Manipularea icoanei

„Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19).

Cine pofteşte scoaterea icoanei din spaţiul public ştie extrem de bine ce face. Şi cine organizează procesiuni cu icoane, de asemenea, ştie foarte bine ce face. Cine, însă, are tot timpul de comentat pe seama acestor procesiuni şi este gata să bage în faţă argumente de tip economic nu poate ieşi dintr-un mod de abordare al „funcţionarului”. Şi ştim ce părere avea monahul de la Rohia despre funcţionarii de serviciu şi cine sunt ei.

Icoana e re-dăruită mereu şi mereu spaţiului public ca felie de creaţie sfinţită şi ca aluat al cărui rost este dospirea întregii frământături a făpturii.

         Icoana vizează o antropologie totală, integrativă. Finalitatea ei este psihosomatică. Raţiunea, voinţa şi sentimentul ca dimensiuni trinitare a părţii imateriale a persoanei, alături de trup ca interfaţă a omului cu lumea, se împărtăşesc de oferta multiplă a icoanei. Spre deosebire de imagine, care şi ea se adresează sufletului, totuşi nu poate fi închinată, chiar dacă uneori poate fi sărutată. Cred că nimeni niciodată şi niciunde nu a îngenuncheat înaintea unei poze şi nu s-a rugat citind vreun acatist sau vreo altă rugăciune pentru a primi ajutorul persoanei din fotografia respectivă.

În fond şi la urma urmei, se poate face legătura între o icoană închinată unui sfânt, să zicem, şi acatistul pe care Biserica i l-a alcătuit spre cinstire. Sub nici o formă însă, poza nu poate fi unită în vreun fel cu „închinarea în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 23) şi cu metania şi, cu atât mai puţin, cu metanoia.

         Icoana este percepută ca aparţinând unei duble realităţi, pământească şi cerească. Şi mai are şi puterea poalei hainei lui Hristos de care dacă cineva se atinge cu credinţă se poate vindeca de boală, orbire, sentimentalism şi fals.

Argumentul acestui material ar putea fi sintetizat de semnificaţia puterii icoanei împotriva a tot ceea ce poate însemna un fake-news imagistic consolator sau distractiv, dar niciodată vindecător.

         În continuare, vom proceda la explicitarea, atât cât este posibil, a modului în care manipularea actuală fărâmiţează persoana în multiple cioburi amestecate sau confuze, arătând în acelaşi timp şi capacitatea unificatoare şi integratoare a icoanei.

 Înainte de asta atragem atenţia asupra a două aspecte:

• nici o putere/dimensiune a sufletului nu lucrează separat una de cealaltă. Astfel, nu putem spune că în cazul în care se înregistrează vreo tulburare de voinţă a persoanei, modul de a gândi nu îi este afectat. Şi de aici pornind, puteţi face întreaga pleiadă de combinaţii pe seama structurii trinitare a sufletului…. 
• mai mult, sufletul nu poate fi înţeles în afara lucrării trupului şi nici invers. Adică nu mă pot minţi şi să spun că mintea îmi este plină de patimi şi, în acelaşi timp, să susţin cu nonşalanţă că trupul îmi este imaculat. Cel puţin, ar fi împotriva împotriva neurobiologiei care susţine tot mai argumentat dpdv ştiinţific funcţionarea psihosomatică unitară a persoanei. „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: să nu săvârşeşti adulter. Iar Eu vă spun vouă că oricine a privit la o femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27 – 28).

Psihologia şi fiziologia se întâlnesc intraconectate în patimi şi, putem presupune, că şi în virtuţi (JURCA, 2001, p. 301). Părinţii Bisericii n-au insistat atât de mult pe înlănţuirea de cauzalitate a virtuţilor tocmai pentru a nu lăsa loc leneviei şi indiferenţei. Şi, tot pentru acest motiv, au insistat asupra înlănţuirii cauzale a patimilor. De pildă, le este cunoscut celor cât de cât aclimatizaţi cu spiritualitatea ortodoxă că lăcomia pântecelui aduce cu sine pofta desfrânării şi amândouă acestea au nevoie de bani. Cine nu are bani se întristează şi cine ajunge mai târziu, adică după altul, la împlinirea poftelor, se mânie. 

         Raţiunea persoanei este una seculară azi. Saeculum = veac şi, prin extensie, lume. Omul gândeşte azi autonom. Egocentric şi autosuficient. Chiar şi atunci când posteşte şi se roagă urmărind un număr de zile, de rugăciuni. Când se rutinează şi-L condiţionează pe Dumnezeu. E vorba aici de imaturitatea religioasă a persoanei care se comportă ca un individ. Rigid, concurenţial, deci necomunitar, rece, imparţial, pentru că el crede că deţine adevărul absolut în materie de credinţă (JURCA, 2001, p. 209).

         Secularizarea modului de a gândi al persoanei, încă persoană, se face fie prin atac direct şi unilateral la persoană, fie prin dis-tracţia atenţiei de la o persoană, instituţie sau de la un fenomen. În ambele situaţii e vorba de manipulare. Amintim acum două exemple: cazul preoţilor care „calcă pe bec” şi cazul ignorării totale sau parţiale a unui eveniment de factură religioasă, în acest din urmă caz necontând altceva decât că „credincioşii s-au călcat în picioare” la cutare praznic. Nu justificăm pe nimeni şi pentru nimic. Spunem doar că nu trebuie forţată nota, de vreme ce auzim aproape zilnic, într-o formă sau alta, că „nimeni nu este fără de păcat, numai Tu singur eşti fără de păcat şi dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău este adevărul” (Molitfelnic – Slujba Înmormântării).

Să stăm strâmb şi să judecăm drept. Pe nimeni dintre atacatori nu-l interesează persoana, sau instituţia sau evenimentul pe care-l atacă, din punct de vedere al semnificaţiei lor originare, ci se folosesc de ele ca trambulină de lansare a modului de gândire autonomizat şi fragmentat şi care, în cele din urmă, mizează pe o comodă şi omniscientă generalizare publică. Nu a icoanei, căci ea trebuie să rămână cu toate ale ei în spaţiul privat, ci a tot ceea ce îi ajută pe oameni să transporte şi să ţină icoana în acea cuşcă neaurită a privatului.

         Cea mai puternică distracţie a atenţiei de la ceea ce este esenţial se face însă prin violenţă şi prin pansexualism. Exact acele lucruri pe care icoana nu le „înghite” sub nici o formă. Durerea şi plăcerea. „Toate-s vechi şi nouă toate” (Mihai Eminescu – Glossă).

În privinţa violenţei icoanei s-ar putea invoca argumentul Sfântului Gheorghe care ucide balaurul, la fel cum s-a pedalat ultra-sensibil pe seama violenţelor veterotestamentare care ar impieta asupra valorii pedagogice a manualelor de religie. Repet: decontextualizarea icoanei şi fragmentarismul interpretativ al unei raţiuni autonomizate şi secularizate produce generalizarea unui detaliu simbolic, ca, de pildă, uciderea balaurului simbolizându-l pe diavol, şi transformarea relatării iconografice într-un manifest anti-ecologic şi anti-faună şi, în cele din urmă, într-un mesaj anti-viaţă. Mă întreb împreună cu dumneavoastră: câţi oameni sau sinucis sau au atentat la viaţa vreunei vietăţi sau a vreunui om după ce au citit acatistul Sfântului Gheorghe şi au sărutat icoana cu chipul lui?

În ceea ce priveşte pansexualismul şi icoana, nu-mi vine acum în minte decât Maica Domnului strângându-l la piept pe Pruncul Iisus. Şi icoana Naşterii Domnului. Iar despre cine se gândeşte la sfinţii pictaţi cu picioare de fotbalişti şi la abdomenul cu pătrăţele al Domnului Hristos răstignit, aş spune doar că erotomania nu este decât o boală a sufletului. Până la urmă, „pasărea mălai visează”. Sau, poate că e vorba pur şi simplu de stângăcii omeneşti, căci, în fond, nu toate icoanele sunt „nefăcute de mână”.

E ca în pilda aceea cu fraţii care ieşeau cu preotul de la Sfânta Liturghie. Văzând o femeie foarte frumoasă, fraţii au întors privirea „să nu se spurce”, iar preotul a continuat să o privească. Şi când preotului i-a fost atrasă atenţia că privind desfrânează, el le-a răspuns vorbindu-le despre cât de frumos a creat Dumnezeu lumea şi pe om.

Psihologia numeşte lucrurile acestea „mecanisme proiective”. Pentru că ceea ce nu pot accepta la mine că fac sau că îmi doresc, prefer să proiectez asupra altuia şi să-l judec pe cel care mă oglindeşte de fapt pe mine. Ştiţi, e ca la meciul de fotbal când cei care privesc se bucură nevoie mare când un jucător dă un gol de parcă ei l-au dat. Prin identificare la bine. Şi prin disociere la rău. E mult mai confortabil aşa. Să judecăm pe alţii pentru păcatele noastre. Săvârşite sau doar dorite de către noi.   

         Mai adaug un lucru la acest subpunct. Manipularea prin violenţă şi prin sexualizare face apel la filogenetica evoluţionistă. Dar nu mai puţin şi adevărată până la un punct. Existenţa omului la începuturile ei (subliniem că e vorba de începuturile post-pecatoriale) presupunea reproducerea pentru a asigura perpetuarea speciei şi lupta adeseori violentă pentru hrană şi pentru supravieţuire. Toate aceste experienţe ale umanităţii se pare că s-au stocat undeva în ceea ce neurobiologia numeşte „creierul reptilian”. În anumite condiţii, aceste tendinţe se pot activa involuntar (JONES şi FLAXMAN, 2016, pp. 153 – 154).

Cu toate acestea, icoana ar trebui privită şi cu straturile superioare ale creierului, adică neocortexul şi lobii prefrontali. Până la urmă trebuie să ne deosebim cumva de reptile.

Voinţa se poate asocia cu indiferentismul. Omul vrea un anumit lucru, dar pentru că nu-l poate obţine renunţă să-l mai vrea. Spre exemplu, o persoană se poate gândi că e bine să crezi în Dumnezeu şi să te rogi făcând fapte bune, deci are o gândire, să zicem, neautonomă şi, în ciuda acestui fapt, să nu săvârşescă nimic, sau aproape nimic, în această direcţie.

Ştim prea bine că desăvârşirea nu este o ţintă statică şi definită cantitativ. Desăvârşirea este un proces continuu, veşnic. Nu e ca la magazin unde primeşti pe loc ceea ce doreşti. Şi tocmai pentru că omul autonomizat nu poate primi pe loc ceea ce doreşte, aşa cum simţurile trupeşti primesc pe loc plăcerea, se crează terenul propice pentru indiferenţă. Altfel spus, ceea ce nu pot face şi nu pot realiza nu mă mai interesează.

Aici poate sta temeiul akediei sau al plictiselii şi care poate fundamenta foarte bine depresia şi nefericirea omului contemporan. Aşa cum zice, pare-mi-se Dostoievski, diavolul vine dintr-un mare căscat. Dintr-un hău. 

Persoana fără voinţă devine robot. Individ, număr, iar când sunt mai  mulţi indivizi sau mai multe numere la un loc, oamenii devin „masă de manevră”. Cineva ne vrea roboţi. Cineva vrea să nu mai vrem nimic altceva decât ceea ce priveşte burta şi cele de sub burtă. Cineva vrea să încremenim în proiect. Cineva vrea să nu mai vrem nimic, deoarece le avem pe toate sub nas, la porţile larg deschise ale simţurilor. Să fim indiferenţi la lucrurile greu accesibile, ascetice. Să ne preocupăm doar de cele multe pe care le avem sau pe care le putem obţine relativ uşor: divertisment, entertainment, bârfă, plăcere senzuală şi agresivă. Cineva ne vrea indiferenţi la sensul superior al vieţii noastre. Cineva nu vrea să credem în Înviere şi nu vrea să credem în viaţă după moarte. Dacă am crede în „viaţa veacului ce va să fie” (Crezul), am avea un sprijin pentru a nu mai înghiţii toate  chimicalele consumismului actual, imediat şi simţual. Atunci, de fapt, acum, totul este permis. Bineînţeles, că în afară de a voi să faci voia Tatălui.               

         Cineva vrea să ne suprime personalitatea (JURCA, 2001, p. 338). Mecanismul manipulării prin fragmentarea personalităţii este enunţat foarte clar într-o carte:“În anii 1990 au existat nenumărate relatări despre abuzuri ritualice satanice şi un program de control al minţii al CIA care presupunea torturarea subiecţilor copii în vederea producerii de tulburări de personalitate multiplă, numită azi tulburare disociativă de identitate. Pe scurt, după ce victima trăia o traumă extremă şi repetitivă cum ar fi violul, electroşocurile sau asistarea la acte oribile de violenţă, pentru a face faţă durerii intense şi şocului, mintea se disocia în alter ego sau în personalităţi diferite menite să ajute victima să facă faţă la durere intensă şi şoc. Mai departe, aceşti alter ego astfel creaţi erau programaţi să îndeplinească o acţiune sau o funcţie, cum ar fi curier de droguri, prostituată, asasin, reportofon uman şi aşa mai departe. Putem privi această victimizare complicată ca pe un program complex de computer: prin traumă, repetiţie şi condiţionare este creat un fişier nou (alter). Pentru a activa ( a declanşa) fişierul creat e nevoie de un cod de acces au de o parolă (indiciu sau directivă). Numele acestui presupus subproiect al MKUltra, notoriul program de modificare comportamentală al CIA dintre anii 1950 şi 1970, a fost Monarch” (JONES şi FLAXMAN, 2016, pp. 71 – 72).

         Am vrut să dau acest citat in extenso pentru claritatea exprimării şi pentru complexitatea programului experimental de manipulare pe care omul este în stare să-l  monteze împotriva omului. Bineînţeles că cineva ar putea replica spunând că acest fragment se referă la condiţii extreme. Şi, totuşi, dacă aceste lucruri a fost posibil să se fi întâmplat atât de recent şi la două decenii şi jumătate după experimentele din lagărele naziste, s-ar putea ca mentalitatea lui homo hominis lupus est să nu fi dispărut în întregime, chiar dacă lupul şi-a schimbat părul. Şi când vedem cum se iau deciziile la nivel politic şi cum anumite persoane sus-puse sunt în stare să ia anumite hotărâri care “se vede de la o poştă” că vizează strict interesul lor personal sau al grupului pe care îl reprezintă şi, încă, cu ce costuri pentru societate per ansamblu, atunci nu ne mai poate surprinde nimic.

         În plus, mecanismul suprimării personalităţii este acelaşi. Fie că este vorba despre  manipulare prin forţă fizică, animalică, fie prin forţa persuasiunii mediatice de orice fel, identitatea personală este afectată de posibila fragmentare şi, în cele din urmă, de suprimare. Existenţa omului contemporan este afectată de fărâmiţarea de sine în urma ofertelor de plăcere ale lumii de azi şi a alternativelor de evitare a durerii prin confort şi divertisment. “Lupta cu gândurile” nu mai este un deziderat pentru mulţi. Dimpotrivă, gândurile omului se luptă în universul lui interior şi-i fragmentează identitatea personală. Omul poate ajunge până acolo încât să renunţe să mai aleagă, mulţumindu-se cu ceea ce-i oferă supermarket-ul, televizorul şi mediul virtual. El nu mai luptă pentru idealuri deoarece ele cer efort susţinut, răbdare, resurse şi, poate mai presus de toate, riscul de a-şi exercita libertatea fără a ajunge la ţel. Şi atunci omul nu mai vrea nimic din ceea ce nu are, cum se zice, “la botul calului”. Aşa se poate naşte indiferenţa faţă de ceea ce este superior şi demn pentru o persoană. Aşa apare boala voinţei care nu mai doreşte altceva decât ceea ce poate avea foarte uşor.  

        Atunci când Biserica vorbeşte despre pierderea identităţii omului contemporan, vorbeşte despre astfel de lucruri. Atunci când Biserica organizează procesiuni cu icoane şi pelerinaje, vorbeşte tot despre păstrarea identităţii personale a omului. Scopul icoanei ca fereastră spre absolut este de “a ridica această piele a omului căzut în ţărână” şi indiferent la valorile supreme, tocmai spre aceste valori care echivalează în parte cu ceea ce doctorul Paulescu, descoperitorul insulinei, numea “cauzalitatea finală” a existenţei. Biserica nu va înceta niciodată să lupte pentru păstrarea identităţii personale a omului, chiar cu riscul de a fi acuzată unilateral de urmărirea propriilor interese materiale şi sociale. Biserica va continua mereu să vindece voinţa prin icoană şi cruce.

Sentimentul este strâns legat de imagine şi folosirea imaginilor reprezintă o practică străveche pe care omenirea a folosit-o pentru a altera emoţiile oamenilor prin frică, şoc şi excitaţie (JONES şi FLAXMAN, 2016, p. 154).

Rolul icoanei în acest context emoţional este deci unul crucial. Persoana consumă imagine pentru a-şi hrăni emoţiile pe care are interes să şi le hrănească.

Viaţa omului este plină de imagini. Din spaţiul domestic al propriei locuinţe unde dispune de televizor şi internet, până în spaţiul public al localităţii unde îşi are rezidenţa şi, în fine, până şi în aşa-numitul spaţiu nelocuit dintre localităţi dar pe care omul îl tranzitează cu maşina, bombardamentul imagistic este omniprezent. În acest punct, omul este expus puternic, deoarece nu poate închide ochii aproape deloc.

         Rolul imaginii nu este unul simplu contemplativ, ci unul comercial. Pentru a promova consumismul e nevoie de aspect comercial. Omul cumpără ceea ce vede şi este ceea ce vede. Chiar şi după ce stimulul vizual al imaginii a încetat, persoana rămâne în continuare impresionată de mesajul imaginii care este rememorat interior prin intermediul unei reprezentări. Ruda de salam cu o anumită marcă sau tipul de maşină pe care l-a văzut pe un banner şi la volanul căreia era o domnişoară de succes, pot lucra mult după ce banner-ul a rămas, fizic vorbind, în urmă.     

         Şi omul cumpără şi continuă să cumpere. Mai ales la ofertă. El este condiţionat, în primul rând, de propria biologie să cumpere. Pentru a supravieţui. Însă, dacă i se fac oferte, el devine dependent de un anumit produs. Sau, cel puţin, asta se urmăreşte. Dacă am card la cutare staţie de alimentare cu carburant a maşinii şi ofertele sunt făcute numai pentru cei cu card, să zicem, e normal că voi merge mai des la staţia peco respectivă pentru a mă putea bucura de oferte şi asta chiar dacă preţurile carburanţilor sunt uneori mai piperate decât în alte locuri. Mă rog, acesta este doar un exemplu dintre multe alte posibile.

        Oferta creează dependenţă de produsul sau serviciul respectiv. Aşa se formează fidelitatea clienţilor. Ei vor căuta iară şi iară, într-un cult al rutinei consumiste aceleaşi produse şi aceleaşi locuri de unde-şi pot achiziţiona produsele respective. Suntem în plin câmp afectiv. Dependenţa este un fel afectivitate exacerbată. Este un cancer al sentimentului omului care este tras spre împlinirea poftei la costuri cât mai mici. Repet, chiar dacă aceste costuri nu sunt atât de mici cum par la prima vedere, pentru că ceea ce ţi se dă cu o mână ţi se poate lua cu alta cât ai clipi. Dar persoana rămâne blocată pe ofertă. E un fel de condiţionare intermitentă (JONES şi FLAXMAN, 2016, pp. 80 - 81). Când ţi se dă, când ţi se ia. Dar accepţi cu bună ştiinţă să ţi se ia, în speranţa că va veni şi rândul ofertei.

Mi se pare extrem de grăitoare situaţia în care, undeva într-o ţară civilizată şi cu nivel de trai ridicat din Occident, atunci când un magazin are lichidare de stoc şi oamenii se calcă în picioare pentru o pereche de şosete matlasate. Aici e de văzut şi de analizat nivelul de profunzime la care poate penetra personalitatea forţa persuasiunii consumeriste. 

         Icoana nu creează dependenţă afectivă. Pentru că nu sărutăm doar o singură icoană iar de altele nu ne atingem. De multe ori, oamenii maturi din punct de vedere spiritual se salută astfel: “Să ne vedem în Rai”. Paternitatea duhovnicească nu creează dependenţă, pentru că dependenţa este ucigătoare de libertate. Omul dependent de orice nu mai poate spune că e liber.

         Icoana arată tocmai valoarea libertăţii, a desprinderii de materialitate şi de orice dependenţă. Sfinţii sunt subţiri şi verticali şi nu există icoană care să nu aibă cel puţin un indiciu al eshatonului, al lumii de dincolo. Nu poţi privi icoana dacă nu crezi în Înviere. Icoana te priveşte “de sus”. Nu cu superioritate, ci “de sus”, din buza Împărăţiei.

         Icoana aduce bucurie, sfinţenie, vindecare şi protecţie. Ea nu pedepseşte niciodată şi, tocmai pentru acest motiv, ea nu creează dependenţă. Ea nu este o sursă a fricii, ci a bucuriei liber asumate şi consimţite în înţelegerea de taină cu sfântul la a cărui icoană te închini. Cred că suprema bucurie pe care ca om o poţi avea prosternat înaintea unei icoane este bucuria libertăţii pe care o ai atunci când eşti total prezent înaintea unei persoane care te acceptă aşa cum eşti. Fără cosmetică şi parti-pri-uri. Eşti liber să te bucuri înaintea acelei icoane sau a alteia, fără reţinerea dată de gândul că cineva vrea să se bucure de privilegiul exclusivităţii. Sfinţii nu sunt invidioşi sau geloşi şi, de aceea, tu te simţi liber şi acceptat aşa cum eşti în prezenţa lor iconică. Icoana e maica nădejdii în lumea de dincolo de această lume. E zâmbetul Împărăţiei în faţa căruia nu se stă crispat şi încordat, ci liber şi bucuros de întâlnire.

         Concluzie

         Icoana are un mesaj trinitar către noi: informaţional, afectiv şi comportamental. Fără să ştim rostul şi finalitatea ei nu i ne putem închina sfântului sau sfintei reprezentate “în duh şi în adevăr”. Ne vom închina numai iluziilor noastre. Estetice, sentimentale sau de altă natură.

         Cunoaşterea (gnosis) despre icoană şi rostul ei final ne scapă de confuzia cu noi înşine ca icoane autoidolatrizante. Sentimentalismul nu are ce căuta aici. Avem conştiinţa alterităţii noastre întru bucurie şi libertate în faţa sfântului din icoană şi împreună cu el dar nu în locul lui. Nu mă bucur că am reuşit să mă rog în faţa icoanei, ci mă bucur că am fost ascultat de cineva.

         Dacă ştiu CE presupune icoana şi dacă ştiu CUM să mă raportez la ea, atunci pot să îngenunchez înaintea ei şi să mă rog cu pace şi pentru pacea a toată lumea.

Puterea icoanei se manifestă prin rugăciunea pe care eu o fac, prin rugăciunea pe care noi o facem înaintea ei şi poate că de asta unora le e frică de procesiunile cu icoane. Icoana e frumuseţe şi frumuseţea va salva lumea.  

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

Bibliografie:

1. FRANKL, Viktor E. (2009). Omul în căutarea sensului vieţii, Bucureşti: Meteor Press.
2. JONES, Marie D. & FLAXMAN, Larry, (2016). Războaiele PSI – o istorie a manipulării minţii, a supravegherii şi ingineriei sociale organizate de guverne, de presă şi de societăţi secrete, Bucureşti: Lifestyle Publishing.
3. JURCA, Eugen, (2001). Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor sufleteşti – contribuţii de metodologie şi pedagogie creştină, Timişoara: Editura Marineasa.