea trebuie înţeleasă de acum nu numai ca emancipare de religie, ci mai ales ca “proces de învăţare complementar”, în care raţiunea secularizată şi religia se iau reciproc în serios, chiar şi din punctul de vedere al fundamentelor cognitive, al aportului lor la temele controversate ale spaţiului public” (MARGA, 2013, p. 219).

E extrem de ciudat cum societatea românească poate fi atât de uşor denuclearizată vis-à-vis de valorile fundamentale pe care îşi poate crea viitorul identitar – nu identitarist, viitor consubstanţial cu esenţa sufletului românesc şi, în acelaşi timp, complementar dezvoltării structurii valorice care întemeiază însăşi existenţa bătrânului continent european.

         Şi pentru că reprezintă preocupări actuale de importanţă majoră, ne vom raporta, măcar sumar, la încă patru medii înconjurătoare care definesc evoluţia şi manifestarea societăţii de azi şi prezenţa omului ca persoană cu o existenţă complexă şi responsabilă. Vom proceda inductiv, adică vom porni de la mic la mare, lăsânu-l pe fiecare să-şi definească ce înseamnă pentru el “mic” şi “mare”.

         Familia aşa cum este ea precizată, biologic vorbind, ca celulă a societăţii, are într-adevăr o semnificaţie şi importanţă organică în dezvoltarea societăţii în toate compartimentele ei. Astăzi şi acum, instituţia familiei este vehement atacată pe motive ce ţin de corectitudinea politică momentan omniprezentă: că este discriminatorie la adresa minorităţilor sexuale, că este tradiţională şi, deci, neadaptată nevoilor actuale, că este confiscată religios şi reprezintă astfel un monopol al bisericii, că, paradoxal, familia este împotriva altor forme de familie, ca, de pildă, familia de tip monoparental, că încalcă legile europene şi nu numai, că împiedică manifestarea sexuală liberă diferitelor persoane, că este împotriva iubirii adevărate etc.

         Acestor arme de atac din tranşeele unei post-modernităţi confiscate ideologic, le-aş răspunde, într-o primă fază, prin două argumente: argumentul firescului creaţional care presupune relaţia bărbatului cu femeia, şi argumentul ştiinţific după care, psihologic vorbind, pentru creşterea armonioasă a copiilor este necesară complementaritatea, în primul rând, afectivă, şi apoi neuro-fiziologică şi psihologică a mamei cu tatăl.

         Şcoala este şi ea înregimentată pe două planuri, adică financiar-material şi spiritual-cultural. Cel de-al doilea aspect este cu atât mai interesant cu cât programa şcolară este tot mai încărcată deşi se luptă împotriva reducerii numărului de ore la anumite discipline: religie, istorie, latinitate (scuze, latină). Manualele, aşa cum sunt, şi cu o tot mai tergiversată apariţie, se pare că nu mai prezintă importanţă psiho-pedagogică şi didactică decât dacă vor fi editate de la centru şi de o singură editură mamut.

Ar fi tare interesant să putem auzi astăzi comentariile pe care un Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru sau un Spiru Haret le-ar fi putut face dacă ar fi trăit în zilele noastre. Şi, totuşi, sunt cam tot atâtea reforme în învăţământul românesc câţi ani s-au scurs din 1989 până astăzi.

         Mediul lingvistic e mai puţin particularizat în prezentările mainstream, deşi iradierea semnificaţiei limbii române poate fi uşor prelevată din ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Cum s-ar putea ajunge ca în Ucraina sau în oricare altă ţară să se poată interzice predarea în limba maternă a unei minorităţi? În cazul de faţă, aş sugera mai multă corectitudine politică în favoarea minorităţilor etnice. Sau ce se întâmplă cu vlahii/românii din Serbia şi cu limba română tot mai supusă interdicţiilor.

Asta pe lângă violurile zilnice ale limbii române de către chiar fiii ei mai mult sau mai puţin tineri şi care numesc frumuseţea, delicateţea, profunzimea, culoarea, gingăşia, forţa, robusteţea, iubirea printr-un singur cuvânt, adică “cool” sau sinonimele acestuia, “beton, mişto, super”.

         Aş vrea acum să dau un singur exemplu despre ceea ce a însemnat odată, şi mai poate încă însemna şi astăzi, limba pentru orice popor. În cazul de faţă, pentru poporul român.

         Suntem, cred, familiarizaţi cu disputa lingvistică şi istorică pe care atât autori şi istorici români ortodocşi, cât şi greco-catolici, au dus-o în a sublinia greutatea cantitativă şi calitativă dpdv lingvistic a elementului latin sau dac în limba română. Asta s-a întâmplat în mod preponderent cam cu privire până la secolul al patrulea când, odată cu apariţia Constantinopolului, s-a pus problema influenţei lingvistice greceşti. Astfel, am putea spune, alături de mulţi alţii, că formarea etnică a poporului român s-a realizat simultan cu încreştinarea sa şi cu formarea identităţii limbii române. O curiozitate se ridică însă atunci când avem în vedere modul în care a apărut şi s-a instaurat limba slavonă în cultul şi în administraţia românească. Sunt voci, autorizate de altfel, care consideră că undeva la intersecţia primelor două milenii creştine fraţii bulgari “ne-au dăruit” limba slavonă. Desigur că dezbaterile pe aceste temă ar putea continua indefinit.

Şi acum punctul în care am vrut să ajung: se pare că influenţele tot mai acute ale vorbitorilor de limbă latină sau de limbă greacă, care şi-au dorit o influenţă religioasă sau politică şi, poate că pe amândouă, în pământul românesc, i-au făcut pe români să opteze pentru limba slavonă. Şi această alegere lingvistică i-a sprijinit pe români în efortul, de altfel mult mai complex, de a-şi păstra identitatea culturală şi etnică în faţa confiscării tendenţioase încercate pe filiere ligvistico-politico-religioase (JOANTA, 2017, p. 175).

         Biserica, însă, poate fi ultimul bastion al românismului. Nu un bastion exclusivist, cât unul care promovează libertatea de alegere şi expresie a oamenilor într-o atmosferă structurală de respect reciproc şi, în acelaşi timp, comun faţă de valorile bazale care fundamentează comunitatea solidarităţii europene.

Indiscutabil, programe de relevanţă naţională ca “Alege Şcoala” şi “Hristos împărtăşit copiilor”, deservesc acest interes valoric al bisericii şi al românilor. În continuarea acestei misiuni, Enciclica Sfântului şi Marelui Sinod din Creta I,1, defineşte astfel Biserica: “Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, este comuniune divino-umană după chipul Sfintei Treimi, pregustare şi vieţuire a celor din urmă (a oamenilor) în Dumnezeiasca Euharistie  şi descoperire a slavei lucrurilor celor viitoare, şi, ca o Cincizecime continuă, este un glas profetic netăcut în lume, prezenţa şi mărturia Împărăţiei lui Dumnezeu, venind întru putere” (CANCELARIA SFÂNTULUI SINOD, 2017, p. 7). 

         În mod sigur, ar mai fi multe de spus despre aceste teme şi subiecte care vizează complexitatea mediului în care fiecare dintre noi îşi desfăşoară existenţa. Fără a avea pretenţia de a vă fi oferit un panoptic, considerăm că aceste lucruri trebuie spuse, chiar dacă şi numai schiţat, aşa cum am făcut noi acum, pentru a crea o bază de aprofundare pe care fiecare dintre noi să o putem valorifica în folosul nostru şi al familiilor noastre, al instituţiilor care deservesc societatea românească şi, de ce nu, în numele comuniunii umane la care suntem chemaţi cu toţii (cf. Ioan 17, 11), în folosul lumii întregi.   

         BIBLIOGRAFIE:

1. BOIA, Lucian, (2005). Omul şi clima: teorii, scenarii, psihoze, traducere de Valentina Nicolaie, Bucureşti: Editura Humanitas.
2. CANCELARIA SFÂNTULUI SINOD, (2017). Despre Sfântul şi Marele Sinod din Creta, 16 – 26 iunie 2016, întrebări şi răspunsuri, Bucureşti: Editura Basilica.  
3. COALIŢIA pentru FAMILIE, (2017). Un referendum pentru România, Bucureşti.
4. CREŢU, Daniela şi NICU, Adriana, (2009). PEDAGOGIE, Sibiu: Editura Universităţii “Lucian Blaga”.
5. GROZA, Horia, Ion, (2011). Laudă bunătăţii timpului – meditaţii pe teme existenţiale, Bucureşti: Editura Logos.
6. JOANTA, Vasile, (2017). Încercări despre începuturile şi dezvoltarea creştinismului în spaţiul daco-roman până la începutul secolului al XI-lea, Iaşi: Editura PIM.
7. MARGA, Andrei, (2013). Schimbarea lumii – globalizare, cultură, geopolitică, Bucureşti: Editura Academiei Române.
8. PAULESCU, N.C. (2007). Noţiunile de “SUFLET” şi “DUMNEZEU” în Fiziologie, Editura Credinţa strămoşească.
9. RĂDULESCU-MOTRU, Constantin, (2012). Psihologia poporului român, Bucureşti: Editura Paideia.
10. TOYNBEE, Arnold, (1979). Oraşele în mişcare, traducere de Leontina Moga, Bucureşti: Editura Politică.
11. ZIZIOULAS, Ioannis, (1999). Creaţia ca Euharistie, traducere de Caliopie Papacioc, Bucureşti: Editura Bizantină.