Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, ce pot fi activate prin click pe Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
ACTUALITATEA religioasăNr. vizualizari: 1002

Sinodul Pan-ortodox

Radu Preda
Tags: sinod panortodox;

Articol apărut în numărul din martie al Revistei Dilema Veche

Sinodul panortodox (I)

Între 16-27 iunie, anul acesta, în Creta, urmează să fie scrisă o pagină de istorie pentru lumea creștină ortodoxă. În relativ puținele zile prevăzute de organizatori ar trebui să își găsească rezolvarea consensuală o serie de probleme și dileme acumulate timp de secole.

Înainte de orice comentariu pe marginea agendei și a documentelor preliminare, o observație legată de durata pregătirilor. Începute în anii ’60 ai secolului trecut, acestea s-au întins pe mai bine de jumătate de veac. Aproape că devenise o promisiune eshatologică. „Ne vedem la Sinodul Panortodox!“ echivala cu urarea de a se regăsi și în împărăția lui Dumnezeu, dincolo de orizontul lumii create. Întîrzierea a avut cîteva pricini justificate pînă la un punct. Cea mai evidentă: majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale se aflau în spatele Cortinei de Fier. Libertatea lor era cauționată grav de amestecul politicului, de regimul de control și de manipulare, fapt pentru care orice demers care ar fi implicat și relațiile dintre statele blocului comunist nu putea scăpa atenției interesate.

După căderea comunismului în Europa de Est, situația s-a complicat și a intrat într-o fază a conflictelor interortodoxe fățișe. Astfel, pentru a începe cu vecinătatea noastră imediată, în Republica Moldova am asistat la apariția a două jurisdicții, ambele considerate canonice. În dispreț total față de normele disciplinare ale ortodoxiei, în același oraș, precum la Chișinău, avem două scaune episcopale diferite între ele nu prin bagajul dogmatic sau expresia liturgică, oricum comune, ci prin apartenența etnică și prin particularitățile culturale, mai ales limba. Bucureștiul și Moscova se găsesc pînă azi într-o situație de beligeranță nu doar teologică, vizînd fundamentele ecleziologiei Bisericii de Răsărit, cît și din punct de vedere, să spunem astfel, geopolitic.

Apoi, conflictul dintre Moscova și Constantinopol/Istanbul pe tema ortodoxiilor locale din Estonia sau Ucraina s-a acutizat, antrenînd consecințe politice majore. Concret, în ceea ce privește țara baltică, afectul antirusesc, justificat de experiența traumatizantă din perioada comunistă, s-a tradus prin respingerea vehementă a patronajului spiritual al Bisericii Ruse și opțiunea pentru revenirea la Patriarhia Ecumenică în calitatea acesteia de izvor al misiunii ortodoxe par excellence. La fel, în Ucraina, s-a produs o divizare mai amplă între cei de observanță rusească, cei care țin de tronul ecumenic și, de ce nu, cei care reclamă o Biserică Ortodoxă Ucraineană autocefală, la care se adaugă impulsurile venite din partea diasporei ucrainene din Canada și Statele Unite.

Și alte conflicte „înghețate“ se vor înmulți și diversifica după 1990. Astfel, cum aminteam, Patriarhia de la București va resuscita Mitropolia Basarabiei, recunoscută de statul moldovean doar după un lung și costisitor proces în fața instanțelor europene, ajungînd la un vîrf de tensiune cu Moscova prin reactivarea, în urmă cu cîțiva ani, a unor eparhii aflate „în adormire“. Biserica noastră are un dosar deschis și cu Biserica Ortodoxă din Serbia pe tema românilor din Valea Timocului și Banatul sîrbesc. Atitudinea ostilă a autorităților de la Belgrad a cunoscut cote foarte înal­te. Printre altele, s-a mers pînă la umilirea episcopului român responsabil de la Vîrșeț, pus să iasă din țară la fiecare trei luni pentru a primi o nouă viză de intrare.

Un alt conflict cu o încărcătură emoțională și simbolică deosebit de periculoasă este cel dintre Biserica Ortodoxă din Macedonia, nerecunoscută de ortodoxia mondială, și Biserica Ortodoxă din Grecia. Și aici vedem cum animozităților ecleziale le corespund și cele politice, diferendul dintre Macedonia și Grecia pornind de la chiar numele fostei republici din confederația iugoslavă. Cînd, în aceste zile, vedem imaginile neverosimile ale evenimentelor de la granița macedo-greacă, acolo unde refugiații din Siria și alte țări sînt ținuți captivi, să conștientizăm și gradul de antipatie dintre cele două țări. Or, și de data aceasta, comuniunea de credință nu pare suficient de puternică și de motivantă pentru a găsi o soluție.

Sinodul panortodox (II)

Așa cum se știe, între 16-27 iunie 2016, la Academia Ortodoxă din Chania (Creta), urmează să se întrunească Sfîntul și Marele Sinod Panortodox. Pregătirea acestuia pe durata mai multor decenii a fost sinonimă nu de puține ori cu amînarea. Întîlnirea era evitată pentru că se știa că se va termina prost. De ce?

Ei bine, ceea ce numim, întemeiat din punct de vedere ecleziologic, Biserica Ortodoxă este, la o privire mai atentă, un termen cumulativ, ortodoxia universală fiind formată din ortodoxii locale. Este adevărat că, altminteri decît spațiul catolic uniformizat și puternic centralizat de la bun început, ortodoxia, mai cu seamă în impostația ei bizantină, a avut o deschidere culturală, încurajînd traducerea mesajului Evangheliei lui Hristos pe măsura neamurilor care doreau să o cunoască și să o trăiască. Însăși apariția și consolidarea sistemului pentarhic – al celor cinci Patriarhii istorice de la Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim – dorea să exprime faptul că unitatea credinței nu exclude diversitatea, ci chiar se bazează pe aceasta.

Legat de pentarhie, aici se impune, în cadrul restrîns al unui text de gazetă, să amintim măcar faptul relevant că noua capitală a lui Constantin – Istanbulul de azi – are un fundament politic imposibil de ignorat. Adică ea apare exclusiv din voința împăratului convertit pe patul de moarte, mutarea centrului imperial fiind abia ulterior percepută ca schimbare de paradigmă inclusiv teologică și implicit canonică. Dovadă că noua Romă – iar nu a doua! – nu se revendica dintr-o eventuală prezență a unui Apostol și nici nu pretindea întîietatea, rezervată oricum scaunului lui Petru, poziție întărită și de martiriul simetric al lui Pavel. Cu alte cuvinte, nu apostolicitatea și nici primatul erau ingredientele care defineau constitutiv Constantinopolul, ci geopolitica.

Pentru un mileniu, Imperiul și ortodoxia aveau să formeze un binom de transfer reciproc al autorității și legitimității. Împăratul era garantul unității ecleziale, patronată între timp de Patriarhul constantinopolitan, așa cum aceasta din urmă exprima unitatea Imperiului. Este astfel de înțeles de ce numeroasele dispute și apoi rupturi pe motive teologice dintre orientali și apoi dintre orientali și occidentali aveau să însemne tot atîtea momente de geopolitică în cel mai concret sens al cuvîntului. La fel, în partea occidentală, concurența dintre Papă și Împărați, de la dinastia carolingiană la cea bourbonică, va antrena mutații vizibile în bună parte inclusiv acum pe harta europeană. Așadar, nu implicațiile politice ale credinței sînt aici tema, ci ceea ce a făcut credința din experiența ei istorică.

Căderea, în 1453, a ceea ce mai rămăsese din Imperiul Bizantin a antrenat pentru lumea ortodoxă o evoluție paradoxală. Dispariția centrului unității politice s-a reverberat în slăbirea inclusiv a unității ecleziale a Bisericii de Răsărit. În fapt, cu doar cinci ani înainte, în 1448, ortodoxia rusă se emancipează de Constantinopol și deschide calea unui proiect non-bizantin. Ceea ce nu însemna refuzul sau combaterea moștenirii bizantine. Dimpotrivă, se foloseau reperele salvate din tăvălugul istoriei. Acestui proiect, să îl numim astfel, aveau să i se alăture toate Bisericile Ortodoxe locale de altă limbă decît greaca, fie că făceau parte din Imperiul Otoman sau nu. La capătul lui avem tabloul de azi al unei ortodoxii mondiale formată în majoritate din comunități nonorientale, geopolitic vorbind.

Acum, marea teamă, care a și întîrziat reunirea Sinodului Panortodox, este că el ar putea servi drept scenă pentru o încleștare pe tema centralității. Dacă Patriarhia Ecumenică dorește să își consolideze rolul de primus inter pares, acestei tentative îi va răspunde Patriarhia de Moscova, fidelă ecleziologiei politice de la temelia Constantinopolului însuși. În numele unei Realpolitik postulînd primatul geopoliticii în detrimentul teologiei, Moscova nu va pierde ocazia să se proclame liderul de facto al ortodoxiei. Să recunoaștem, ar fi o catastrofă. Adevărata provocare la care trebuie să răspundem este tocmai de aceea articularea unei ortodoxii post-bizantine, ieșită definitiv din captivitatea logicii politice după care a funcționat pînă la momentul din iunie. Să dea Dumnezeu!

Radu Preda este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.

Sursa: Dilema Veche

20-04-2016
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
Dodo - 06-05-2016:

Sfintii Parinti ,nu au mintit !Sa avem incredere in scrierile Sfintilor ,care erau indumnezeiti .sa luam amite la vietile lor ,fiindca asa cum au propovaduit asa au trait .Vai de cel prin care vine sminteala .