Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Familia. Copiii. Educaţia. VocaţiaNr. vizualizari: 1198

Familie şi inteligenţă emoţională (3) - autocontrolul

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: inteligența emoțională; autocontrol;

Am văzut în articolul precedent cât de important este să avem conştiinţă de sine, adică să ştim ce şi de ce se întâmplă anumite lucruri în universul nostru interior. Mai facem un pas acum înspre ce facem cu ceea ce descoperim despre noi înşine. Pentru că una este să ştim unde este un vulcan şi că e posibil să erupă la un moment dat, şi cu totul altceva să simţim bubuiturile interioare ale vulcanului înainte ca el să împrăştie lava afară. Tocmai aceasta este funcţia autocontrolului şi care se manifestă mai cu seamă în spaţiul interpersonal. În familie, e cu atât mai important să posezi capacitatea presimţirii, ca să te poţi pregăti din timp şi astfel să poţi preîntâmpina escaladarea conflictului încă neizbucnit dar pe cale să o facă.

De-a lungul experienţei  familiale îşi poate face apariţia atât de fidela „agendă ascunsă”. Involuntar, aici sunt notate toate nemulţumirile şi neîmplinirile care inevitabil „colorează” tabloul vieţii de familie. Multe din aceste nefericiri pot rămâne nesoluţionate datorită trecerii lor cu vederea sau datorită indiferenţei aparente, efectele lor însă înscriindu-se adânc pe această agendă a inimii vieţii de familie. Şi pentru acest motiv, cred, specialiştii în terapia familiei consideră că ceea ce sapă la temelia edificiului familial nu este atât conflictul ca atare, cât indiferenţa. Vorba aceea… fă-mi ce vrei dar nu mă trata cu indiferenţă. Sigur că această idee nu trebuie să se transforme într-un imbold al conflictului înţeles ca panaceu al nemulţumirilor familiale. Deşi, forma, durata şi intensitatea conflictului, dacă sunt redimensionate cuminte la nivel de inteligenţă emoţională, pot face loc unui anumit gen de dezbatere familială sau unei discuţii în contradictoriu şi care ar putea, într-adevăr, să aducă clarificări pentru drumul de urmat împreună în continuare. Aici intervine rolul autocontrolului înţeles ca dozaj potrivit cu nivelul de dezvoltare al relaţiilor familiale într-un anumit punct.

Pentru exercitarea cu succes a stăpânirii de sine în cadrul solicitărilor familiale se fac necesare mai multe etaje de înţelegere:
● care este „marea nevoie” a fiecărui om?
● cum ne alegem partenerul de viaţă?
● preemţiunea sistemului limbic.
● cum comunicăm în familie – comunicarea între soţi şi cu copiii?
● câteva sugestii practice pentru sporirea capacităţii de autocontrol.

„Marea nevoie” a omului este aceea de a fi iubit. De a fi apreciat, de a i se arăta recunoştinţă, de a fi vorbit numai de bine. I se sădeşte acest lucru din pântecele maicii sale. Şi imediat după naştere şi după aceea de-a lungul vieţii chiar dacă în forme mult diluate calitativ şi cantitativ. Dacă „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8) şi chipul Lui din om nu poate fi înţeles altfel decât în legătură cu iubirea. Când Dumnezeu S-a gândit că nu e bine să fie omul singur, S-a gândit la iubire. Iar condiţia de preemţiune a iubirii este tocmai relaţia şi comuniunea interpersonală. Iubirea precedă omul, îl însoţeşte de-a lungul vieţii şi după aceea în veşnicie.

Postpecatorial vorbind, dimensiunea existenţială a iubirii şi-a menţinut semnificaţia chiar dacă mult diluată din cauza slăbiciunilor umane inerente firii şi persoanei. Tocmai acest reglaj al iubirii l-a avut în vedere Domnul Hristos atunci când a spus că cel care iubeşte pe mamă, pe tată, pe fiu sau pe fiică… mai mult decât pe El, nu este vrednic de El.

Aşadar, marea nevoie a omului este iubirea. Orice act al omului este îndreptat către iubire. Indiferent de felul în care este percepută şi înţeleasă iubirea, ea reprezintă un obiectiv general valabil. Că e vorba despre iubirea martirică faţă de Dumnezeu, de iubirea egocentrică de sine sau chiar de culmea antiiubirii de Dumnezeu şi de semeni – şi care tot o formă extrem de stâlcită a iubirii este – şi care se manifestă prin crimă sau prin sinucidere, iubirea este laitmotivul existenţei omeneşti.

           Prima dată şi cel mai mult omul este iubit de mamă şi, la rândul lui, o iubeşte pe aceasta. Mulţi poeţi au scris poezia „Mama”, iar despre tată…mai puţin . Şi pentru că iubirea mamei îi aduce omului atâtea şi atâtea beneficii cel puţin în primele faze ale vieţii, omul caută această iubire pretutindeni, proiectând-o în felurite chipuri asupra diferitelor persoane semnificative din viaţa sa: educatoarea, învăţătoarea, profesoara, mătuşa etc.  

Cum ne alegem partenerul/a de viaţă?

În primul rând căutăm să ne împlinim nevoia de a fi iubiţi, acceptaţi şi preţuiţi. Într-o primă fază, ceea ce noi numim ca fiind iubire pentru celălalt răspunde unei reale nevoi egocentrice de a fi ocrotiţi. Altfel spus, căutăm să refacem fuziunea primară mamă-copil. Desigur că lucrurile acestea se petrec la nivel inconştient. Nimeni n-ar recunoaşte vreodată că ar avea vreun alt interes egocentric faţa de prietenul sau prietena sa (viitorul soţ sau viitoarea soţie) decât iubirea pură pe care i-o poartă.

Pe de altă parte, modelele relaţionale şi valorile pe care le trăim în propriile familii, au o influenţă deloc neglijabilă asupra alegerii partenerului de viaţă. Se pare că băiatul îşi alege soţia după modelul comportamental oferit de mamă şi, la rândul ei, fata îşi alege soţul în funcţie de modelul pe care i l-a pus  tata la dispoziţie. Mai mult, tiparele relaţionale din familia de origine, aşa-numitele scenarii familiale, sunt asimilate inconştient de către băiatul şi fata care le vor transporta în noua relaţie conjugală. Aici este de găsit, de altfel, şi materia primă de prelucrat în primii ani de căsnicie. Se şi spune că dacă primii ani de căsătorie trec „cu bine”, adică se reuşeşte depăşirea cu discernământ a conflictelor, nucleul tinerei familii se consolidează o dată în plus pentru a putea face faţă împreună situaţiilor şi „la bine şi la rău”. „Păcatele tinereţilor mele nu le pomeni, Doamne”. „Căci din tinereţile mele multe patimi se luptă cu mine”.

Din cele consemnate până acum se vede destul de clar la ce riscuri se supun tinerele familii care locuiesc cu părinţii vreunuia dintre ei. Ingerinţele inconştiente şi/sau conştiente sunt inevitabile şi cu greu învolburările apei se vor putea preface în vinul curat al nunţii. Părinţii rămân în continuare figuri semnificative pentru tânăra familie şi, mai mult decât sfaturile necerute, rugăciunea întăreşte casa copiilor.  

Preemţiunea sistemului limbic     

Aşa cum am văzut într-un articol anterior, cel care reacţionează primul la informaţia pe care o primeşte persoana este creierul emoţional. E vorba de câteva fracţiuni de secundă care separă impulsurile generate de creierul emoţional de cele emise de creierul raţional. Din această cauză, pentru o judicioasă exercitare a autocontrolului, alături de ştiinţa şi conştiinţa acestui aspect, un rol important în domolirea focului emoţional îl au diferite strategii de gestionare emoţională şi care de multe ori nu sunt decât amânări ale luării unei decizii în diferite situaţii cu impact emoţional crescut. De aici şi expresia „a judeca lucrurile la rece”.

Prioritatea sistemului limbic se poate explica şi prin rolul vital pe care l-au jucat emoţiile în fazele de început ale existenţei pe terra. Dacă vreun om, aflat de exemplu în faza tribală de existenţă, vedea un animal sau doar îi simţea mirosul, informaţia pe care omul o primea prin simţuri era automat transformată de creier în emoţie. Şi dacă emoţia era una de frică, atunci era perceput pericolul şi omul se apăra sau fugea. Pe de altă parte, dacă informaţia emoţională venită prin simţuri îi sugera omului posibilitatea de hrană (deci bucuria de a mânca), se pregătea atunci pentru vânătoare. Se adevereşte astfel ceea ce ştiinţa numeşte ca fiind factorul emoţional cu un rol deosebit de important în supravieţuirea omului.

Se pare că acest gen de reacţie s-a întipărit în, să zicem, firea funcţională a omului, şi până azi creierul lui transformă mai întâi în emoţii informaţiile provenite de la simţuri. În anumite situaţii, instinctul de „luptă sau fugi” se păstrează şi azi. Şi probabil că nu întâmplător, Sfinţii Părinţi nu o dată ajung în argumentaţia lor teologică la comparaţia omului cu animalele, pentru a sublinia tocmai nivelul decăzut de existenţă la care omul poate ajunge prin lipsă de autocontrol.   

         Cum comunicăm în familie – comunicarea între soţi şi cu copiii

Incontestabil, comunicarea interumană la orice nivel e distorsionată. Ni în sensul că cineva vrea să distorsioneze lucrurile în mod voit. E vorba pur şi simplu de cea mai simplă schemă a comunicării care presupune rulajul mesajului de la emiţător la receptor. Oamenii dispun de resurse diferite de exprimare şi limbaj. Vocabularul lor şi sensul pe care îl dau în mod personal cuvintelor, pregătirea diferită de care dispun, credinţele, convingerile şi grilele lor de recepţie şi de interpretare, inclusiv dispoziţia de moment, sunt tot atâţia factori care influenţează  gradaţii diferite atât de emitere cât şi de recepţie a mesajului. Dincolo de toate acestea este şi ineluctabilul limbaj nonverbal care dublează invariabil cuvintele precum umbra obiectul din raza de lumină.

În familie, din multe puncte de vedere din cele menţionate anterior, comunicarea este mult uşurată. Soţii îşi cunosc unii altora tabieturile comunicaţionale, începând de la preferinţele pentru conţinuturile anumitor teme şi până la convingerile şi valorile partenerului.

În acest punct, distorsiunea de înţelegere poate parveni din sens invers. Când ştii multe despre partenerul tău şi uneori nici nu e nevoie să-ţi comunice un lucru până la capăt că tu deja şi ştii ceea ce urmează să-ţi spună, poate interveni ceea ce specialiştii în psihoterapia familiei numesc „globul de cristal”. Adică, eu pot ştii ce gândeşte şi chiar ceea ce simte soţia mea, înainte ca ea să-mi spună şi, câteodată, chiar împotriva a ceea ce-mi comunică ea însăşi. „Lasă că ştiu eu…, Crezi că eu nu ştiu despre ce vorbeşti…, Lasă că te ştiu eu pe tine…” –  sunt tot atâtea expresii ale atotştiinţei care, după cum se ştie, este atributul lui Dumnezeu, nu al omului.

În egală măsură, nu numai că eu pot pretinde că deţin acest glob de cristal, chiar soţia putându-mi cere să posed un astfel de glob miraculos prin care să ştiu chiar înainte de a-mi spune ea ceea ce doreşte de la mine. „Cum, tu nu ştii asta despre mine…?, Nu ştii ce îmi doresc eu cu adevărat…?”

În aceste cazuri familiare şi familiale de comunicare distorsionată, autocontrolul se cere unit cu ştiinţa despre arta comunicării, pentru a nu lăsa loc expresiilor de sine parţiale sau trunchiate.

Privitor la comunicarea cu copiii, amintim doar despre mesajele duble şi despre confundarea comportamentului cu persoana.

Mesajele duble sunt acelea care una spun şi alta fac: „Răspunde tu şi dacă întreabă de mine spune că nu sunt acasă!” – poate sugera o mamă propriului copil atunci când se aude soneria, grăbindu-se în acelaşi timp să se ascundă în altă cameră. A-i ţine după aceea predici despre cinste, omenie şi caracter s-ar putea să nu mai aibă vreo relevanţă, pentru simplul motiv că întotdeauna ochii sunt mai de crezut decât urechile. De asemenea, mesajele duble pot veni şi de la ambii părinţi, în sensul că mama i se adresează într-un fel, iar tatăl, tacit sau făţiş, transmite un mesaj cu totul şi cu totul opus celui matern.

Mai sunt şi adresări ale părinţilor către copii şi care în loc să vizeze comportamentul greşit sunt adevărate atacuri la persoana copilului şi, de ce nu, la stima de sine în formare a acestuia. Când copilul se întoarce de la şcoală cu o notă la chimie mai mică decât a vecinului de bancă şi care, întâmplător, este şi vecinul de bloc, tatăl său îi poate spune fie: „Ţi-am spus că eşti prost! Pune mâna şi învaţă că altfel o să ajungi ultimul din şcoală”, fie „Chiar dacă acum ai luat o notă mică la chimie, sunt convins că în viitor o să munceşti mai mult la această disciplină şi o să echilibrezi cumva lucrurile”. Impactul mesajelor este cât se poate de diferit din perspectiva recepţiei emoţionale. Însă, un pic de stăpânire de sine în plus nu strică niciodată. Şi asta mai ales în familie, unde locuieşti, zice-se,  cu cele mai dragi şi apropiate persoane.

Câteva sugestii practice pentru sporirea capacităţii de autocontrol:

            ♦ Oxigenul este viaţă pentru trup şi asigură răcirea vieţii emoţionale. Creierul consumă până la 20% din cantitatea de oxigen a organismului. Pentru a putea lua decizii „la rece” e nevoie de o cantitate suficientă de oxigen şi, dacă se poate, cât mai curat.

               ♦ Mişcarea fizică şi sportul măreşte posibilitatea recepţiei oxigenului. Mai mult, mişcarea are rolul unui încărcător mental. Şi somnul regulat şi calitativ are un rol semnificativ.

            ♦ Să nu-ţi pierzi niciodată din vedere obiectivele familiale. Ele sunt acolada peste timp care te ajută să depăşeşti toate neajunsurile. Ce poţi oare da în schimb pentru liniştea conjugală şi cu ce poţi schimba binele copiilor tăi? Unde mai pui că securitatea emoţională pe care familia ta ţi-o oferă te ajută să-ţi realizezi şi propriile obiective personale.

            ♦ Zâmbeşte şi râzi mai des. Muşchii feţei acţionaţi prin zâmbet comandă creierului o stare de bine. Plimbă-te, râzi, fă mişcări relaxante şi creierul tău determină secreţia hormonilor fericirii, serotonina şi endorfinele. Astfel, starea de bine este favorizată să apară.   

Stăpânirea de sine are astfel la dispoziţie condiţiile necesare pentru exercitarea misiunii ei de cinste: identificarea soluţiilor alternative de deversare a emoţionalităţii negative şi eficientizarea relaţiei familiale, totodată cu stimularea şi întărirea temeliei fericirii conjugal-parentale.

Bibliografie: 

  1. LELEU, Gerard, (2003). Cum să fim fericiţi în cuplu – între fidelitate şi infidelitate, Bucureşti: Editura Trei.
  2. MAYER, John, D., (2016). Inteligenţa personală. Puterea personalităţii şi cum ne modelează ea viaţa, Bucureşti: Editura Litera.
  3. MICUL MOLITFELNIC, (2001). Cluj-Napoca: Editura Renaşterea.
  4. NUŢĂ, Adrian, (2006). Psihologia cuplului, Bucureşti: Editura SPER.  
  5. STĂNILOAE, Dumitru, (2012). Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă.             

 

30-11-2016
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu