În faţa ateismului militant nu avem dreptul să fim credincioşi pasivi

În ultimul timp, în Romania s-au îndesit atacurile și presiunile la adresa Patriarhului. Intervievat în ultimele ore, pe aceasta temă, pentru presa internațională, Ing. Cătălin Ion (KSLCatalin), Președinte al Asociației non-profit Lăcașuri Ortodoxe, a răspuns:

Cum explicați îndesirea atacurilor din ultima vreme asupra Patriarhului României?

În ultimul timp, atacurile - cum le numiți dvs - au venit, atât din exterior, cele concertate, cât și din interior (indirecte, involuntare), probabil dintr-o disfuncționalitate sau o oarecare stângăcie, în cadrul staff-ului propriu de comunicare. Cu alte cuvinte, consider că în ultimele manifestări, patriarhul a fost, nu atât atacat din exterior, cât, în primul rând, expus de propriul staf și, mai apoi, pot spune chiar "trădat" de unii dintre propriii credincioși (și vă voi explica asta). Prima parte este cu totul o altă problemă; ține de organizare, de rotirea cadrelor, de perfecționare continuă, nimic special, ca în orice sistem organizatoric lumesc. Despre cea de-a doua parte, voi vorbi mai mult. Prin urmare, consider că Patriarhul majorității nu poate fi atacat și nici nu poate fi considerată "atac", o manifestare rebelă a unei minorități dezinformate sau ateiste. În plus, atacurile au fost și sunt stimulate și de faptul că instituția în sine nu este apărată, în ziua de astăzi, de structurile care ar trebui să se ocupe cu asta, doar fiindcă totul ar putea fi interpretat imediat ca o "susținere a unei religii". Ori, de fapt, dacă ne-am gândi bine, lucrurile stau invers: un amestec în treburile religioase, în treburile interne ale Bisericii, am observat cu toții, din păcate, pentru prima oară dupa Revoluție, acum câteva săptămâni, atunci când Patriarhul a fost tras la răspundere pentru o problemă care ținea strict de cult și de slujire. Patriarhul a fost supus și este supus presiunilor, constant, dar cele mai grave "presiuni" asupra unui Patriarh, să știți, nu țin de reacțiile din presă, de show-urile pe care lumea vrea să le vadă, sau de asmuțirile unor gazete sau televiziuni, ori de impertinența și lipsa de respect ale unor realizatori de emisiune învățați cu gâlceava, la care Patriarhul ar trebui să răspundă, încălcându-și principiile și credința. Este aberant din start să crezi că faci jurnalism, atunci când încerci să atragi într-un joc necredincios o persoană credinioasă. Este de-a dreptul o agresiune. Un jurnalist adevărat se face pe el oaspete al celui intervievat și nu-i invadează spațiul și credința. El intervievează cu respect, respectând regulile jocului celui intervievat, care până la urmă, are bunavoința și face un efort, își consumă timp să îi răspundă. Dar astăzi vedem cu totul altceva.

Agresiunile, măcar verbale, deși din ce în ce mai mult, remarcăm și  unele de alt tip, se înscriu, ușor-ușor, în "normalitate" și legalitate, asemenea blasfemiei. Ceea ce ar însemna blasfemie, pentru un ateist (adică să nu-i fie respectată necredința) astăzi este puternic apărat prin lege, de toate organele statului, și drastic pedepsit. În schimb, ceea ce pentru credincios înseamnă blasfemie, devine brusc “libertate de exprimare”. Înțelegeți ideea... Tocmai pentru aceasta am pornit campania împotiva manifestării ateismului prin lege, la nivel de stat, și pentru recunoașterea lui ca sectă distructivă. Ateismul a făcut extrem de mult rău, un genocid atât uman, material, cât și spiritual (pe care îl continuă și astăzi) sub ochii nepăsători ai întregii lumi. Astăzi vedem creștinii credincioși aruncați în arena televizoarelor sau, ca în Orientul Mijlociu, în arena focurilor de armă, sau cum se întamplă în Occident și dinspre Occident spre noi, în arena legilor ateiste de stat. Principiile morale sunt înlocuite cu legi imorale. Ce să iasă bun și cum să mai poți vedea și judeca drept, într-o asemenea lume? De fapt, există un răspuns și îl dă Biserica, doar stând alături de Hristos, delimitându-te cât mai mult de lume, pentru ca ea, lumea, să nu-ți știrbească, să nu-ți întineze sau chiar să nu-ți răpească total libertatea.

Prin urmare, cum vă spuneam, să știți, totuși, prima grijă a Patriarhului nu este dacă dă bine la televizor, dacă se ceartă pe un ton mai ridicat cu realizatoarea emisiunii, dacă este atacat sau nu. Nu și-ar consuma timpul datorat și pe care a jurat să-l dea lui Hristos și Maicii Sale, cu asta. Cum zicea Sfântul Gavriil (Urgebadze): "Patriarhul nostru are două cruci - poporul și Biserica. Cine îl condamnă pe Patriarh, își pune singur cărbuni aprinși în cap". Patriarhul nu e preocupat de ce fac umaniștii, de cum păcătuiesc ei, de ce se mai spune pe la colțuri și cu ce mai este păcălită de către polticieni lumea, ca să rămână liniștită în fața televizorului. Avem un Patriarh foarte înțelept, respectat si iubit, atât de majoritatea țării (deci implicit de majoritatea tinerilor), dar mai mult decât atât, de lumea ortodoxă din afară. Iar aici mă refer, nu doar la cei din cadrul Bisericii Române din afara granițelor, ci și la cei din alte Biserici locale Ortodoxe și chiar de alt rit. A avut duhovnic mare în perioada sa de formare, pe Părintele Cleopa, în fața înțelepciunii căruia se închină lumea de pe tot globul, de pretutindeni. Nu există lună să nu apară cuvintele lui în altă limbă, transcrise și traduse. Iar părintele Cleopa nu este singurul cu care Patriarhul nostru a avut ocazia să-și confrunte ideile, în formare și, sunt sigur, și astăzi, fiindcă nimeni care este credincios nu poate fi mulțumit de sine vreodată, mai ales când este conștient că trebuie să fie imaginea cât mai fidelă posibil omenește, a lui Hristos în lume. Vă dați seama ce responsabilitate? Cine și-o dorește? Asta se capătă, te trezești cu ea, în urma eforturilor tale, bineînțeles, dar prin hotărâre dumneziească deplină. Acum, vedeți ce păcat fac unii, care comentează așa ceva... El veghează permanent la propria lui stare duhovnicească, veghează la starea credincioșilor și la responsabilitatea pe care o are în fața lor, la starea Bisericii, la tot. Veghează inclusiv la starea celor necredincioși, pentru care suferă că rămân depărtați de turmă, ca orice bun păstor. Iar asupra lui veghează sfinții, precum Părintele Cleopa, despre care v-am zis, și toți ceilalți sfinți înaintași sau încă în viață. Cu ei se luptă, de fapt, ateiștii, în lupta lor. Pe cei în viață nu-i știe nimeni, dar pe cei care au existat înainte nu-i putem nega, nu avem voie, îi știm toți, și ei sunt Biserica.

Patriarhul, chiar dacă cedează unei presiuni din partea laică - iar săptămânile trecute, cum v-am zis, a fost expus prin împrejurări accidentale - totuși el face asta din iubire. Nici nu are de ce să se teamă, dovadă că a ieșit singur, atunci când situația a impus-o, în fața oamenilor care îl iubesc. În plus, chiar credeți dvs. că nu ar putea trata subiectele, cu același ton de obrăznicie, care a devenit astăzi, cred, criteriu de angajare în rândul reporterilor sau prezentatorilor TV? Este și el om, a crescut în sânul aceleiași societăți în care am trăit și trăim cu toții, în care pronumele "dvs" a fost înlocuit cu "tu", pentru egalitate între ranguri și poziții care niciodată nu va fi posibil să fie egale, în orice sens laic ar vrea cineva. Vă asigur că ar fi putut, așa cum orice sfânt ar fi putut să devină, să rămână o persoană căzută. Dar Patriarhul nostru are alte criterii după care se judecă pe sine, alte unități de măsură. Să nu credeți că oricine este dispus să depună jurămintele monahale, să stea închis pe viață într-o mânăstire, doar ca mai apoi să nu-i mai pese de ele. Ar face-o primii jurnaliștii laici, care văd bani peste tot. Dar nu o face oricine. Trebuie să ai o conștiință pe care să fii dispus să o lași să lucreze, fiindcă exact acesta este specificul credinciosului, și care nu te lasă să faci pași înapoi. Ea te mustră, te lucrează, te roade, chiar dacă ai căzut. Te ridici și mergi mai departe. Acesta este Patriarhul nostru și, mai mult, acesta ar trebui să fie "Patriarhul" din fiecare credincios. Sunt nopți de priveghere în slujbă, în care majoritatea doarme liniștită, sunt rugăciuni care nu pot fi numărate, în atâția ani până când să ajungă Patriarh și după ce a ajuns Patriarh. Se roagă permanent pentru noi. Între acestea, trebuie să răspunda unor grosolănii, de cele mai multe ori. Imaginați-vă absurdul situației și imaginați-vă, mai ales, cine își permite să judece mereu asta.

Dar, pentru întrebarea dvs, trebuie să vedem ce se înțelege prin "atac la adresa Patriarhului". Cel mai adesea, atacurile asupra unui cleric (preot) au o conotație distinctă față de atacurile asupra unui om obișnuit. În primul rând, așa cum Biserica ne învață, statutul unui preot este diferit de cel al unei persoane obișnuite. Te poți referi la preot ca la o persoană de rând, sau ca la un purtător de har sfânt, de duh. Preotul este un om care a primit, prin Taina Preoției, harul și posibilitatea legală de a săvârași Sfintele Taine ale Bisericii, de a oficia slujbe. Atacul la adresa unui cleric, deci, poate fi la adresa lui, ca persoană obișnuită, caz în care nu trebuie să amintim calitatea sa de preot, sau ca preot, iar atunci nu putem face referire decât strict la "calitatea" sau "activitatea" cu care a fost investit, prin Taina Sfantă a Preoției (iar aici nu prea e treaba noastră). Patriarhul se supune acelorași principii. În ultimul timp, presa laică ateistă a apelat la subterfugii de tot felul. În anii trecuți, a apelat la atacurile (de multe ori fabricate) la adresa unor clerici de rând, dar care făceau referire strict la partea omenească a preotului, la calitatea de cetățean, și nu la cea de preot, vizând anumite sensibilități, păcate, folosindu-se de judecăți publice, neacceptate nici de Biserică, nici de principiile morale și de bunul simț ale lumii laice. Ideea evidenta era cea de discreditare a calității de preot, a slujirii, folosindu-se de calitatea de om, din perspectiva firii omenești și a slăbiciunilor ei. Într-o anumită măsură a prins, dar nu atât cât să scoată lumea din biserici, Doamne ferește, ci doar cât să facă Biserica să fie mai atentă la calitățile sau pregătirea celor pe care îi hirotonește. Biserica are mereu calitatea de a transforma orice rău în bine. Ateiștii au rămas ateiști, credincioșii au rămas credincioși.

Este foarte important, însă, de observat, în toată această mascaradă regizată și bine sponsorizată (fiindcă intențiile erau de discreditare, și nu de îndreptare), că credincioșii nu au căzut pradă ÎN MOD DIRECT înșelăciunii pe care ateiștii încercau să o inducă. Acum, deja tot poporul, spre exemplu, a început să realizeze că multe documentare sunt de fapt fabricate, multe interviuri trunchiate, multe comentarii sunt prezente în jurul unei știri simplificate, doar cu interes de manipulare. Ideea este că ateismul și presa din spate (majoritară) atât de mult a încercat să discrediteze Biserica, și alte domenii care trebuiau atacate sau schimbate, încât s-a discreditat până la această oră cel mai mult pe ea însăși. Dacă vă uitați la un buletin de știri, astăzi, sau la o emisiune numită "dezbatere", realizați imediat că este de fapt un show. Iar acest spirit de show, astăzi, este identificat de toată lumea, cu mare ușurință. Revenind la subiect, spuneam, atacurile împotriva Bisericii au rămas fără prea mare efect vizibil, dar totuși, ele tind să lase într-o anumită măsura urme, răni, într-un MOD INDIRECT, care se fac simțite în ani. O astfel de rană, dintre rănile cele mai grave de azi, este că unii au fost determinați, în urma manipulării ateiste din presă, pentru a-și păstra credința, să disocieze harul de persoană, cum s-ar spune, omul de sfințenie, fiindcă un preot care era arătat cu o anumită slăbiciune smintea, destabiliza credința în om, semăna îndoială. Omul credincios, fidel lui Hristos, a încercat să se auto-conserve, prin singura cale - pe care de altfel și Biserica și Sfinții Părinți au sugerat-o - separând păcatul de persoană, numai că nu s-a oprit aici - și asta s-a întâmplat doar din inerție și din greseală - a separat persoana preotului de harul lui.

Aș vrea să atrag atenția asupra acestui lucru: este vorba despre o mare greșeală, iar slujitorii Bisericii trebuie să o aibă în vedere în catehizările pe care le desfășoară în prezent, atât în rândul lor, cât și în rândul credincioșilor pe care îi păstoresc. Ideea este că, una e să delimitezi păcatul de om, să nu judeci omul, să nu urăști omul care face păcatul, ci păcatul pe care l-a făcut omul, și să continui să-l iubești, eventual încercând să-i atragi atenția și să-l îndrepți (fie el și preot, toți greșim) și alta este să disociezi preotul de harul său. Răul poate și trebuie să fie disociat, dar harul dumnezeiesc, binele sfințitor, sub nicio formă. Este o formă foarte fină, subtilă, a unei greșeli strecurate de cel rău. De ce? Fiindcă dacă disociezi preotul de har, adică dacă ajungi, pur și simplu, să "tolerezi" preotul, doar fiindcă ai nevoie de harul său, de slujbele sale, de tainele sale, atunci tu nu respecți preotul în sine, care s-a sfințit prin Taina de care a avut parte. Harul lui rămâne cu el și rămâne perfect valabil (până când Biserica hotărăște altfel, în cazuri extreme care nu țin nici pe departe de criteriile indicate de partea ateistă, ci strict de religios). Disociind persoana preotului de har, în loc să o disocieze de greșelile lui omenești inerente, omul "credincios" ajunge să nu mai respecte preotul, deci nici harul preotului, chiar dacă are impresia că harul ar mai fi totuși respectat. Credinciosul se minte singur. Tocmai asta trebuie să aibă în vedere Biserica și să catehizeze astăzi.

Este o chestiune sensibilă, cu urmări extraordinar de riscante și de grave. Toate aceste urmări au, de fapt, ca rezultat - și oricum se manifestă deja prin asta, chiar dacă omul credincios încă nu remarcă - departarea, aproape ireversibilă a acestui tip de om credincios de Hristos și de Biserica lui Hristos. Spun ireversibilă, pentru că, întrucât Dumnezeu nu face nimic cu omul, fără ca omul să vrea, întorcerea la normalitate presupune cercetare, dorința de îndreptare, însă omul, în această stare, nu este deloc conștient de situația sa. El consideră că este credincios, ba chiar că el însuși a rămas singur fidel lui Hristos - preotul fiind prezentat "căzut", de către presă - deci se crede îndreptățit să țină partea harului și să se rupă total de preot. Prin urmare, acest credincios, cum spuneam, va continua să meargă la Biserică, pentru întâlnirea cu Hristos, cu harul sfânt, dar preotul ajunge să fie o persoană tolerată, neglijată chiar, care nu mai merită respect, sau să fie crezut. Unui astfel de credincios îi va apărea în față, la fiecare predică, imaginea căzuta a preotului, motiv pentru care credinciosul, după ce că dă dovadă de lipsă de iertare și de compasiune, va încerca să-și scuze ușor-ușor și derapajele proprii, motivând că inclusiv preotul a trecut prin ele. Ușor-ușor, depărtându-se de preot, disociind preotul de har, “tolerând” preotul, ajunge să disocieze (prin extrapolare sau real) arhiereul de har, deci să disocieze Biserica de har sau, mai exact, Biserica de Dumnezeu. Biserica se va rezuma la o simplă organizație, care ar avea nevoie de încăperi, de clădirile ei, adică de biserici, doar ca de niște birouri pentru slujire, pentru serviciul în care preoții să-și poată câștiga banii, pe care, însă, să le poată exploata și credinciosul, pentru un soi de meditație a lui, singur, către Dumnezeu. Este pericolul apariției noilor secte. De fapt, astfel s-au și format ele, dacă privim în istorie, prin disociere de acest tip. Unii s-au crezut mai cu har decât alții, întotdeauna...

Prin urmare, așa ajungând să fie văzute lucrurile, iar astăzi sunt destui pe care îi auzi că ei cu Dumnezeu nu au nimic, dar cu preoții nu au cum să nu aibă, se ajunge imediat la cea mai gravă formă de deraiere, blasfemiatoare: omul credincios rob al show-urilor ateiste TV se revoltă împotiva preotului, împotriva arhiereului, împotriva patriarhului, fără să-și mai poată da seama - lăsându-se purtat și cucerit treptat de acest duh de falsă sfințenie personală - aceasta însemnând, în final, o luptă cu Biserica în sine și, mai departe, cu Hristos Însuși, ca Mire al Ei. Trebuie să fie clar, și încercăm prin Campania de conștientizare lansată în această perioadă să atragem atenția asupra acestei greșeli esențiale (fiindcă decât să vedem unde greșesc ateii, mai bine vedem unde greșim noi), că atunci când un om se răzvrătește împotriva unui preot, a ierarhului sau a Bisericii - și mai mult, în spirit de judecată publică, și nu în spirit de îndreptare a persoanei respective, adică disociindu-l pe cleric de har, și nu de păcat - se răzvrătește în mod direct împotriva lui Hristos. Există variante de îndreptare a unei situații legate de un preot care a încălcat eventual anumite reguli, acceptate de Biserică, indicate și în Noul Testament, prin care credinciosul poate semnala o anumită disfuncționalitate sau eventuală neconformitate de comportament în cadrul consiliului local bisericesc, înaintea arhiereului locului etc, pentru cercetare, studiere și luare de măsuri, există varianta rugăciunii pentru îndreptare, dar niciodată varianta judecății publice sau a războirii cu omul și nu cu păcatul omului. Gândiți-vă ce ar însemna, dacă și preotul, la rândul său, ar judeca păcatele oamenilor care trec pe la el, în public...

Această înșelare, această sămânță aruncată în toți anii post-revoluționari, de mișcările ateiste, doar pentru a discredita Biserica, pentru ca ateismul să-și recâștige nivelul de încredere pe care îl râvnește în cadrul societății (discreditat total de manevrele din comunism), se dezvoltă încă, în acest moment, în sufletele "credincioșilor". Ea incubă de mulți ani și crește, și crește... Ateismul de astăzi, face apel la acest duh rău, semănat cu mai mulți ani în urmă. El se așteaptă să-l vadă reacționând astăzi chiar prin gurile credincioșilor injectați cu el. Ateismul, astăzi, caută susținere la acești așa-ziși credincioși, care se cred pe ei credincioși, dar care susțin, totodată, că nu-i pot suporta pe preoți, pe arhierei, pe patriarh, că nu pot suporta să audă despre construcția de noi biserici. Vedeți? Ei, de fapt, nu pot suporta Biserica, fiindca ei nu pot suporta omul căzut, omul lovit, omul gârbovit de greutăți, omul atacat, omul slab și jertfa. Ce ne învață Biserica? Exact acest lucru: să-l mângâiem pe cel slab, să-l vindecăm pe cel bolnav. Ce face acest tip de credincios, despre care am ajuns să vorbim astăzi? Merge la Biserică să se închine lui Hristos, dar jubilează, mustăcește în propriul fotoliu, când aude o așa-zisă știre legată de preotul lui, sau de un alt preot (fiindcă astfel își scuză și-și justifică și lui însuși păcatele proprii), când aude că se lovește în Biserică. Nu vă gândiți? Cu ce lovesc ateiștii în Biserică? Cu armele lor, ale celui rău, cu care se seamănă cearta, distrugerea: bani, mașini, averi, proprietăți, păcate... Niciodată nu veți auzi altceva, fiindca ei sunt ateiști, anti-teiști militanți, de fapt, și nu neutri. Un ateist normal n-ar avea nicio armă, de fapt el se recunoaște pe el însuși dezarmat în fața unui credincios, fiindcă el nu intentionează să se lupte cu credinciosul. El este neutru total. Ateistul militant are nevoie de arme, semn că este militant, agresiv; de cele enumerate mai sus.

Ele sunt arme necurate.
Un om cu adevărat credincios, imediat și-ar da seama de înșelătorie: când aude de bani, mașini, averi. Ar trebui să închidă discuția sau să îi schimbe obiectul, fiindcă un credincios nu se poate lupta cu armele celui rău, cu ale celui anti-credincios, ci cu cele ale binelui. Dacă va alege să se razboiască în averi și bani, va fi învins. Trebuie să lupte punându-L în față pe Hristos, nu banul.
Prin urmare, credinciosul despre care vorbesc aici se lasă pradă acestui duh însămânțat în el de ateismul militant, și îl incubează cu destul de multă plăcere, ca orice altă patimă, păcat, până când îl cucerește cu totul. Ajungi să-l auzi vorbind pe la colțuri despre cât de rău este preotul x, sau arhiereul, despre cât de mulți bani are, ce mașină, ce mănâncă etc etc.

Cineva mă întreba, în aceste zile, despre tipul mașinii cu care merge arhiereul x, susținând că este "doar curios". I-am răspuns că merge cu un tip de mașină pe care îl întâlnește și la alți oameni pe stradă, inclusiv la rudele lui. A tăcut. Fiindcă, singur s-a încuiat pe el însuși. Dacă arhiereul în cauză ar fi avut cine știe ce mașină specială (deși oricum nu ar fi fost a lui, personală), nu ar mai fi ajuns să mă întrebe pe mine, pentru că întreaga lume ar fi remarcat-o pe șosea. Bineînțeles, i-am atras atenția asupra faptului că modul prin care a pus întrebarea nu ținea nicidecum de curiozitate, ci de invidie, așa încât avea nevoie de o spovedanie. Asta a fost cel mai important.

Vedeți? Era un credincios, adică el se număra pe sine în rândul credincioșilor. Spiritul ateist injectat în unii dintre credincioșii Bisericii, dispuși să se distreze cu asta, astăzi ajunge să se manifeste chiar virulent, în contul ateiștilor. Ateiștii chiar cred că a sosit momentul să se folosească de acești soldați injectați cu acest duh, de aceea ei sunt mai activi acum. Ateiștii (așa-zișii umaniști) fac apel la credincioși, să se trezească și să vadă cu ochii lor că Biserica, cum spun ei, le-ar toca banii. Săracii credincioși, ajung până și ei să uite tot ce a făcut și face Biserica pentru ei, pentru vecinii lor, pentru toți amărâții care stau permanent la ușile Bisericii și că, la o adică, nicăieri în lume nu ar putea trage, la necaz, decât la Biserică sau la casa preotului. Ei se vând pe ei, vând tot, vând Biserica, o vând pe Mireasa lui Hristos, susținând că ar fi încă de partea lui Hristos. Mai știți, exact ca cei care strigau la Revoluție, "Nu ne vindem țara!", dar imediat ce li s-au oferit bani sau distracție, au dat-o toată... Vai de această înșelare cumplită. Ferește-ne Doamne!
Uitați-vă câți oameni stau spectatori, când cațiva ateiști (de multe ori numai unul) lovesc în Biserică sau în preoți, sau în arhiereii lor. Uitați-vă pe Internet, câte comentarii oribile blasfemiatoare, și cât de puține răspunsuri la ele, din partea oamenilor care se consideră credincioși, majoritari... Ai zice că majoritatea este necredincioasă și exact această impresie vor să lase ateiștii. Este vorba despre o lipsă crasă de mărturisire, la cote cumplite. Firea egoistă, dictată și impusă tot de duhul ateist, promovată de el, a creat tipul de așa-zis credincios egoist: eu să am propria mașina, cât mai mare, preotul nu. Eu să am propria casă cât mai mare, preotul nu. Eu pot să nu țin cont de votul sărăciei - pe care orice creștin trebuie să-l aibă, nu doar călugărul - dar preotul nu. Credinciosul uită că preotul face parte din aceeași societate, că este supus acelorași ispite (poate mai mari), că are aceleași plăceri, idei etc, cu el. Îl vrea sfânt, doar ca să îi demonstreze până la urmă că nu este, ca apoi și el, la rândul său, să poată păcătui liniștit.

Aceasta fire egoistă îl face pe creștin să merargă la Biserică doar în folosul propriu, la nevoie, să se folosească de sfinți, de preoți, de rugăciune, de biserici, de Hristos și de Maica Domnului, dar după aceea să nu reacționeze când vede că sunt scuipați. Cum poți avea un prieten, dar să nu te doară când e lovit? Cum te poți considera prieten al lui Hristos, al Maicii Domnului, creștin, credincios, dacă tu nu ești credincios lui Hristos, Maicii Domnului, Bisericii. Să fii credincios înseamnă să le fii credincios. Este cumplit, iar ateismul se folosește de acest duh.

Mă folosesc de ocazie și încerc să strig cât pot de tare, pentru asta: treziți-vă, așa-ziși credincioși! Credința se mărturisește prin faptă, prin reacții de iubire și de îndreptare, de apărare a valorilor, prin a fi credincios Bisericii, sfinților ei, Miresei lui Hristos, trimișilor lui Hristos, Ucenicilor Lui, Ierarhilor, Patriarhului, preoților. Nu vă mai mințiți că iubiți Biserica, ca Îl iubiți pe Hristos, dacă nu vă iubiți fratele, preotul, Ierarhul sau Patriarhul. Nu vă mințiți, asemenea sectanților, că știți voi că relația voastră, ascunsă, cu Dumnezeu este atât de tainică și de puternică, încât ar avea valoare de Sfânta Taină, încât să nu mai aveți nevoie de preoți, de zidiri de noi biserici, de zidire de suflet. Adevăratul credincios nu este plin de el, ci gol, total gol. El știe că nu este nimic. De multe ori, ne gândim că dacă am avea numai sfinți în jur, între vecini, cât de bine ne-ar fi... Ne mințim. Dacă am avea doar sfinți în jur, am începe să nu mai fim încântați și mulțumiți de starea noastră, comparându-ne cu ei, i-am invidia, i-am lovi, am crede că se dau mari, i-am discredita, i-am răstigni, fiindcă egoismul din noi ne vrea pe noi înșine "sfinți". De fapt exact așa ne credem astăzi, când judecăm un alt om căzut, sau un preot, un ierarh, un patriarh. Ne credem sfinți, fără să fim măcar oameni. Noi nu ne vedem de noi, nu vedem, dincolo de păcatul din om, pe Hristos din om. Ne convine să vedem păcatul, îl căutăm în disperare, ne consumăm și toată energia pentru asta, și-l scuipăm în public, dar odată cu asta scuipăm, de fapt, omul. Păcatul nu este vizibil, palpabil. Poți scuipa un păcat, la propriu? Ce e, unde e? Scuipi omul, adică purtătorul lui Hristos, scuipi sfântul potir în care sălășluiește El.

Ăsta este păcatul semănat de ateism. Mare grijă! Este capital.
Chiar dacă te crezi în Biserică, este mai rău decât dacă n-ai fi fost. Sfântul și înțeleptul Părinte Gavriil (Urgebdze) georgianul spunea: "Când cineva insultă credința, iar tu rămâi tăcut, este mai rău decât blasfemia". De ce, credeți? Fiindcă este exact diferența dintre păcatul comis de un necredincios, și unul comis de un credincios. Cel necedincios măcar susține că nu știe, dar tu, care știi, îi faci jocul celui necredincios. Cel necredincios nu știe că-L scuipă pe Hristos din fratele său, dar tu știi perfect asta, și totuși o faci. El face păcat fără știință, tu faci blasfemie, la ordinele lui.
Dacă nu continui să fii alături de preotul tău, la bine și la rău, dacă nu continui să fii alături de arhiereul tău, la bine și la rău, dacă nu continui să fii alături de Patriarhul tău, la bine și la rău, atunci nu ai cum să fii alături de Biserica lui Hristos, la bine și la rău; atunci nu ai cum să fii asemenea lui Hristos, Mirele ei, în care speri și Căruia te rogi din toată inima, să fie cu tine, la bine și rău, până la sfârșitul vieții tale. (wwww.lonews,ro)