Editura Sophia, 224p., 25 RON
Iconografia, ca şi teologia, este un element viu din trupul cel viu al Bisericii și nu se poate mulţumi cu simpla reproducere a unor modele date o dată pentru totdeauna.
Arta iconografică, dacă se mărgineşte la aplicarea unor reguli, la exercitarea unei tehnici, la reproducerea unor procedee, este o artă moartă. Iconarul e dator, aşadar, să fie creator. Şi nu poate fi creator decât dacă este artist cu adevărat. Dar e mare deosebirea dintre iconar şi artistul profan.
Artistul profan îşi află izvorul inspiraţiei în străfun-durile, adesea tulburi, ale inconştientului său; -iconarul este insuflat de învăţătura Bisericii și luminat de Duhul Sfânt.
Artistul profan se exprimă pe sine folosindu-se de întregul său talent ca să-şi manifeste şi să-şi afirme individualitatea, căutând notorietatea şi gloria; iconarul îşi exprimă personalitatea ca mădular al Bisericii, unit cu Dumnezeu şi cu semenii; talentul şi-l pune în slujba înfăţişării lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, pentru ca aceştia să fie cinstiţi şi slăviţi prin icoane. Geniul propriu artistului şi puterea sa de creaţie nu se sting, dar, puse în slujba Bisericii şi disciplinate prin asceză, capătă o altă dimensiune, sunt transfigurate.
Citeste si: | |