Căsătoriile mixte - provocare pastorală de actualitate (partea I)

Problema căsătoriilor mixte a apărut încă de la începuturile Creștinismului. Canoanele interzic căsătoria între un creștin și un eterodox, cel din urmă având obligația ca înainte de contractarea căsătoriei să treacă la dreapta credință. În contextul actual al creșterii numărului de credincioși ortodocși din diaspora, această problemă trebuie abordată cu multă grijă și tact pastoral. Despre căsătoriile mixte se va discuta și la Sfântul și Marele Sinod Panortodox ce va avea loc în anul 2016.

1. Căsătoriile mixte în lumina tradiției ortodoxe

Chestiunea căsătoriilor mixte a reprezentat o problemă vitală pentru primii creștini încă din epoca apostolică, întrucât numeroși necreștini încheiau căsătorii legale, adică după rânduielile dreptului roman, cu persoane de religie creștină. De asemenea, a apărut și problema practică de a ști ce se întâmplă cu legătura conjugală a doi necreștini, dintre care unul s-a convertit ulterior la religia creștină.

Astfel, în vechime căsătoriile dintre ortodocși și eterodocși erau oprite prin canoane. Unitatea de credință, adică amândoi mirii să fie membri ai Bisericii Ortodoxe, este o condiție formală a căsătoriei creștine. Sinoadele de la Laodiceea ca. 10, 13, de la Cartagina can.21, precum și Sinoadele al IV-lea și al VI-lea Ecumenice, Calcedon can. 14, trulan can.72 interzic căsătoriile între un ortodox și un neortodox și stipulează că dacă astfel de căsătorii au fost încheiate de un magistrat civil, atunci să fie dizolvate.

Dacă însă într-o căsătorie de neortodocși, căsătoriți legitim, unul dintre soți se convertea la Ortodoxie, iar celălalt rămânea mai departe în credința lui, soțul convertit putea păstra mai departe legătura căsătoriei (dacă celălalt consimțea). În această situație Apostolul neamurilor recomandă ca soțul convertit să locuiască în cntinuare cu cel neconvertit, în speranța că și acesta se va convertti sau se va sfinți prin împreună-viețuirea lor: "Dacă un frate are o femeie necredincioasă și ea voiește să viețuiască cu el, să nu o lase. Și femeia, dacă are bărbat necredincios și el voiește să locuiască cu ea, să nu-și lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin băărbatul credincios" (1 Corinteni 7, 12-14).

Apostolul neamurilor, care a înțeles cel mai bine raportul dintre viața în Hristos și libertatea față de constrângerile legii, ne spune prin aceste rânduri că Biserica își pune nădejdea în lucrarea credinței prin dragoste, disponibilitate, înțelegere și mărturie vie. În același timp îi îndeamnă pe creștini să se ferească de căsătoriile cu păgâni, spunând: "Nu vă înjugați la jug străin cu necredincioși, căci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos și Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?" (2 Corinteni 6,14).

Din conținutul acestor texte este evident că se răspunde unei realități existente în Biserică. Tonul textului este cel al unui sfat, în contextul discursului general din capitolelel 5,6 și 7. Căsătoria trebuie să fie o încununare spre împlinire și desăvârșire, or căsătoria cu un necreștin poate să se dovedească a fi o piedică serioasă în acest urcuș și poate aduce multă neliniște sufletească, dacă nu cumva chiar îndepărtare de credință. De aceea, dacă într-o familie în care un soț este convertit, credința este subiect de ceartă și neînțelegeri, "dacă acel necredincios se desparte, să se despartă", deoarece Dumnezeu îi unește pe soți spre pace și desăvârșire, iar conviețuirea fără armonie nu este ziditoare (1 Corinteni 7,16).

Așadar, pentru motive misionare majore, acest fel de căsătorii a fost admis la începutul Creștinismului. Când au apărut ereziile, schismele și alte rătăăciri de la noua rânduială bisericească, creștinii au evitat în mod spontan comuniunea de orice fel cu cei care nu trăiau după rânduială. Ca urmare, atât obiceiul cât și legea bisericească pozitivă, adică sfintele canoane opresc căsătoriile dreptcredincioșilor cu necreștini și cu eretici, uneori chiar și cu schismaticii, impunând obligația ca atât cei din prima categorie, cât și cei din celelate, să treacă în prealabil la dreapta credință. De asemenea, s-a mai impus și obligația ca botezarea și educarea copiilor rezultați din asemenea căsătorii să se facă tot în dreapta credință (Can. 10, 31, Sin. De la Laodiceea; 1, Sin. De la Cartagina; 14, Sin. IV Ecumenic; 72, Sin. Trulan). (...)

Ca urmare s-a statornicit rânduiala practică ce decurge din hotărârile amintite, hotărâri care au avut aplicare în epoca fanariotă și în Biserica Ortodoxă Română, fiindcă aceasta se găsea sub jursdicția Patriarhiei Ecumenice, rânduială potrivit căreia și în Biserica Ortodoxă Română, ca și în celelalte Biserici Ortodoxe, nu s-a recunoscut ca validă taina cununiei oficiată de către neortodocși, cu excepția necalcedonienilor. Odată cu dobândirea independenței sau neatârnării Statului Român, Biserica Ortodoxă Română a început să accepte ca valide atât cununia cât și botezul credincioșilor eterodocși din Apus, dacă aceștia deveneau membri ai săi, dar în chestiunea căsătoriilor mixte, ea a a doptat din aceeași vreme atitudinea căreia îi dă expresie și în prezent articolul 47 din Regulamentul de disciplină al Bisericii Ortodoxe Române:

"Clericii sunt obligați să nu oficieze taina cununiei, decât pentru ortodocși, asistați de nuni ortodocși. Cei de alt cult sunt obligați, înaintea căsătoriei, să îndeplinească formalitățile de trecre la ortodoxie. Preoții care se vor abate de la aceste norme, se vor pedepsi cu canonisire la sfânta mănăstire, până la transferare, afară de cazul când a avut aprobarea chiriarhului".

Cadrul principal în care se pune problema căsătoriilor mixte între creștinii de diferite confesiuni este delimitat și determinat de următoarele elemente: de validitatea botezului celor care încheie căsătoria; de caracterul cununiei sau de natura actului cununiei, care este considerat o taină oficiată de slujitorul bisericesc calificat, sau nu este considerat ca atare de iconomie.

În privința validității botezului și a efectelor care decurg din considerarea ca valid a botezului oricăror neortodocși care vor să încheie o căsătorie cu o persoană de confesiune orodoxă, este de observat că, în cazul când două persoane care vor să se caăsătorească sunt socotite botezate valid, ele sunt îndreptățite să primească și Taina Cununiei, iar dacă aceasta li se administrează de către preotul ortodox, chiar și în cazul în care niciuna din ele nu ar fi de confesiune ortodoxă, Taina Cununiei își produce efectul haric specific, adică ea este deplin validă.

Sub raportul legitimității, adică al canonicității, o astfel de căsătorie religioasă sau o astfel de cununie mixtă, fie că este vorba de un soț ortodox și de altul eterodox, fie că este vorba de doi soți eterodocși al căror botez se recunoaște ca valid, nu este permisă și ea poate atrage sancțiuni potrivit canoanelor și prevederilor art. 47 din Regulamentul de disciplină al Bisericii Ortodoxe Române. Ea poate fi însă încheiată condiționat, așa cum prevăd canoanele menționate la locul său și cum prevede și art. 47 citat mai sus.

"Nu se poate administra Taina Cununiei când este vorba de două persoane creștine, dintre care una nu are botezul valid, cum este cazul antitrinitarienilor (unitarienilor), căci în acest caz lipsește starea harică corespunzătoare și absolut necesară pentru ca administrarea tainei cununiei să fie eficace, adică să-și facă efectele harice".

Tradiția apostolică a lui Ipolit prevede obligația ca soții să se căsătorească "secundum lege", adică să încheie o căsătorie legală, atât din punct de vedere civil, cât și din punct de vedere bisericesc. Însă căsătoria creștină nu reprezintă numai o instituție juridică, ci constă într-o realitate sacramentală. Nu trebuie să ne limităm la expunerea legislației matrimoniale canonice și civile, așa cum se întâmplă în Biserica Romano-catolică. Expresia de contract pentru căsătorie apare tocmai la începutul secolului al XII-lea, sub influența dreptului, expresie ce va fi consacrată la Sinodul Tridentin(1545-1563) și reluată de Codul canonic din anul 1917. Aceeași Tradiție Apostolică ne învață că cei care au căzut în erezie, chiar și din neștiință, pierd harul Duhului Sfânt. "Atunci când toate acestea vor fi primite cu bunăvoință și cu dreaptă credință, ele vor da Bisericii orânduire și credincioșilor viață veșnică". Așadar, cei care urmează și păstrează Tradiția Apostolică vor contribui la refacerea unității creștine și nu vor putea fi induși în eroare de niciun eretic, fiindcă "în felul acesta s-au ivit erezii, întrucât conducătorii lor nu au dorit să asculte cuvintele apostolilor".

Întrucât mediul familial din cadrul căsătoriilor mixte este prielnic propagării prozelitismului în rândurile credincioșilor ortodocși, este deci de dorit ca preoții Bisericii să cunoască temeinic doctrina și practica canonică ortodoxă privind căsătoriile mixte, și să activeze în spirit ecumenic și cu tact pastoral, pentru ca respectivii copii rezultați din asemenea căsătorii să fie ducați în spiritul învățăturii credinței ortodoxe.

Sursa: Revista Ortodoxia a Patriarhiei Române, Seria a II-a, anul VII, Nr.1, Ianuarie-Martie 2015, București