Descarca Revista


 
Nașterea Domnului - Crăciunul   Decembrie 2017
 
Sumar:
Fericit veți fi, Majestate, căci plata Voastră multă este în Ceruri!
Comunitatea creștină se confruntă astăzi cu o amenințare grava si fără precedent
Poziția oficială a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta
Misterul de la Moscova - revine Biserica Ucrainei sub jurisdicție rusă?!
Vizita Patriarhului Daniel la Moscova 2-5 decembrie 2017 - cronologie și rezultate
Nimeni nu trebuie ucis pentru ca altcineva să trăiască: Patriarhia Române față de vaccinarea obligatorie
Știri externe - decembrie 2017 (EXT)
Știri interne - decembrie 2017 (RO)
Tâlcuire la Fericiri II: Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Mt. 5, 4)
Este păcat ca ortodocșii să trimită pomelnice la Zidul Plângerii?
Naşterea Domnului şi câteva implicaţii epifanice şi lumeşti
Homosexualitatea, o aberație sexuală
Intrarea Maicii Domnului în Biserică
Piedici la rugăciune - împrăștierea minții
Sfântul Nicolae, model de milostivire și jertfă
Viaţa și sfaturile duhovnicești ale Sfântului Cuvios Iacov Tsalikis - nou canonizat
Rugăciuni la întristări, spaimă, gânduri şi vise urâte care tulbură pe om
Lacrimi de Crăciun pentru satul natal
Chipul fiarei - în viziunea lui Raymond Aron
Dumnezeu detestă încrâncenarea
Monarhia Constituţională și Republica la români. Aspecte constituţionale
Conferința despre vaccinuri, de la Paris, a prof. Luc Montagnier, Premiu Nobel pentru Medicină, și a lui Henri Joyeux, profesor de cancerologie
Dragostea vindecă - Poveste
EXISTENŢA AUTENTICĂ. Să fii în lume şi totdeauna mai presus de lume (2)
Colindăm Basarabia de Crăciun
Campania Ghetuţe noi de Sfântul Nicolae
´ CD - Poezii duhovnicești în rime copilărești - *** (CD/DVD)
× Icoana Maica Domnului A4 - *** (Artizanat)
× Icoana Cuviosul Ilie Cleopa - litografie pe lemn - *** (Artizanat)
´ CD - Pe ulița copilăriei - Povestiri - *** (CD/DVD)
´ CD - La Nașterea lui Hristos: Colinde vechi, colinde noi... - *** (CD/DVD)
În apărarea sfintelor icoane - Sfantul Teodor Studitul (CARTE)
Teologie şi bioetică - Dr. George Stan (CARTE)
Grădina din adânc - Pr. Andreas Konanos (CARTE)
Procesul lui Iisus - Mircea Dutu (CARTE)
Citire! Predici si meditaţii la apostolul de peste an - Pr. prof. dr. Constantin Necula (CARTE)
Bucuria Schimbării la Faţă după Părinţii Răsăriteni - *** (CARTE)
A deveni om: meditații de antropologie creștină în cuvânt și imagine - Pr. prof. John Behr (CARTE)
Tradiție și înnoire - Georgios I. Mantzaridis (CARTE)
Ateismul: o amăgire - David Bentley Hart (CARTE)
Despre înfrânare - Fericitul Augustin (CARTE)
Maica Vieții. Învățătura ortodoxă despre Maica Domnului - Mary B. Cunningham (CARTE)
Doamne, unde-i rana? - Monahia Siluana Vlad (CARTE)
Dacă există viață, vreau să trăiesc - Nicolae, Mitropolitul Mesoghiei si al Lavreotichiei (CARTE)
Credință și rațiune - Mihail Neamtu (CARTE)
De la moarte la viață - Vatopedinul Iosif (CARTE)
× Icoana Sfântul Ioan Botezătorul - litografie pe lemn - *** (Artizanat)
Dragoste, sexualitate și Taina Cununiei - John Chryssavgis (CARTE)
GHID privind procedura adoptiei - Lazar-Ciprian Ureche (CARTE)



Tema lunii
Fericit veți fi, Majestate, căci plata Voastră multă este în Ceruri! - Cristina Roman
 

"Trebuie să plec, dar aceasta nu înseamnă o despărțire, vom rămâne împreună sufleteşte. Este mai degrabă un La revedere şi, cu voia Domnului, Pe curând, din nou”. – MS Mihai I

Se scrie mult zilele acestea despre Majestatea Sa Regele Mihai I al României și realizăm din nou, cu tristețe, că trebuie să pierdem mai întâi pe cineva, pentru a ne da seama cât ne-a fost de drag. Se spune că cea mai scurtă declarație de dragoste este rostirea cuvântului Vino! – după cum și pe Duhul Sfânt, în rugăciunea Împărate Ceresc, îl invocăm spunând, Vino și te sălășluiește întru noi... Este singurul cuvânt pe care Majestatea Sa l-a așteptat de la poporul lui, singurul cuvânt de care avea nevoie pentru ca iubirea Majestății Sale pentru România să poată lua o formă concretă: „Tot aștept atât mereu ceva și nu mai vine nimic... Dacă nu ai cu ce spera în sufletul tău, fiindcă ai învățat ceva, e mare bucluc acolo.... Eu când vorbesc despre români, vorbesc despre mine” - MS Mihai I. Din păcate, poporul a tăcut, lăsându-se purtat prin mrejele istoriei ca un orfan de tată. Singurul lucru pe care îl mai putem face acum, la mutarea la Domnul a Majestății Sale Regele Mihai I al României, Unsul lui Dumnezeu, este o altă declarație de dragoste: nu vei muri în inimile noastre niciodată!

Văzând numărul copleșitor al românilor de rând care au cinstit în mod atât de delicat și de adecvat funeraliile Majestății Sale, ne dăm seama că noi aceștia suntem cu adevărat, că avem nevoie să fim uniți în jurul oamenilor frumoși ai lui Dumnezeu, să ne oglindim în ei și în valorile pe care ni le inspiră. Ne dăm seama că noi, aceștia, mulți la  număr de altfel, suntem de găsit dincolo de paravanul cenzurii și manipulării mediatice dictate de interese obscure ale unora dintre cei care se succed la putere. Chiar și ceea ce ar fi putut fi simplă curiozitate la începutul funeraliilor, s-a transformat pe parcurs în regret profund și autentic, căci plutea în aer și în suflete un duh de iubire. Am simțit cu toții iubirea Majestății Sale și am reacționat instinctiv la ea, cuprinși ca de un magnetism, într-un front comun de împărtășire din iubire.

„Am avut un rege pilot de avion, mareşal de armată, compozitor, sensibil, îndrăgostit toată viaţa de soţia sa. Un erou. Un personaj extraordinar de romantic. Marile lui iubiri au fost Regina Ana şi ţara sa România. Şi mai ales un mare caracter. Suntem fiii risipitori, care şi-au descoperit părintele atât de târziu.” (Andrei Dîrlău) Ne îmbărbătăm însușindu-ne cuvintele Majestății Sale, ca pe un testament al unui părinte sufletesc și ne mângâiem că avem în Împărăția lui Dumnezeu un mijlocitor. Nu numai că Majestea Sa Regele Mihai I a fost la propriu Unsul lui Dumnezeu, primul și singurul Rege uns cu Sfântul și Marele Mir de Biserica Ortodoxă Română prin Patriarhul Nicodim în anul 1940, având astfel dreptul și căderea de intra prin Ușile Împărătești ale Sfântului Altar, asemenea episcopilor, dar, luând aminte la viața și cuvintele Majestății Sale, putem fără drept de tăgadă să credem că acum se bucură de răsplata cuvenită celor drepți în Împărăția lui Dumnezeu, fiind exemplu elocvent al fiecărei sentințe a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, rostită în Fericiri. Am avut un Rege deopotrivă smerit, plin de compasiune, nedreptățit și prigonit pe nedrept, milostiv, curat cu inima și, mai ales, FĂCĂTOR DE PACE!!!


„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor” – exemplu de smerenie

MS Mihai I - Vom avea o șansă în viitor doar dacă ne vom asuma propria noastră răspundere. Nu va veni nimeni de altundeva să ne ofere binele”.

MS Mihai I - „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa”.

PF Daniel - „Prin personalitatea, viața și lucrarea sa, Regele Mihai va rămâne în memoria poporului român o făclie de Înviere în vremuri de răscruce”.

„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” – ca să plângi, trebuie să te doară, să suferi, să își pese, să nu fii egoist și indiferent

MS Mihai I„Eu știu că dacă nu era credința mea în Dumnezeu, și ceea ce mi-a inspirat mama mea, prin tot ce am trecut, până la urmă aș fi înnebunit. Tot aștept atât mereu ceva și nu mai vine nimic... Dacă nu ai cu ce spera în sufletul tău, fiindcă ai învățat ceva, e mare bucluc acolo... Eu sunt puțin îngrijorat cu Uniunea Europeană, că ei fac cum fac pentru ei acolo, dar neglijează multe lucruri locale, și un lucru care mă deranjează și mai mult este chestiunea religioasă, care este scoasă din constituția Uniunii europene. Noi suntem creștini sau suntem păgâni? ”

PF Daniel - „În exilul Regelui Mihai, credința sa puternică l-a ajutat să treacă răbdător, biruitor și demn peste toate necazurile și nedreptățile îndurate”.

„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”

Blândețea cere o autodisciplină de fier și calm în fața oricărei situații tulburătoare, iar aceasta cere smerenia venită din sărăcia cu duhul.

MS Mihai I „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”.

„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”

Pentru a ști ce este dreptatea, trebuie să ai discernământ și o judecată limpede. Setea este aceea pentru a face binele, pentru a dobândi virtuțile creștine.

MS Mihai I„Sunt cu gândul şi cu sufletul alături de voi, sunt ca şi voi îngrijorat când aflu cruzimea cu care reacţionează cei de la Putere atunci când cereţi doar drepturile cele mai elementare şi totuşi totodată am şi aveţi mari speranţe fiindcă luaţi cuvântul, manifestând. Fiindcă nu vă mai temeţi, fiindcă prin însăşi sălbăticia represiunii întelegeţi şi întelegem cu toţii că le e frică de voi celor de la Putere. Manifestaţi paşnic cu lozinci care să le spuie care vă sunt năzuințele. Armele nu pot zdrobi sufletele, nu pot nimici idealurile. Nu îi provocati, fiţi paşnici, dar demni. Cu Dumnezeu înainte!” (Mesajul Regelui Mihai, transmis pe 18 decembrie 1989 în cadrul emisiunii Actualitatea românească la Radio Europa Liberă)

PF Daniel: „Regele Mihai I al României a fost toată viaţa sa un om profund credincios. Credinţa sa nu era una formală, ci una existenţială şi practică. Regele l-a simţit pe Dumnezeu prezent şi lucrător în viaţa sa, mai ales în momentele grele ale vieţii sale. Credința în Dumnezeu era pentru el lumină şi ajutor pentru viaţă. ”

„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”

Ca să fii milostiv, trebuie să iți pese de cel de lângă tine, să te doară de necazul și lipsurile lui, să îi vrei binele.

MS Mihai I - „Noi suntem cine suntem, oameni ca și ceilalți, avem o anumită datorie față de țară, dar asta nu înseamnă că ești acolo sus și nu mai vezi nimic. Noi putem foarte bine să ne coborâm și într-un sat, să îl luăm pe unul de braț și să îl sărutăm pe obraji. Astea înseamnă omenie. Să te gândești la aproapele tău, să vezi mizeria în care trăiește, și să încerci să faci să-i fie bine. Mentalitatea este foarte greșită dacă tu gândești că ești foarte sus și nu poți să te apropii. De ce nu? Noi putem merge oriunde și să vorbim cu oricare”.

MS Mihai I - „Despre credinţa în Dumnezeu se spune că înmoaie inimile şi caracterele, le face slabe şi le pune, într-un fel, la dispoziţia oamenilor mai puternici. Nu e aşa, nu e adevărat decât, poate, dacă ea, credinţa omului, nu este unită cu fapta. Dacă este unită cu fapta, credinţa noastră ne întăreşte, se face scut în faţa necazurilor. A fi creştin este un mod de existenţă, nu a face din tine membrul unei asociaţii sau al unei confesiuni. Nu e de ajuns să cunoşti fundamentele credinţei, pentru că aşa orice teolog ar fi mântuit. Sunt oameni simpli, care nu-şi bat capul cu dogmele, dar care ştiu să se roage şi care au convingerea nestrămutată că rugăciunea lor este ascultată. Se vede în felul de viaţă al omului dacă credinţa lui nu este numai o însuşire de precepte. Nici naziştii, nici comuniştii nu-i iubesc pe cei care se apropie de Dumnezeu cu toată puterea lor de credinţă. Pentru că aceştia nu se mai lasă minţiţi. Un creştin adevărat este o fiinţă lucidă, nu se lasă ademenită pe căi potrivnice naturii lui. El aparţine adevărului, şi adevărul ne eliberează.

Se spune că principiile care trebuie să călăuzească pe om sunt vorbe goale. Fără valorile morale absolute nu putem să vieţuim. Cum adică, absolute? întreabă unii. Simplu: ori eşti cinstit, ori nu eşti cinstit, nu poţi în două feluri într-unul şi acelaşi timp, cum nu poţi să ocupi simultan două locuri diferite în spaţiu. (…) Unii spun în glumă că există o mie de feluri de-a fi cinstit. Spun aşa pentru că vor să justifice, probabil, neputinţa lor de a fi astfel. Nu există decât un singur fel de-a fi cinstit, după cum nu există decât un singur fel de-a fi curat, dacă te-ai spălat bine din creştet până în tălpi. Să nu fii egoist. Să-ţi iubeşti aproapele – în spiritul lui Cristos. ”

MS Mihai I - "Dacă este unită cu fapta, credința ne întărește, se face scut în faţa necazurilor"

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”

Un om curat cu inima se face el însuși exemplu de bunătate și alege mereu binele, are o lumină lăuntrică înrâurită de la Duhul Sfânt și are tăria de a se curăța, chiar dacă dureros,  de gândurile rele.

MS Mihai I - "Sunt disensiuni, pentru că după toată această perioadă oamenii nu mai pot să se unească și să gândească împreună. Nu este neapărat un pericol, ci o dificultate pe care o avem, pentru că, mai demult, datorită educației, oamenii erau solidari. Sistemul însă i-a schimbat în rău. Acum, oamenii trec cu vederea lucruri care înainte ar fi fost inacceptabile. De aceea disensiunile, indisciplina, lipsa solidarității fac ca lucrurile să fie greu de făcut."

PF Daniel - „Marile virtuţi care l-au călăuzit pe Regele Mihai au fost: credința în Dumnezeu, iubirea faţă de poporul român, răbdarea în suferinţă, demnitatea în comportament şi puterea de-a ierta pe cei ostili”.

„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”

"Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui", spune Sf. cuv. Serafim de Sarov. Făcătorul de pace aduce liniște și celor din jur, este împăcat cu sine și le face și altora viața mai frumoasă.

MS Mihai I - „Prin 1954-1955 am băgat de seamă că în mine e pe cale să se schimbe ceva, dar nu în bine. Devenisem morocănos, necomunicativ, parcă pierdeam în fiecare zi câte ceva din fireasca bucurie de a fi a omului. Văzusem destui inşi acrindu-se, şi m-am temut să nu mi se întâmple şi mie aşa ceva, să devin şi eu certăreţ, să mă iau şi eu cu ai mei şi cu străinii la harţă din cine ştie ce mărunţiş, ca omul când nu mai vede capătul necazurilor lui. În fine. Starea mea sufletească nu era deloc bună. Simţeam că trebuie să fac ceva pentru ieşirea noastră din impas, dar ce anume nu ştiam. Gândul la ţară nu-mi dădea pace, şi nici n-avea cum să-mi dea pace. Chiar dacă era chinuitor, el era gândul meu bun. Ceea ce-mi făcea suferinţa de nesuportat era că, oricui aş fi vorbit despre soarta României, vorbele mele se izbeau de un neinteres total. (…)

Observând deci cât de mult îmi lipseşte ţara cu oamenii ei, am constatat că lipsa aceasta nu e singura. Îmi lipsea chiar puterea de-a pune în aplicare în viaţa de toate zilele a ceea ce Iisus a încercat să facă în timpurile lui. vezi atâţia oameni care se duc la biserică, se bat în piept, îşi fac mea culpa, dovedind astfel că sunt conştienţi de slăbiciunile lor, pe urmă ies din biserică şi continuă să trăiască la fel ca înainte. E ceva grav. Cei care spun că se bizuie pe Dumnezeu e ca şi cum nul-ar lăsa pe Dumnezeu să se apropie de ei şi să le facă viaţa mai uşoară”.

Din 1944, Majestatea Sa Regele s-a opus din toate puterile instaurării autorității comuniste. În cele din urmă, a fost obligat să abdice la 30 decembrie 1947. La 23 august 1944, începând cu ora 22.12, s-a transmis, la radio, Proclamaţia către ţară, prin care regele Mihai anunţa "ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite", potrivit lucrării ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), volumul IV - Mihai I'', de Ioan Scurtu. În acelaşi timp, s-a anunţat formarea unui guvern de uniune naţională, care a fost însărcinat cu încheierea păcii cu Naţiunile Unite: "din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite". În urma încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, monarhul român a fost decorat, în iulie 1945, cu ordinul Pobeda (Victoria), una dintre cele mai înalte distincţii sovietice, ''pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite'', potrivit volumului ''Istoria României în date'' (2003).

„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor”

PF Daniel -  Regele Mihai a fost un credincios statornic al Bisericii Ortodoxe Române, un om cu o credință puternică pe care nu s-a sfiit niciodată să o mărturisească public, trăind principiului călăuzitor al Monarhiei Române: Nihil sine Deo”

„Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și mințind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri”

PF Daniel - „Ce carte preţuiţi mai presus de oricare?”, Regele răspunde: „Biblia, fără doar şi poate”. La întrebarea: „Ce altă carte a contribuit la deșteptarea spirituală a Majestății Voastre?”, Regele răspunde: „Nici o altă carte. Convorbirile cu mama au însemnat pentru mine mai mult decât multe cărţi de teologie. Mama a fost un adevărat stâlp în viaţa mea. Ea a fost puternică prin rugăciune. Rugăciunea este fapta noastră cea mai necesară raportului (relației n.n.) cu Dumnezeu”.

PF Daniel - Credinţa şi rugăciunea Regelui Mihai l-au ajutat mult să fie statornic în iubirea faţă de popor şi de patrie, să respingă atât dictatura nazistă, cât şi dictatura comunistă, să rabde exilul impus lui de regimul comunist, să fie mereu curajos şi demn, harnic şi modest, răbdător şi iertător, virtuţi pentru care a fost preţuit atât de casele regale ale Europei, cât şi de oameni simpli.

Cum din păcate, nimeni nu este profet în țara lui, iată că unul dintre cele mai onorante și cuprinzătoare discursuri dedicate vieții și personalității MS Regelui Mihai I al României, a fost rostit de un primar al Londrei:

Viaţa Majestăţii Voastre coincide, în mare parte, cu istoria secolului XX şi cu bună parte a secolului XXI. Viaţa Majestăţii Voastre ar fi incredibilă dacă nu ar fi întrutotul adevăratăDar Majestatea Voastră s-a ridicat mai presus de vâltoarea vremurilor cu o reputaţie impecabilă. Olivia Manning în primul volum al „Trilogiei Balcanice” îl descrie pe tânărul Rege, pe Majestatea Voastră, călărind prin mulţime pe un cal alb. O întruchipare a decenţei însăşi într-un ocean de violenţă şi disperare. Când războiul a îzbucnit în Europa, Regina Mamă-Elena şi Majestatea Voastră, aţi început prin a adăposti în Palatul Regal, şi nu numai evrei.  Au fost între 100 şi 200 de evrei ascunşi în Palat. Am verificat cifrele. Nu este nicio exagerare. Majestatea Voastră a confirmat că la sfârşitul războiului aţi reuşit să salvaţi între 100 şi 200 de mii de evrei. Gestul este comemorat la Yad Vashem în Ierusalim. Mareşalul Antonescu şi dictatura sa n-au fost de durată, pentru că la doar 22 de ani aţi reuşit să-l convocaţi pe unul dintre cei mai de temut dictatori, la Palat, cu doar o mână de supuşi credincioşi şi să-l arestaţi. Când era condus spre locul arestării a strigat spre Majestatea Voastră «Dimineaţă veţi fi executat!» Dar nu s-a întâmplat aşa.

În câteva ore aţi închis lagărele de concentrare şi i-aţi eliberat pe evrei precum şi pe prizonierii de război ai Aliaţilor. Deşi trupele germane erau pe teritoriul României, iar România s-a alăturat Aliaţilor, aţi plătit scump pentru acest lucru. Hitler a ordonat uciderea sau capturarea Majestăţii Voastre.

Vreme de o săptămână, împreună cu Regina Mamă, a trebuit să vă ascundeţi. Aţi fost adăpostiţi de ţărani în casele lor, aţi dormit în maşină, ba chiar v-aţi ascuns după o căpiţă de fân când un convoi de germani vă căuta cu ardoare. Dar aţi triumfat. La o săptâmână, după ceea ce istoria va consemna ca lovitura de stat a Regelui Mihai, germanii au ameninţat România, iar ambasadorul lui Hitler la Bucureşti s-a împuşcat. Curajul Majestăţii Voastre n-a însemnat liniştea şi pacea, aşa cum ar fi meritat ţara pentru că Stalin era decis să nimicească România. Dar trei ani aţi rămas acolo, îndurând noi privaţiuni strigătoare la cer. S-au tăiat curentul şi apa la Palat. Palatul era ameninţat cu arma în mână, dar aţi refuzat să-l părăsiţi. În cele din urmă, comuniştii au arestat 1.000 de studenţi şi au ameninţat că îi vor împuşca unul câte unul dacă Majestatea Voastră nu va accepta să abdice. Aşadar a trebuit să părăsiţi România. Comuniştii au insistat să se întâmple totul noaptea, ca poporul să nu-şi dea seama. A urmat un drum lung, cu trenul, prin Transilvania, spre Occident. Dar vestea s-a aflat. E foarte adevărat că românii au venit în gări cu zecile de mii cântând Imnul Regal pe lângă trenul în care Vă aflaţi. Aţi părăsit ţara natală în 1947, în vreme ce se striga: «Trăiască Regele!» imn pe care îl vom auzi şi noi peste câteva minute. Au urmat 45 de ani de exil, departe de patria iubită, în vreme ce poporul a suferit cumplit sub monstruosul jug comunist. Dar până la urmă se va face dreptate!
Acum aproape 20 de ani v-aţi întors triumfător împreună cu Regina Ana, la Bucureşti. A durat mai mult de două ore pentru a ajunge de la aeroport la catedrală în care s-au auzit uralele de bun venit pentru Majestăţile Voastre. Mulţimile s-au adunat maşinii oficiale. Conform presei peste 1 milion de oameni au ieşit în stradă. Şi astfel, V-aţi întors cu demnitate, nu departe de acelaşi Palat, unde aţi fost obligat să abdicaţi, cu mulţi ani în urmă.

Redeveneaţi cea mai respectată persoană a ţării Majestăţii Voastre.

O conştiinţă a naţiunii, adresându-vă membrilor Parlamentului, acum un an. Majestatea Vostră nu înseamnă doar trecutul, ci şi viitorul. Pentru viitorul ţării, Majestăţii Voastre împreună cu Principesa Margareta şi Principele Radu aţi luptat mereu pentru cei oprimaţi şi defavorizaţi.

Fundaţia Principesei Margareta pentru copii, pe care am vizitat-o şi eu, la Bucureşti, este un exemplu minunat de ceea ce se poate face pentru tinerii defavorizaţi şi nevoiaşi.

Majestatea Voastră nu aţi avut o viaţă privilegiată, în ciuda rangului oferit la naştere, ci una grea, plină de sacrificii, dar şi de decenţă şi mult curaj.

N-aţi fost doar un Rege ci un Rege măreţ. Aţi schimbat în bine cursul istoriei. În afară de cei 100-200 de mii de vrei salvaţi, datorită Majestăţii Voastre, Al Doilea Război Mondial s-a scurtat cu cel puţin 6 luni salvându-se cel puţin o jumătate de milion de evrei. Neîndoielnic, dintre noi astă seară va fi cineva care datorează viaţa sa, a familiilor şi a prietenilor curajului Majestăţii Voastre.

Astăzi este sărbătoarea Sf Mihai şi Gavriil, ceva mai devreme aţi mers în Capela Reginei Elisabeta a II-a, în prezenţa Familiei Regale pentru o slujbă care sărbătoreşte cea de-a 75-a aniversare primului monarh care a primit o asemenea distincţie. În onoarea Majestăţii Voastre, s-a inaugurat un loc anume în Capelă, pentru blazon, pentru prima dată unei persoane care nu face parte din Familia Regală Britanică. Majestatea Voastră este cetăţean al Londrei, un cetăţean liber, al unei Familii Regale. Pentru totdeauna, Vă veţi bucura de dragostea şi respectul londonezilor. Ne pare rău, Sire, că Regina Ana nu este alături de noi în această seară. Dar o purtăm în gândul nostru.

Doamnelor şi domnilor avem alături de noi, în această seară, nu doar un Rege, ci unul dintre cei mai extraordinari Suverani din câţi au domnit vreodată. Ne bucurăm să vă avem alături de noi aici, la cină, între prieteni. Şi acum vă rog să vă ridicaţi pentru un toast în onoarea Regelui României!” - Discurs rostit de Sir Gavyn Arthur, al 675-lea Lord Primar al Londrei la Banchetul Oficial de la Guildhall dedicat Majestății Sale Regelui Mihai I al României, 8 noiembrie 201 - Traducere în românește de Mihai Copăceanu

*Într-un interviu, acelaşi autor declara „Gândiţi-vă că era doar un tânăr de 22 de ani când s-a opus unui fascist, răsturnând regimul fascist din ţară, asta a fost o dovadă de mare curaj şi de aceea o întreagă lume l-a admirat. L-au obligat să plece, încercând să-l umilească, până şi în pâinea pe care o avea la plecare, în tren, au băgat cuţite ca să nu fi pus în ea bijuterii sau altceva. Nu ştiu dacă românii sunt conştienţi de respectul imens de care se bucură în lume.

 

Foto: tribuna.ro; basilica.ro; activenews.ro




ACTUALITATEA religioasă
Comunitatea creștină se confruntă astăzi cu o amenințare grava si fără precedent
 

Vă informăm în cele ce urmează, despre înmulțirea prigoanei asupra creștinilor de pretutindeni, despre martirii neștiuți ai zilelor noastre. Statisticile sunt alarmante, atacurile de tip terorist nenumărate și din păcate, creștinii nu sunt persecutați doar de fanatici religioși, ci și de legile statelor în care trăiesc, sugrumați de dictatura minorităților celor fără de Dumnezeu. Nu numai că drepturile la libertatea de conștiință și de practicare liberă a credinței ne sunt îngrădite, dar blasfemii și batjocură la adresa lui Dumnezeu și a sfinților împânzesc lumea cu acordul și indulgența oamenilor politici. Centrul de monitorizare a drepturilor și libertăților creștinilor ortodocși din Europa (CRFO) atrage atenția că incidentele privind creștinii au crescut simțitor în 2016 față de 2015, când oricum se ridicaseră la un nivel fără precedent. Dacă ne raportăm la creştinii din lumea întreagă, perioada 2015 – 2017 este considerată cea mai dificilă din toate timpurile în ceea ce priveşte persecuţia religioasă. Anul trecut, peste 215 milioane de creştini au fost afectaţi de persecuţii şi intoleranţă religioasă.

Între abuzurile suferite de creștini sunt enumerate întreruperi ale procesiunilor religioase, solicitări de demolare a unor biserici, furturi din lăcaşurile sfinte, incendierea unor autoturisme aparţinând clericilor, ameninţări cu bombă în incinta unor lăcaşuri de cult etc. Atitudini ostile față de bisericile ortodoxe au fost înregistrate mai ales în Rusia, Bulgaria, Muntenegru, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, Estonia, Grecia, Macedonia, Serbia, Germania, iar cele mai numeroase cazuri au fost semnalate în Ucraina. În Grecia, unii reprezentanți ai statutului au cerut îndepărtarea Bisericii din sistemul de învățământ, au legalizat căsătoria homosexuală și au dat dreptul la schimbarea de sex în documentele de identitate printr-o simplă declarație notarială, fapt care ar deschide calea femeilor de a pătrunde ilicit în Sfântul Munte Athos.

Conform CRFO, preluat de Basilica, din anul 1910 numărul total al ortodocşilor s-a dublat la nivel mondial şi a ajuns astăzi la peste 260 milioane, dintre care Rusia având peste 100 milioane.

În cadrul intervenției sale la reuniunea comitetului executiv al Consiliului Mondial al Bisericilor, din Amman - 17 Noiembrie 2017, Patriarhul Teofil al Ierusalimului a atras atenția că "în zilele noastre, comunitatea noastră creștină se confruntă cu o amenințare grava si fără precedent". Făcând referire la tentativa de modificare a Status Quo-ului Bisericilor creștine din Țara Sfântă de către guvernul israelian, Knesset, Patriarhul Teofil a evidențiat solidaritatea Bisericilor și a conducătorilor lor cu privire la apărarea drepturilor istorice ale creștinilor, câștigate cu prețul sângelui martirilor, și a enumerat cazuri reale din prezent: A existat o creștere marcantă și îngrijorătoare a așa-numitelor nelegiuiri ale urii "price-tag" (numele dat vandalismelor sau actelor de violență care vizează, de obicei, forțele de securitate israeliene și palestiniene. De obicei, efectuate de către coloniștii evrei israelieni radicali, atacurile lovesc cate un loc, creștin sau musulman, ca "preț" pentru evacuarea din localitățile lor), care sunt îndreptate, în multe cazuri, spre vandalism și profanarea locurilor sfinte și a cimitirelor. În timp ce aceste acte au fost condamnate de toți, inclusiv de guverne, acestea continuă, deși există modalități eficiente de prevenire a acestora și de pedepsire a autorilor.

Unul dintre exemplele de solidaritate între Biserici privind situația creștinilor în lume este și Declarația comună semnată la 21 noiembrie 2017, la Moscova, de Patriarhul Kirill al Moscovei şi al întregii Rusii şi de Arhiepiscopul Justin de Canterbury, Primat al întregii Anglii şi Mitropolit. Declarația consfințește purtarea de grijă față de frații și surorile care suferă nedreptăți mai ales în orientul Mijlociu și Africa, și face un apel la comunitatea internațională de a veni în sprijinul a milioane de oameni rămași fără locuință și fără mijloace de existență, precum și de a oferi garanții de siguranță, restaurarea infrastructurii sociale și a locuințelor, crearea condițiilor pentru clerici de a-și desfășura slujba și restaurarea bisericilor distruse. Deosebit de important este strigătul de ajutor privind luarea măsurilor preventive împotriva ideologiei extremismului care s-a răspândit în lume ca o epidemie sub influența militanților. Spicuim: "În multe ţări din Orientul Mijlociu şi din Africa există o persecuţie împotriva creştinilor, manifestată în ucideri în masă, distrugerea barbară a bisericilor, profanarea sfintelor locuri şi expulzarea a milioane de oameni din casele lor. Inimile noastre sunt îndurerate din cauza exodului masiv de populaţie creştină din acele locuri de unde a început să se răspândească în lume Vestea cea Bună. Creştinii suferă, de asemenea, forme subtile de discriminare acolo unde viaţa este atât de dificilă încât este mai uşor pentru ei să-şi părăsească patria străbună decât să rămână acolo... Reconstrucția Siriei și Irakului de după război este un subiect de maximă importanță pentru cooperarea practică dintre creștini în anii care urmează. „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni 6:2).

Nu trebuie să uităm măsurile preventive împotriva ideologiei extremismului care s-a răspândit în lume ca o epidemie sub influența militanților. Facem apel la liderii religioși și politici ai lumii să se unească în eforturile de a identifica un răspuns eficient la extremism. Un aspect important al acestei cooperări este dialogul interreligios. Diferența în doctrină nu trebuie să servească drept un obstacol pentru reprezentanții diferitelor religii care trăiesc în pace și armonie, care reprezintă promisiunea unui viitor bun pentru întreaga lume.

Aflat în Moscova la invitația Preafericitului Părinte Kirill pentru a participa la manifestările dedicate centenarului restabilirii patriarhiei ruse, Părintele Patriarh Daniel s-a adresat pe 2 decembrie 2017 celor aproximativ 350 de ierarhi ruși prezenți la ultima sesiune a Sinodului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse, subliniind importanța menținerii unității de credință a Ortodoxiei, cultivării solidarității cu cei ce suferă și cooperării misionare practice: Experiența tragică prin care au trecut popoarele creştin-ortodoxe din Răsăritul Europei în secolul 20 a însemnat o încercare grea pentru toţi cei care au mărturisit credinţa ortodoxă cu preţul vieţii lor. Din acest motiv, în ziua de 27 octombrie 2017, la Catedrala Patriarhală din București, sub protia Preafericitului Părinte Patriarh Kiril al Moscovei şi al întregii Rusii, reprezentanții Bisericilor Ortodoxe surori din ţările Europei răsăritene care au suferit în timpul comunismului au comemorat pe toți mărturisitorii şi apărătorii Ortodoxiei în timpul persecuției comuniste. A fost un act liturgic de comuniune fraternă şi de mare solemnitate, urmat, în ziua de 28 octombrie 2017, de o serie de mărturii emoţionante privind viaţa Bisericilor Ortodoxe surori în timpul prigoanei comuniste.

Cu aceeași ocazie, Patriarhul Antiohiei a atras atenția că „noi, în calitate de Biserică Ortodoxă unită trebuie să facem tot ceea ce este posibil pentru menținerea unității Siriei, iar creștinii sirieni să se întoarcă în patria lor, să fie restaurate bisericile și mănăstirile”. - sursa, foto: cuvantulortodox

Cristina Roman

 

 

 

 

 

 

 

 



Poziția oficială a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta
 
Vă prezentăm în continuare, în premieră, traducerea completă a poziției Bisericii Ruse asupra Sfântului Sinod din Creta
 

Hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la Documentele adoptate la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta – adoptată în ședința din 29 noiembrie – 2 decembrie

Capitolul Relațiile bisericești externe

Sfântul Sinod aprobă activitățile externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse ca fiind îndeplinite de Preafericirea Sa Patriarhul și de Sfântul Sinod în colaborare cu Departamentul de Relații Externe al Bisericii vizând, în primul rând, consolidarea unității Sfintei Biserici, dezvoltarea relațiilor frățești cu Bisericile ortodoxe locale, precum și colaborarea cu alte confesiuni creștine în protejarea valorilor moralei creștine și combaterea viciilor sociale periculoase, opoziția față de discriminarea și persecuția creștinilor, dialogul cu reprezentanții altor tradiții religioase capabile să se opună extremismului, terorismului, defăimarea religiei, a xenofobiei și a altor vicii sociale periculoase, manifestări de intoleranță și susținerea protejării locurilor sfinte și a locurilor de cult religios, și pace și armonie în societate.

Sfântul Sinod aprobă evaluarea făcută asupra rezultatelor Sfântului Sinod care a reunit arhiereii a zece Biserici Ortodoxe locale și care au avut loc pe insula Creta între 18-26 iunie 2016. Acest Sinod nu poate fi privit ca ecumenic și deciziile luate nu pot fi considerate ca fiind obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă deoarece, în absența acordului unui număr de Biserici Ortodoxe autocefale locale, principiul consensului a fost încălcat deși desfășurarea Sinodului a avut loc la un moment unanim convenit din timp. În același timp, trebuie să recunoaștem Sfântul Sinod din Creta drept un eveniment important în istoria Bisericii Ortodoxe.

O analiză a documentelor Sfântului Sinod din Creta, încredințată de Sfântul Sinod Comisiei Sinodale biblice-teologice, a arătat că unele dintre ele conțin formulări neclare și ambigue, care nu ne permit să le considerăm expresii exemplare ale adevărurilor ortodoxe credința și tradiția Bisericii. Acest lucru este valabil mai ales pentru documentul "Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine", care nu a fost semnat de două treimi din membrii delegației Bisericii Ortodoxe Sârbe,  și nici de către unii episcopi ai altor biserici locale care au participat la lucrările Sinodului din Creta, ceea ce mărturisește o diferență semnificativă de opinie în legătură cu acest document chiar și între participanții la Sinodul din Creta.

Membrii Sfântului Sinod iau notă de atitudinea ambiguă față de Sinodul care a avut loc în Creta în familia Bisericilor Ortodoxe locale, menționând comentariile emise de Sfintele Sinoade ale Bisericilor din Antiohia (27 iunie 2016), Bulgaria (15 noiembrie 2016) și Georgia (22 decembrie 2016), care au exprimat diverse observații critice față de Sinodul din Creta. De asemenea, ierarhii unui număr Biserici locale și Sfânta Koinotită a mănăstirilor din Muntele Athos au oferit comentarii detaliate asupra documentelor Sfântului Sinod din Creta și asupra deciziilor pe care le-a adoptat.

Sfântul Sinod își exprimă convingerea că păstrarea și întărirea unității Sfintei Biserici Ortodoxe, independent de poziția sa față de Sinodul din Creta, este sarcina comună a tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale locale, atât a acelora care au participat la Sinod în Creta, precum și a acelora care s-au abținut de la a lua parte la el. În această privință, sprijinirea cooperării inter-ortodoxe dobândește o importanță deosebită.

Recunoscând natura istorică a întâlnirii care a avut loc la Havana între Sfinția Sa Patriarhul Kirill al Moscovei și întregii Rusii și Papa Francisc, Sfântul Sinod notează importanța sa în efortul de a uni eforturile în apărarea creștinilor care sunt supuși persecuției în Orientul Mijlociu și Africa. Aceste lucrări răspund la chemarea Consiliului Episcopal din 2016 de a "face tot ce este posibil pentru ca genocidul care a fost dezlănțuit împotriva creștinilor să se sfârșească", în timp ce "2016 a devenit un an de eforturi deosebite întreprinse în această direcție" (vezi Punctul 9 din Decretul Sfântului Sinod arhieresc din 2016). Declarația comună a Patriarhului Kirill și a Papei Francis a contribuit la realizarea unei încetări a focului în Siria și a ajutat astfel la salvarea vieților a mii de oameni.

Sfântul Sinod ia act de importanța prevederilor Declarației de la Havana privind conflictul nesfârșit din Ucraina și de relevanța chemării sale adresate tuturor forțelor sociale din Ucraina "de a lucra pentru obținerea unui acord social, de a nu participa la conflict și pentru a nu sprijini dezvoltarea în continuare a conflictului ". Membrii Sfântului Sinod arhieresc își exprimă speranța că acest apel va fi auzit de toate părțile implicate în societatea civilă din Ucraina.

Sfântul Sinod recunoaște importanța deosebită a prevederilor declarației comune conform căreia Unirea nu este un mijloc de a atinge unitatea în rândul Bisericilor și că în relațiile ortodox-catolice prozelitismul este inacceptabil în toate manifestările sale. Membrii Sfântului Sinod, exprimându-și speranța că această declarație va fi pus în practică, dau în același timp mărturie despre acțiunile agresive continue ale greco-catolicilor față de ortodocși.

Sfântul Sinod apreciază foarte mult acordul la Havana cu privire la aducerea în Rusia a moaștelor Sfântului Nicolae, Arhiepiscop de Myra din Lycia și Wonderworker, care se află în Bari. Sosirea acestor relicve sfinte în Moscova și Sankt-Petersburg în mai-iulie 2017 a fost un eveniment de mare importanță spirituală pentru credincioșii Bisericii Ortodoxe Ruse.

***

Membrii Sfântului Sinod, care s-a reunit la Moscova din 29 noiembrie până la 2 decembrie 2017, îi mulțumim lui Dumnezeu pentru bucuria comuniunii, dăm mărturie despre unitatea Bisericii Ortodoxe Ruse și îi îndemnăm pe toți credincioșii să păstreze pacea în Hristos, dragostea frățească și vrednicia, spre slava lui Dumnezeu. Sursa: MospatTraducere din limba engleză: Cristina Roman 

 

Detalii oferite de PS Ilarion, Șeful Departamentului de Relații Externe al Bisericii Ruse, cu privire la Sfântul și Marele Sinod din Creta, cu ocazia Sfântului Sinod al Bisericii Ruse, din 29.11-02.12.2017, Moscova

(...) Sinodul din Creta a adoptat opt ​​documente: "Autocefalia și mijloacele sale de proclamare"; "Diaspora ortodoxă"; "Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană"; "Importanța postului și respectarea lui de azi"; "Sfânta Tainc a căsătoriei și impedimentele în calea ei"; "Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine", "Decizia Sinodului" și " Enciclica ".

Majoritatea acestor documente (cu excepția celor două Decizii redactate direct la Sinodul din Creta) au fost pregătite în cadrul procesului presinodal care a avut loc de-a lungul a zeci de ani cu participarea activă a Bisericii Ortodoxe Ruse. După publicarea proiectelor de documente ale Sfântului și Marelui Sinod, acestea au fost discutate la nivelul Bisericilor Ortodoxe Locale. Biserica Ortodoxă Rusă a pregătit și trimis la toate Bisericile locale propunerile sale de modificare a proiectelor de documente referitoare la "Relațiile Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine" și "Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană".

După cum a menționat președintele Comisiei Sinodale Biblice-Teologice, documentele adoptate la Creta pot fi împărțite în trei categorii, în funcție de relația lor cu proiectele examinate anterior de Sfântul Sinod din 2016. Primele dintre acestea sunt documentele acceptate de Sinodul din Creta fără a le fi fost aduse modificări substanțiale. Printre acestea se numără documentele "Importanța postului și respectarea lui azi" și "Autocefalia și mijloacele proclamării sale". Cea de-a doua categorie aparțin documentelor adoptate de Sinod cu modificări importante ale conținutului acestora. Aceste documente sunt "Diaspora ortodoxă", "Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană"; "Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine" și "Sfânta Taină a căsătoriei și impedimentele la aceasta".

În special, s-a adăugat un amendament la documentul "Diaspora Ortodoxă", care limitează Bisericile locale în obținerea "titlurilor deja existente pentru episcopi" în diaspora. Această adăugire necesită discuții suplimentare la nivel pan-ortodox.

Documentul "Relația Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine" a primit cele mai critice comentarii în mediul ortodox după publicarea sa. Nu a existat un consens de opinie nici chiar la Sfântul Sinod din Creta: nu a fost semnat de douăzeci și unu de episcopi dintre cei o sută șaizeci de participanți la Sinod, printre care șaptesprezece din cei douăzeci și cinci de episcopi ai delegației Bisericii Ortodoxe Sârbe. Critica specială a fost evocată de următoarele formulări: etichetarea în documentul comunităților neortodoxe ca "biserici" și expresiile "căutarea" și "restaurarea" unității creștinilor. Modificările propuse de Biserica Rusă au reflectat această preocupare, dar nu au fost luate pe deplin în considerare de către Sinodul din Creta.

Documentul "Sfânta Taină a căsătoriei și Impedimentele la aceasta" conține o serie de formulări controversate. În special, expresia dintr-un proiect publicat mai devreme - "Biserica consideră că este imposibil ca membrii săi să poată încheia o uniune între persoane de același sex" - a fost modificată la Sinod în felul următor: "Biserica nu recunoaște posibil pentru membrii săi să încheie uniuni civile, indiferent dacă aceste persoane sunt sau nu de sex opus". Această formulare introduce o ambiguitate în text. Formularea originală exprimă cu mai multă precizie învățătura Bisericii despre căsătorie. 

Documentul "Misiunea Bisericii Ortodoxe din lumea contemporană", în forma în care a fost adoptat la Sinodul din Creta, conține formulări care creează impresia că, urmare a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, toate rasa umană este deja adunată în Hristos și este salvată și divinizată, ceea ce a provocat critici serioase în mediul ortodox. Aceste expresii necesită o clarificare obligatorie, a spus Mitropolitul Ilarion. - Mai mult decât atât, există o referire inadecvată la Eusebiu din Cezareea, care nu este numai un tată autoritar al Bisericii, ci a fost acuzat, și nu fără justificare, de semi-arianism ".

La a treia categorie apar documente care au fost pregătite și adoptate direct la sinod. Acestea sunt "Decizia Sinodului" și Enciclica, care reflectă deciziile luate de acele Biserici autocefale care au participat la Consiliu pe o serie de aspecte relevante. Așa cum s-a observat la prezentarea citită la Sfântul Sinod de Mitropolitului Ilarion, ideile de bază ale acestor documente în ansamblu nu contrazic doctrina socială a Bisericii Ortodoxe Ruse. "În același timp, documentele conțin o serie de formulări destul de nereușite și neclare, precum și afirmații care nu au fost discutate anterior la nivel pan-ortodox", a spus mitropolitul. "Pentru ca proiectele de documente pregătite în timpul procesului pre-sinodal și examinate la Sfântul Sinod să devină hotărâri recunoscute de toți ortodocșii, ele trebuie să fie discutate și convenite în continuare la un nivel pan-ortodox și apoi să fie adoptate printr-un consens al tuturor bisericilor autohtone locale ", a subliniat el în prezentarea sa. Sursa: mospat.ru, Traducere din limba engleză: Cristina Roman



Misterul de la Moscova - revine Biserica Ucrainei sub jurisdicție rusă?!
 

Zilele aceste circulă pe internet informația conform căreia, fostul mitropolit al Kievului și al Întregii Ucraine, actualul patriarh Filaret, și-ar fi cerut iertare pentru schisma din biserica ucraineană, într-o scrisoare adresată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 29 noiembrie – 02 decembrie 2017. „Îmi cer iertare pentru tot ce am păcătuit cu cuvântul, cu lucrul, și cu toate simțurile mele, și la fel de sincer din toata inima îi iert pe toti.“ Totodată, în scrisoare, ar fi fost solicitată restabilirea comuniunii euharistice între cele două Biserici.

Ceea ce contrariază este această știre venită prin EuropaLiberă, conform căreia, șeful bisericii ortodoxe din Ucraina, patriarhul Filaret, a declarat că biserica ucraineană nu se va întoarce niciodată sub controlul Patriarhiei Moscovei. Vorbindu-le jurnaliștilor în Kiev, Filaret a spus vineri că biserica rusă ar fi încercat să inducă lumea în eroare cu o zi mai devreme, când a afirmat că patriarhul ucrainean i-ar fi scris celui rus pentru a-i cere să fie „iertat”. Biserica rusă l-a excomunicat pe Filaret, când acesta a scos Patriarhia Kievului de sub oblăduirea Moscovei, în 1992.

Nicio altă sursă credibilă nu clarifică situația reală a lucrurilor. Ar fi o utopie să credem Biserica Rusă ar accepta restabilirea comuniunii euharistice cu Biserica Ucrainei, în afara revenirii celei din urmă sub juristicția canonică a Moscovei. Textul scrisorii pe care Patriarhul Filaret ar fi trimis-o la Moscova este citat parțial, iar documentul nu a fost făcut public. Patriarhia Ecumenică nu a făcut niciun comentariu, dar a boicotat evenimentul organizat la Moscova de patriarhia Rusă. Patriarhul Ecumenic nu a dat curs invitației de a fi prezent la festivitățile organizate la 100 de ani de restabilire a Patriarhiei Ruse. Să fie gestul patriarhului Filaret un strigăt către patriarhia Constantinopolului, singura care i-ar putea de fapt acorda autocefalia?

Ceea ce știm sunt următoarele informații: IPS Iov de Telmessos, ierarh al Patriarhiei Ecumenice, secretar al Sinodului de la Creta,  a declarat că proclamarea autocefaliei Bisericii din Ucraina a fost o tema abandonată din cauza refuzului Patriarhiei Moscovei a procedurii de acordare a acesteia stabilita prin compromis (de către toți primații ortodocși), lucru ce poate avea ca efect, în schimb, păstrarea status-quoului (adică vechea modalitate de acordare a autocefaliei, unilateral, de către Constantinopol). Astfel, după IPS Iov, ”Constantinopolul consideră și acum teritoriul Ucrainei drept teritoriu canonic al Bisericii din Constantinopol”, evocând exemplul polonez, din 1924, când statul polonez a cerut Patriarhului Ecumenic autocefalia bisericii ortodoxe locale, pentru a o feri de influența URSS-ului. Ori, pe atunci, Patriarhia Ecumenica a găsit o modalitate de a acorda tomosul tocmai pentru că, la un moment dat, teritoriul canonic polonez se aflase în teritoriul canonic al Kievului, subordonat canonic, la rândul sau, Constantinopolului. Astfel, se întreabă retoric mitropolitul Iov, dacă în 1924 Patriarhia Constantinopolului a acordat autocefalia bisericii poloneze, pe baza apartenenței acesteia la mitropolia Kievului, de ce nu ar face astăzi exact același lucru, dar cu Kievul?

Evocarea acestui exemplu e cu dublu sens. Mitropolitul, pe de o parte, sugerează că în Ucraina există o problemă politică, o agresiune a Rusiei față de statul ucrainean, de pe urma căreia suferă inclusiv Biserica ortodoxă locală, pe de alta arată că există un precedent canonic care poate servi drept exemplu pentru o acțiune similară în prezent. IPS Iov a subliniat, de asemenea, că ”Patriarhia Ecumenica a declarat de mai multe ori că este Biserica-Mamă a Bisericii Ucrainei”, și patriarhul Bartolomeu a subliniat, de asemenea, că ”este tatăl spiritual al ucrainienilor”. În acest context, IPS Iov a amintit că Parlamentul Ucrainei a înaintat o cere de acordare a autocefaliei pe care Sinodul Patriarhiei Ecumenice îl are în studiu.

Pe de altă parte, în martie 2017 Patriarhia Ecumenică declara că va ajuta Ucraina să aibă o Biserică unită. Aceasta a declarat Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, la o întâlnire cu Primul-Ministru ucrainean, Vladimir Groisman, care a avut loc la Istanbul la15 martie 2017, conform publicației ucrainene oficiale a guvernului, KMU. "Ne rugăm ca poporul ucrainean să fie unit într-o singură Biserică. Biserica-Mamă din Constantinopol va ajuta în realizarea unei Biserici unificate. Putem fi optimiști, în ce privește viitorul" - a spus Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Constantinopol.

Primul-Ministru al Ucrainei, la rândul său, a lăudat rolul principal al Patriarhiei Ecumenice și al Patriarhului Bartolomeu însuși, în ceea ce privește sprijinul pentru unitatea Ortodoxiei ucrainene. "Noi acordăm o mare importanță cooperării noastre. Ucrainenii tind spre o Biserică, iar rolul Vostru este foarte important. Suntem plini de respect profund față de Sanctitatea Voastră, pentru sprijinul acordat unității Ortodoxiei ucrainene" - a spus Vladimir Groisman.

Primatul Bisericii Constantinopolului le-a mulțumit "ucrainenilor, pentru profunda credință și ascultarea lor față de Biserică".  "Noi întâmpinam cu drag întreaga națiune ucraineana iubită, la sediului central al Patriarhiei Ecumenice, nu ca pe străini, ci ca pe preaiubiți fii duhovnicești ai Bisericii-Mamă. Relațiile spirituale care unesc Biserica_Mamă cu ucrainenii, niciodată nu au dispărut. Suntem aproape de voi, mai ales atunci când totul pare a fi dificil, și o să vă însoțim cu rugăciunile și binecuvântarea noastră. Noi vă binecuvântam, acordând dragoste și interes fiecărui ucrainean, fără excepție" - a spus Patriarhul Bartolomeu.

Din surse apropiate de Moscova aflăm că fostul mitropolit al Kievului și al Întregii Ucraine, Filaret, își cere iertare pentru schisma din biserica ucraineană, într-o scrisoare adresată Sfântului Sinod  al Bisericii Ortodoxe Ruse din 29 noiembrie – 02 decembrie 2017. Scrisoarea conține o cerere de restabilire a comuniunii euharistice și de rugăciune cu creștinii, care sunt în schisma din biserică ucraineană, și anularea a „toate deciziile, inclusiv a pedepsei si excomunicarii … și de dragul lui Dumnezeu, care a poruncit pace între creștinii ortodocși și reconcilierea între popoare“. Scrisoarea se încheie cu cuvintele:„Îmi cer iertare pentru tot ce am păcătuit cu cuvântul, cu lucrul, și cu toate simțurile mele, și la fel de sincer din toata inima îi iert pe toti.“

Sfântul Sinod a salutat recursul, ca un pas spre depășirea diviziunilor și restabilirea comuniunii cu Biserica din partea celor care au căzut din unitatea Bisericii Ortodoxe canonice Ucrainene. În 2008, Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse în definiția „Cu privire la unitatea Bisericii“, a salutat eforturile Bisericii Ortodoxe Ucrainene de a depăși schisma, prin dialog, la baza caruia „stau loialitatea fata de tradiția canonică a Bisericii și dorința de a readuce la comuniunea bisericeasca pe cei care s-au separat de unitatea mântuitoare.“

În Apelul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 26 iulie 2010 despre creștinii ortodocși din Ucraina care sunt în afara unității cu Biserica Sfântă, se spune: „Ce ar putea fi mai de dorit decât întoarcerea fraților separați în ograda mintuitoare a Bisericii Unei, Sfinte, Sobornicesti și Apostolești? Asta ar fi un adevărat triumf al Ortodoxiei, triumful iubirii lui Hristos! Ne rugăm pentru a apropia ceasul când cei care au cazut în schismă în mod liber vor dori să se întoarcă în sânul Bisericii; ne rugăm prentru ca această zi mult așteptată să vină, zi care va aduce pacea și mântuirea multor suflete obosite. Și noi credem că ea va veni cu siguranță.”

După douăzeci și cinci de ani amari de conflicte, violență, ostilitate reciprocă, resentimente și discordie care au apărut în ortodoxia ucraineana și in societatea ucraineană, ca urmare a schismei, în sfârșit a aparut o oportunitate de restabilire a unității. Datoria de astăzi, și a celor care sunt în Biserică, și a celor care caută să se reunească cu ea — într-o faptă a iubirii reciproce și renunțarea la sine, consta în scopul de a depăși îndepartarea reciproca lunga, având încredere în mila și bunătatea Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, distrugind ostilitatea. Respingerea fermă a violenței și confiscarea bisericilor, acuzațiilor si învinuirilor reciproce, și iertarea reciprocă a supărărilor vechi – iată mijloacele lecuitoare de sacrificiu de sine și iubire de Hristos, cu care poate fi restaurată unitatea Bisericii canonice în Ucraina. 

Istoricul situației

Biserica rusă l-a excomunicat pe mitropolitul Filaret, când acesta a scos Patriarhia Kievului de sub controlul Moscovei, în 1992. În iunie 2016 deja, Parlamentul ucrainean a adoptat o declarație adresată Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol în care cere să acorde autocefalie (independență) Bisericii Ortodoxe din Ucraina. Peisajul religios ucrainean e de fapt mult mai complicat decât cel din Moldova (sau cel din Macedonia), unde există o biserică ortodoxă ce ține de Moscova și una locală, autocefală.

În Ucraina, pe lângă puternicul catolicism și branșa greco-catolică, există nu două, ci trei biserici ortodoxe: Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Moscovei (BOU-PM), Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Kievului (BOU-PK) și Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală (BOUA).

Cea a Patriarhatului de Kiev a fost creată abia acum 25 de ani, imediat după independență, și condusă din 1995 de patriarhul Filaret. Aceștia sunt considerați schismatici, folosesc doar ucraineana la slujbă și se consideră urmașii mitropolitului Petru Moghilă, sau Movilă, sfântul cărturar moldovean, a cărui familie a dat o serie de domnitori în Moldova și Valahia. Traducere: http://ortodox.md/, Sursa: http://www.patriarchia.ru/



Vizita Patriarhului Daniel la Moscova 2-5 decembrie 2017 - cronologie și rezultate - Cristina Roman
 

Iată că, eveniment istoric unic, la sfârșit de an 2017, patriarhii celor mai mari Biserici ortodoxe din lume, Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Ortodoxă Română, s-au întâlnit de două ori, mai întâi la București în luna octombrie, apoi la Moscova, la începutul lunii decembrie. Evenimentele festive care au constituit prilejul de a îi aduce la împreună slujire și consfătuire pe ce cei doi patriarhi, PF Patriarh Daniel și PF Patriarh Kiril, au avut nu numai rădăcini comune în context istoric, ci și o similitudine și o simetrie a programului după care s-au desfășurat. Două diferențe mari pot fi totuși subliniate. La Moscova, grandoarea manifestărilor dedicate celor 100 de ani de la restabilirea Patriarhiei Ruse, prin numărul covârșitor de episcopi ruși prezenți (aproape 400 de ierarhi din 20 de țări au luat parte la Sinodul rus ce a avut loc între 29 noiembrie și 2 decembrie), dimensiunile impresionante ale sfintelor biserici unde au avut loc slujbe, ale sălilor de conferințe sau de spectacol,  nu a trecut neobservată. Dimpotrivă, ea a fost accentuată de participarea activă la eveniment a președintelui rus Vladimir Putin, atât în calitate de invitat, cât și de gazdă.

Despre vizita Patriarhului Kiril la București, am informat într-un articol separat. Ne vom referi acum la vizita de răspuns, pe care PF Părinte Patriarh Daniel a efectuat-o la Moscova.

Dintru început se impune a fi subliniată vizibilitatea excelentă de care s-a bucurat delegația română. Așa cum am comentat în articolele noastre anterioare, în absența de la eveniment a Patriarhului ecumenic Bartolomeu, PF părinte patriarh Daniel a fost cel mai de seamă oaspete extern. (Reamintim și faptul că la vremea potrivită, am anticipat că Patriarhia Ecumenică va decide să boicoteze evenimentele de la Moscova, fără a da o explicație protocolară, așa după cum și Biserica Rusă a boicotat Sfântul și Marele Sinod din Creta.)

Cei doi întâistătători, PF Kiril și PF Daniel, au avut doua întâlniri private, în afara celor festive și solemne. Aflăm că pe agenda de discuții au figurat următoarele subiecte: bunele relații bilaterale dintre cele două Biserici locale, familia și viața monahală din perspectiva Sinodului arhieresc rus, reunit în ședință solemnă în acele zile, trecutul istoric comun din perspectiva ororilor regimului comunist, dar și o temă de importanță actuală pe care a evidențiat-o Patriarhul Kirill - situația Bisericii Ortodoxe din Ucraina, unde „există o luptă împotriva Ortodoxiei”. Într-un comunicat de presă al basilica.ro se precizează că Preafericirea Sa Kiril a mulțumit Patriarhului Daniel și tuturor Primaților ortodocși pentru susținerea Bisericii Ortodoxe canonice din Ucraina. (Așa cum informăm într-un articol separat, se zvonește că patriarhul ucrainiean Filaret, liderul Bisericii Ucrainiene considerate drept schismatice, dar susținute de Patriarhia Ecumenică, ar fi cerut iertare la Sinodul arhieresc rus și implicit, reluarea comuniunii euharistice. Informația nu este confirmată oficial de mai multe surse credibile).

Constatăm citind diversele comunicate de presă că nici de această dată nu a fost abordată chestiunea Mitropoliei Basarbiei – cel puțin nu în mod oficial - , dar și că se minimizează știrea importantă că Biserica Rusă s-a exprimat public și oficial asupra Sinodului din Creta. Pentru Biserica Rusă, documentele adoptate în Creta nu pot avea caracter de obligativitate pentru întreaga ortodoxie, mai mult Sinodul nu poate fi numit ecumenic, pan-ortodox.

Discuțiile celor doi patriarhi lasă să se întrevadă că sensibilitatea subiectului este cunoscută și acceptată, aceștia dând dovadă de efort comun pentru a pune în lumină mai ales intenția de a se trece peste, de a continua și întări pe viitor cooperarea la nivel ortodox și panortodox.

Patriarhul Rusiei a afirmat că participarea Întâistătătorilor ortodocși la manfestările dedicate centenarului restabilirii Patriarhatului în Biserica Rusă „va contribui la continuarea cooperării panortodoxe și a unității noastre”.

Patriarhul României a propus ca următoarele întâlniri panortodoxe să analizeze cu prioritate temele familiei și secularizării, iar în Cuvântul adresat la ședința solemnă a vorbit despre necesitatea oferirii unei priorități „menținerii unității de credință a Ortodoxiei, cultivării solidarității cu cei ce suferă și cooperării misionare practice”.

Participarea președintelui rus Vladimir Putin la evenimente, confirmă nu numai cordialitatea relațiilor personale cu patriarhul rus Kiril, ci și conlucrarea Stat-Biserică. Astfel, în calitate de gazdă a unui dejun oferit participanților străini prezenți la eveniment, președintele Putin a menționat rolul jucat de Biserică în societatea contemporană, apoi a vorbit și despre problemele lumii moderne, dar și despre nevoia de conlucrare pentru rezolvarea problemelor creștinilor din Siria: Cred că un grup de lucru format din Biserica Ortodoxă a Rusiei și Biserica Romano Catolică poate juca un rol important pentru revenirea populației creștine în Siria. Una dintre misiunile sale trebuie să fie realizarea unui catalog cu bisericile siriene distruse pentru a putea fi restaurate.

Luată de mulți în derâdere, ca fiind după un model învechit și de tip totalitar, această colaborare dintre Biserică și Stat, în Rusia, ar fi de fapt foarte utilă și imperios necesară și în România. Modul în care poporul român mai trăiește încă, slavă Domnului, tradiția și credința ortodoxă, nu este deloc incompatibil cu o administrație de stat care să protejeze valorile creștine ce ne caracterizează. Este dureros că la noi politicienii își amintesc de Biserică mai ales în interes electoral, iar în răstimp fac voia Occidentului secularizat, decreștinat, sufocat de agresivitatea minorităților sexuale și religioase.

Din informațiile pe care le avem la dispoziție putem concluziona că participarea delegației Bisericii Ortodoxe Române la evenimentele din capitala rusă a fost necesară din perspectiva protocolar-diplomatică, binevenită din perspectiva vizibilității și credibilității sale externe, satisfăcătoare din punct de vedere a asigurării continuității discuțiilor și conlucrării la nivel ecumenic pan-ortodox.

Părintele Patriarh Daniel s-a aflat în perioada 2-5 decembrie 2017 la Moscova cu prilejul împlinirii a o sută ani de la restabilirea patriarhatului în Biserica Ortodoxă Rusă. Aceasta este a doua vizită a Preafericitului Părinte Daniel în Patriarhia Rusiei de la întronizarea sa ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Patriarh Daniel a participat acum 9 ani, în 2008, la funeraliile Patriarhului Alexei al II-lea. Delegația Bisericii Ortodoxe Române a fost întâmpinată de Preafericitul Părinte Kirill, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii. Întâlnirea celor doi întâistătători a avut loc în Sala Tronului din Catedrala Hristos Mântuitorul, edificiu bisericesc aflat pe malul râului Moscova, aproape de Kremlin, un adevărat simbol al Ortodoxiei Ruse, al renașterii și al dragostei poporului rus față de Biserica mamă. Apoi, în timpul mesei de prânz oferită de Patriarhia Rusiei, Patriarhul Kirill a prezentat cele mai importante aspecte legate de sinodul arhieresc care și-a desfășurat lucrările pe parcursul a 4 zile. Preafericirea Sa a vorbit despre două documente importante pregătite în decursul a mai multor ani și care au fost aprobate unanim de membrii sinodali. Documentele fac referire la viaţa monahală şi căsătorie. Un alt subiect abordat a fost legat de situaţia Bisericii Ortodoxe din Ucraina. Totodată, Patriarhul Rusiei şi-a exprimat mulţumirea faţă de faptul că posturile naţionale de televiziune au discutat temele abordate ierarhii întruniţi în sinod.

La sesiunea festivă a Sinodului Arhieresc 2017 care a avut loc în Catedrala Hristos Mântuitorul sub președinția Patriarhului Kirill au fost prezenți următorii Întâistătători de Biserici Ortodoxe Autocefale:

Patriarhul Teodor al Alexandriei și al întregii Africi

Patriarhul Ioan al Antiohiei și al întregului Orient

Patriarhul Teofil al Ierusalimului și al întregii Palestine

Patriarhul Irineu al Serbiei

Patriarhul Daniel al României

Arhiepiscopul Hrisostom al Noii Justiniane și al întregului Cipru

Arhiepiscopul Anastasie al Tiranei și al întregii Albanii

Mitropolitul Sava al Varșoviei și al întregii Polonii

Mitropolitul Rastislav al Ținuturilor Cehe și al Slovaciei.

De asemenea, prezidiul i-a inclus pe Mitropolitul Tihon al Americii (OCA), Mitropolitul Teodor de Akhaltsikhe și Tao-Klarjeti în calitate de reprezentant al Patriarhului Ilia al Georgiei, Mitropolitul Gavriil de Loveci, reprezentantul Patriarhului Neofit al Bulgariei, Mitropolitul Onufrie al Kievului și al întregii Ucraine și Mitropolitul Daniil de Tokyo și al întregii Japonii.

Într-un interviu acordat luni în exclusivitate pentru Centrul de presă Basilica, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Ilarion de Volokolamsk, Coordonatorul Departamentului pentru Relații Externe Bisericești al Patriarhiei Moscovei, și-a exprimat bucuria de a-l revedea pe Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române: "Centenarul restabilirii patriarhatului este o dată foarte importantă pentru Biserica noastră, în care ne amintim de un eveniment istoric, un eveniment care s-a desfășurat într-o perioadă tulbure datorită căruia Biserica a reușit să supraviețuiască în cele mai grele zile ale istoriei sale. Din anul 1700, odată cu trecerea la cele veșnice a Patriarhului Adrian, până în 1917, Biserica Rusă a traversat așa-numita „perioadă sinodală”, vreme de două secole fiind condusă nu de un patriarh, așa cum este tradiția canonică, ci de însuși țarul Rusiei, prin intermediul ober-procurorului, considerat „ochiul țarului” în sinodul episcopilor. Suntem foarte bucuroși să salutăm în Moscova pe întâistătătorii și reprezentanții Bisericilor Ortodoxe surori. Aproape toate Bisericile Ortodoxe au fost reprezentate aici, fie de Întâistătători, fie de înalți reprezentanți. Suntem de asemenea foarte bucuroși că-l vedem la Moscova pe Preafericitul Daniel, cu care am avut bucuria să ne întâlnim de curând la București. Sperăm ca aceste festivități vor contribui la continuarea relațiilor noastre și la întărirea unității interortodoxe", a spus ierarhul rus.

A doua întâlnire privată a celor doi patriarhi

Duminică, 03 decembrie 2017, a avut loc o nouă întâlnire între Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii şi Patriarhul Daniel al României. Întrevederea s-a desfăşurat în Sala Tronului din Reşedinţa Patriarhală de la Mănăstirea Sfântul Daniil (Danilov). Alături de Părintele Patriarh Daniel, din partea Bisericii Ortodoxe Române au participat: IPS Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal, Pr. Michael Tiţa, Consilier patriarhal, Pr. Ştefan Ababei, Consilier Patriarhal, Arhid. Maxim Ţifui, Consilier Eparhial, Pr. Eugeniu Rogoti, traducător. Patriarhia Moscovei a fost reprezentată de Preafericitul Părinte Kirill, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, Episcopul Irineu de Orsk și Gai, Pr. Nikolai Balashov și alți reprezentanți ai Departamentului de Relații Externe Bisericești al Patriarhiei Moscovei.

La începutul întrevederii, Patriarhul Kirill și-a exprimat bucuria privind vizita Patriarhului Daniel în Moscova, dar, mai ales, pentru participarea sa alături de ceilalți Întâistătători de Biserici Ortodoxe la sesiunea finală a Sinodului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse, care a avut loc sâmbătă la Catedrala Hristos Mântuitorul.

Patriarhul Moscovei a făcut o succintă prezentare a celor două teme principale abordate la Sinodul Arhieresc și anume familia creștină și viața monahală. O altă temă de importanță actuală pe care a evidențiat-o Patriarhul Kirill a fost situația Bisericii Ortodoxe din Ucraina, unde „există o luptă împotriva Ortodoxiei”. Preafericirea Sa a mulțumit Patriarhului Daniel și tuturor Primaților ortodocși pentru susținerea Bisericii Ortodoxe canonice din Ucraina.

Patriarhul Moscovei a apreciat bunele relații bilaterale cu Biserica Ortodoxă Română, care „e dezvoltă în multe direcții”. În încheiere, Patriarhul Rusiei a afirmat că participarea Întâistătătorilor ortodocși la manfestările dedicate centenarului restabilirii Patriarhatului în Biserica Rusă „va contribui la continuarea cooperării panortodoxe și a unității noastre”.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mulțumit pentru „prietenie, frățietate și ospitalitate” și a mărturisit faptul că se simte onorat de participarea la centenarul restabilirii patriarhatului în Biserica Ortodoxă Rusă. După ce a rememorat istoria Bisericii Ruse și ale altor Biserici din fostele țări comuniste care „au trecut de la cruce la înviere”, Patriarhul României a oferit Biserica Ortodoxă Rusă ca exemplu care confirmă că „Biserica lui Hristos nu poate fi distrusă. Chiar dacă este răstignită, ea poartă în sine sămânța învierii”.

Patriarhul Daniel l-a felicitat pe omologul său pentru „numărul mare de episcopi”, deoarece acest lucru înseamnă „o pastorație mai intensă și că episcopii sunt mai aproape de credincioși”.

Patriarhul României a propus ca următoarele întâlniri panortodoxe să analizeze cu prioritate temele familiei și secularizării, exprimându-și bucuria pentru faptul că „între documentele adoptate de Sinodul Arhieresc recent de la Moscova se află tema familiei și viața monahală”.

„Avem două familii: familia conjugală cu părinți și copii și familia pastorală, familia duhovnicească din mănăstire. Familia eclezială este aceea a Bisericilor Ortodoxe Autocefale în comuniune”, a spus părintele patriarh Daniel. „Adesea când viața de familie este în criză duhovnicească, ea influențează și viața mănăstirii” a atras atenția patriarhul. „Ne încurajăm văzând activitățile Preafericirii Voastre și ale Bisericii Ortodoxe Ruse și admirăm faptul acest al legăturii dintre tradiție și contemporaneitate. Păstrăm tradiția, dar utilizăm și mijloacele moderne pentru a transmite tradiția”, a spus Patriarhul Daniel. Preafericirea Sa a făcut referire la Catedrala Hristos Mântuitorul care îmbină tradiția și contemporaneitatea.

Vă felicitam pentru modul în care ați arătat cum a reînviat această catedrală dinamitată în 1981 și transformata în bazin. Bazinul de odinioară s-a transformat într-un bazin de idei și de comuniune spirituală, a spus Patriarhul României încurajând demersurile de înnoire spirituală în Biserica Rusă. În timpul discuțiilor, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l-a evocat pe părintele Cleopa Ilie, cel care i-a fost naș de călugărie, pentru „umorul duhovnicesc” exprimat în timp ce statul comunist restaura biserici și mănăstiri în România. În încheiere, Patriarhul Daniel a făcut referire la necesitatea intensificării cooperării dintre Biserica Ortodoxă Română și cea Rusă, în special în domeniul teologic academic.

La finalul întrevederii, cei doi patriarhi au făcut un schimb de daruri. Patriarhul Moscovei i-a oferit Părintelui Patriarh Daniel un set arhieresc de engolpioane confecționate după modelul celor purtate de Sfântul Tihon, primul patriarh de după restabilirea instituției patriarhale în Biserica Ortodoxă Rusă. De asemenea, i-a oferit o imagine reprezentând toți patriarhii ruși din istorie, unii dintre ei fiind canonizați de Biserică. La rândul său, Patriarhul Daniel i-a oferit Patriarhului Kirill un set de sfinte vase liturgice confecționate la Atelierele Patriarhiei Române. – altarulcredintei.md

În cuvântul intitulat Comuniune frățească și coresponsabilitate misionară, susținut cu ocazia sesiunii solemne a sinodului arhieresc, Părintele Patriarh Daniel a făcut remarci privitoare la stabilirea instituției patriarhatului în primul mileniu creștin, care trimite la „patriarhii biblici, Avraam, Isaac și Iacov, părinții și conducătorii spirituali și politici ai poporului evreu, predecesorii lui Moise”.

Preafericirea Sa a reamintit că pentru Patriarhia Română anul 2017 reprezintă o perioadă de comemorare și recunoștință față de Patriarhul Justinian Marina, „un păstor înțelept al Bisericii Ortodoxe Române”, și față de „toți cei care au suferit mărturisind credința în timpul regimului comunist ateu din România”. Dată fiind experiența tragică a popoarelor ortodoxe din Europa de Est, în timpul Sfintei Liturghii prezidate de Preafericitul Părinte Kirill la București în data de 27 octombrie 2017, au fost comemorați toți mărturisitorii și apărătorii Ortodoxiei în timpul persecuției comuniste.

Preafericitul Părinte Daniel a făcut referire la contextul actual care se diferențiază de perioada persecuției comuniste numindu-l „o perioadă de libertate de mărturisire a credinței, dar și de mare responsabilitate pastorală în fața noilor probleme ale societății contemporane”.

Patriarhul României a adresat felicitări Patriarhului Kirill, ierarhilor, clericilor, monahilor și credincioșilor mireni „pentru eforturile lor de reînnoire a vieții bisericești și pentru prezența activă a Bisericii în viața societății ruse”. În contextul lumii de astăzi caracterizată de secularizare și pluralism religios, patriarhul Daniel a vorbit despre necesitatea oferirii unei priorități „menținerii unității de credință a Ortodoxiei, cultivării solidarității cu cei ce suferă și cooperării misionare practice”.

Patriarhul și-a încheiat mesajul cu îndemnul de a folosi libertatea socială de astăzi „să-L iubim mai mult pe Dumnezeu și să creștem lucrarea misionară și filantropică a Bisericii în societate”. http://basilica.ro/comuniune-fraterna-si-coresponsabilitate-misionara/

Înainte de a oficia Sfânta Liturghie la Mănăstirea Pokrovsky, Patriarhul Daniel a adus duminică cinstire moaștelor Sfintei Matrona, aflate în lăcașul de cult din capitala Rusiei. Cea pe care Sfântul Ioan de Kronstadt a numit-o „al optulea stâlp al Rusiei” se bucură de o mare cinstire în rândul poporului rus, dar și la nivel internațional. A fost canonizată în data de 2 mai 1999, fiind una dintre cele mai apreciate sfinte ale Rusiei contemporane. Sfânta Matrona s-a născut în 1881 într-o familie de oameni simpli din satul satul Sebino, guberia Tula.

Întâlnire cu președintele rus Vladimir Putin

Luni 4 decembrie la reședința prezidențială din Novo-Ogaryovo, Patriarhul României și alți lideri ai Bisericii Ortodoxe universale au participat la o întâlnire cu președintele Rusiei, Vladimir Putin.

Președintele rus a mulțumit liderilor ortodocși pentru prezența la Moscova: „În primul rând, vreau să vă urez bine-ați venit și să-mi exprim recunoștința pentru că ați ales să sărbătoriți un eveniment așa de important pentru țara noastră și pentru Biserica Ortodoxă a Rusiei, așa cum este aniversarea a 100 de ani de la restaurarea Patriarhatului rus”, a spus liderul de la Kremlin, citat de siteul Patriarhiei Moscovei.

Putin a menționat rolul jucat de Biserică în societatea contemporană: „Aceasta, desigur, subliniază unitatea lumii ortodoxe, care este foarte importantă în ea însăși, dar și pentru că dumneavoastră reprezentați Biserica, care joacă un rol extrem de important în viața statelor dvs, în viața societății. Dumneavoastră faceți apel la milostenie, la muncă în domeniul educației și educația este extrem de importantă”, a mai spus Putin.

Președintele Rusiei a vorbit și despre problemele lumii moderne și despre nevoia de conlucrare pentru rezolvarea problemelor creștinilor din Siria. „Lumea modernă devine mai deschisă și mai interdependentă. Dar suntem martorii marilor probleme ale vremurilor noastre. Suntem martorii unei crize a moralității, a devalorizării tradițiilor, a valorilor morale și a tot ce stă la baza civilizației umane. Din păcate, în a doua decadă a secolului XXI suntem confruntați din nou cu amenințări care păreau demult condamnate și dispărute, și mă refer la persecuția religioasă, și asta îi privește și pe creștini. Problema este mai pregnantă în Orientul Mijlociu și regiunea este leagănul creștinismului, unde sunt rădăcinile ortodoxiei. Situația din Siria ne cere cea mai mare atenție, știm asta. Cred că un grup de lucru format din Biserica Ortodoxă a Rusiei și Biserica Romano Catolică poate juca un rol important pentru revenirea populației creștine în Siria. Una dintre misiunile sale trebuie să fie realizarea unui catalog cu bisericile siriene distruse pentru a putea fi restaurate.

 

Mă aștept ca vizita dumneavoastră în Rusia să slujească la dezvoltarea dialogului dintre Bisericile ortodoxe, să adâncească legăturile dintre țările și popoarele noastre, lucru foarte important în lumea modernă. Vă urez toate cele bune dumneavoastră, fericire și prosperitate eparhiilor pe care le păstoriți”, a spus Putin.

În numele Patriarhilor și a celorlalți reprezentanți ai Bisericilor ortodoxe prezenți la întâlnire a vorbit PF Chiril, Patriarhul Moscovei, care remarcat faptul că „aproape 400 de ierarhi din 20 de țări au luat parte la Sinodul rus ce a avut loc între 29 noiembrie și 2 decembrie.

„Dacă vorbim despre ce e mai important, atunci avem trei priorități. Prima este educația, atât teologică cât și educația religioasă în general. A doua prioritate este activitatea socială și a treia o reprezintă tinerii. Biserica Ortodoxă a Rusiei își va canaliza toate eforturile pentru a dezvolta programe în aceste trei direcții”, a spus PF Chiril.

De-asemenea, acesta a adus în discuție persecuția creștinilor din Orientul mijlociu. „Vreau să atenția, în mod special, îngrijorării noastre comune față de situația din Orientul Mijlociu. Expulzarea creștinilor, distrugerea locurilor sfinte, sunt fapte dureroase atât pentru creștinii din Orientul mijlociu - reprezentați aici, cât și pentru noi toți. Mulțumesc frățiilor voastre, tuturor reprezentanților Bisericilor ortodoxe pentru această oportunitate, pentru această întâlnire”, a încheiat liderul Bisericii Ortodoxe Ruse.

La întâlnire, pe lângă PF Chiril și PF Daniel, au mai luat parte: Patriarhul Alexandriei Teodor II, Patriarhul Antiohiei Ioan X-lea, Patriarhul Ierusalimului Teofil al III-lea, Patriarhul Irineu al Serbiei, Arhiepiscopul Ciprului Hrisostom al II-lea, Arhiepiscopul Tiranei și al Albaniei, Anastasie, Mitropolitul Sava al Varșoviei și al întregii Polonii, Mitropolitul Rastislav al Ținuturilor Cehe și Slovaciei, Mitropolitul Tihon al Americii și Canadei, Mitropolitul Teodor de  de Akhaltsikhe și Tao-Klarjeti în calitate de reprezentant al Patriarhului Ilia al Georgiei, Mitropolitul Gavriil de Loveci, reprezentantul Patriarhului Neofit al Bulgariei și de Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, șeful Departamentului Relații Externe al Patriarhiei Moscovei.

 



Nimeni nu trebuie ucis pentru ca altcineva să trăiască: Patriarhia Române față de vaccinarea obligatorie
 

Poziția oficială a Patriarhiei Române referitoare la vaccinare este că „Biserica susține programele publice de vaccinare care urmăresc scopuri terapeutice, însă este necesar să existe o informare precisă, detaliată și transparentă cu privire la toate activitățile cuprinse în procesul de vaccinare și să se stabilească responsabilitățile producătorilor și ale autorităților publice pentru erorile medicale și efectele secundare ale vaccinurilor, în cazul în care acestea apar”, se arată într-un răspuns al Patriarhiei Române trimis către un credincios care solicitase un punct de vedere în acest caz.

De asemenea, în document se precizează că „Biserica Ortodoxă Română a subliniat importanța vaccinării, fără a susține obligativitatea acestei metode terapeutice”.

În continuare, documentul precizează că „Biserica Ortodoxă Română și-a exprimat de-a lungul timpului punctul de vedere și în ceea ce privește implicațiile bioetice ale utilizării vaccinurilor, valoarea sacră a vieții umane încă de la concepție, condamnarea practicilor avortive ca păcate grave și faptul că 'nimeni nu trebuie ucis pentru ca altcineva să trăiască`, poziție publică ce se regăsește și pe pagina de internet a Patriarhiei Române, în secțiunea Bioetica”.

Documentul este semnat „din încredințarea Preafericitului Părinte Daniel” de către Pr. Ionuț Corduneanu, vicar administrativ Patriarhal.

Legea Vaccinării Obligatorii, aflată acum în dezbaterea Camerei Deputaților, a stârnit vii proteste din partea societății civile, zeci de mii de oameni protestând - de la lansarea proiectului de lege și până acum - împotriva obligativității vaccinării. 

De asemenea, numeroase personalități publice, inclusiv medici de familie, chirurgi și  parlamentari, au luat poziție împotriva acestui proiect de lege depus de Guvern. Menționăm că proiectul a fost votat în Senat, dar în Camera Deputaților - for decizional -, au fost depuse mai multe amendamente, aflate în dezbatere. -  Activenews

Puteți citi mai jos două dintre răspunsurile oferite de comunicatorii de presă ai Patriarhiei Române cu privire la Legea vaccinării obligatorii:

 

Biserica Ortodoxă Română (BOR) susține programele publice de vaccinare care urmăresc scopuri terapeutice. Efectele secundare pot genera ezitări şi rezerve ale unor părinți, care trebuie adresate şi discutate în detaliu cu personalul medical, a transmis recent Patriarhia Română, prin intermediul unui comunicat de presă.

BOR susține însă că părinții trebuie să primească asigurări ferme, din partea autorităților și a companiilor farmaceutice. Pe de altă parte, orice intervenție medicală obligatorie încalcă anumite libertăți, afirmă, la RFI, Ionuț Mavrichi, purtător de cuvânt al Patriarhiei. În tot acest context, BOR mai transmite că preoții care se opun public, deschis, vaccinării o fac fără mandat oficial:

Ionuț Mavrichi: Biserica a susținut întotdeauna programele de vaccinare. A recunoscut întotdeauna că reprezintă un pas foarte important în medicina modernă. Raportarea nu poate fi decât una pozitivă, subliniind în același timp faptul că ezitările părinților cu privire la riscurile sau efectele secundare care sunt menționate inclusiv în prospectele medicamentelor sunt cumva firești. Trebuie adresate și discutate personal și în detaliu cu cei avizați, adică cu personalul medical. Și pe de altă parte trebuie să existe și asigurări din partea autorităților competente și a companiilor farmaceutice asupra faptului că vaccinurile provin de pildă din surse sigure. Și trebuie încă o dată stabilite responsabilitățile. Și ale producătorilor și ale autorităților publice pentru erorile medicale și efectele secundare ale vaccinurilor, în cazul în care acestea apar.

Reporter: Responsabilitățile sunt deja stabilite de lege.

I.M.: Există vreun exemplu pe care dvs. îl cunoașteți de părinte care a câștigat în instanță un proces împotriva unei companii farmaceutice?

Rep.: În unele țări.

I.M.: În alte țări, da. De aceea când dvs. spuneți că sunt precizate aceste responsabilități mă întreb dacă cineva le-a clamat în instanță vreodată.

Rep.: N-aș intra pe acest palier cu discuția. V-aș întreba dacă mesajul Patriarhiei a fost transmis și către preoții din țară. De pildă din comunitățile unde se înregistrează foarte multe cazuri de rujeolă.

I.M.: Mesajul a fost transmis pe de o parte către opinia publică, către presă. Iar pe de altă parte a fost postat pe site-ul agenției de știri a Patriarhiei Române, pe basilica.ro, de acolo fiind preluat de către presa locală bisericească și sigur că preoții au acces, sunt informați cu privire la poziția oficială a Bisericii.

Rep.: N-a fost transmisă o circulară către preoți, să le vorbească sau să-i îndemne pe enoriași să se informeze și eventual să-și vaccineze copiii…

I.M.: Nu. A fost suficientă informarea aceasta pe cale digitală. Nu cred că se pune problema să existe preoți care să nu aibă acces la internet.

Rep.: E posibil să existe și preoți care la acest moment se opun vehement vaccinării?

I.M.: Dacă există preoți care se opun vaccinării, o fac fără mandat al Bisericii. Biserica nu se poate exprima cu privire la probleme eminamente medicale. Dar poate trage semnale de alarmă atunci când apar probleme sociale. Dar pe de altă parte Biserica trebuie să respecte la rândul ei dreptul constituţional la libertatea de exprimare şi la libertatea de opinie. Nu poate interveni…Nu doar preoţi s-au exprimat. Înţeleg, din ce am văzut şi eu în media, că există  şi persoane fizice care militează împotriva vaccinării. Biserica s-a delimitat de aceştia. Nu se pune problema ca să aibă ei vreun mandat din partea Bisericii.

Rep.: Dvs personal şi apoi Patriarhia în sine, priviţi legea vaccinării ca un instrument care posibil ar putea să încalce anumite libertăţi?

I.M.: Există instanţe internaţionale care au declarat cu mulţi ani în urmă că orice intervenţie medicală obligatorie încalcă… Fără îndoială că obligativitatea unui act medical încalcă după părerea… dar nu e vorba aici de părerea Bisericii. După părerea legislaţiei internaţionale. Totul a început de exemplu cu procesul de la Nurnberg…

Rep.: Vorbim de lucruri totuşi diferite. Organizaţia Mondială a Sănătăţii invocă necesitatea vaccinării. O autoritate a statului, un minister, face o campanie de vaccinare. Aduce vaccinuri şi le distribuie. Nu sunt acestea giruri suficient de puternice pentru a convinge că e nevoie de vaccinare?

I.M.: Sigur că da. Dar în acelaşi timp a forţa părinţii…trebuie în primul rând juriştii să le spună dacă acel lucru constituie sau nu încălcarea unei libertăţi. Milităm foarte clar pentru dreptul părintelui de a decide informat.

Rep.: Ştiţi prea bine cum este situaţia în multe regiuni din România. Ştiţi care este gradul de acces la informaţie. În realitate poate că lucrurile stau un pic altfel şi informarea nu este atât de uşor de făcut.

I.M.: Informarea cu privire la vaccinuri nu cade în responsabilitatea Bisericii, ci a Ministerului Sănătăţii.

Rep.: Aţi fi deschişi la o discuţie cu cei de la MS şi punctual, la o eventuală colaborare?

I.M.: Există în acest domeniu un protocol semnat (…) care e de câţiva ani în vigoare.

Rep.: În contextul acestei epidemii de rujeolă, acest protocol s-a activat?

I.M.: Unul din demersurile pe care Biserica le-a făcut în acest sens este tocmai că mesajul de susţinere făcut public acum câteva zile. Expresia acestui dialog şi a acestui protocol. 

 



Știri externe - decembrie 2017 (EXT)

 

MACEDONIA: Biserica Ortodoxă a Macedoniei ar fi gata să recunoască Patriarhia Bulgariei drept Biserică-mamă

Potrivit informațiilor furnizate de Agenția greceasca Romfea, Biserica Ortodoxă a Macedoniei, care nu este în comuniune cu alte Biserici Ortodoxe locale, ar fi gata să recunoască Patriarhia Bulgariei drept Biserică-mamă. O scrisoare în acest sens circulă în prezent, referindu-se la restaurarea comuniunii euharistice între cele două Biserici, dar și la ocazia istorică prin care Patriarhia Bulgara să devină Biserica-mamă a "Bisericii Macedoniei". În ultima vreme, se pare ca au avut loc contacte formale și informale între reprezentanții celor două Biserici. În același timp, trebuie menționat faptul că Patriarhul Bulgariei a primit adesea, la nivel oficial, reprezentanți ai "Bisericii Macedonene", adresare nerecunoscută de Bisericile grecofile. Sursa: lonews

GRECIA: „Noi niciodată nu ne-am gândit să oficiem Liturghii Ortodoxe în vreo moschee, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat recent în Catedrala Aghia Sofia din Istanbul”

Primul-Ministru grec Alexis Tsipras s-a adresat Președintelui turc Erdoğan (foto), în aceste zile, pe tema libertăților religioase, și a declarat, între altele: „Noi niciodată nu ne-am gândit să oficiem Liturghii Ortodoxe în vreo moschee, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat recent în Catedrala Aghia Sofia din Istanbul. Trebuie să fie respectate particularitățile fiecărei religii". Alexis Tsipras a concluzionat, că minoritatea musulmană din Tracia, dar și minoritatea greacă din Turcia, trebuie să reprezinte o axă de apropiere între cele două țări.

Cu ocazia vizitei Președintelui Erdoğan în Tracia de Vest - în cadrul primei vizite a unui Președinte turc în Grecia, din ultimii 65 de ani - acolo unde se află o mare minoritate turcă reglementată de Tratatul de la Lausanne (1923), asemenea minorităților grecești din Constantinopol și din insulele Imvros și Tenedos, Mitropoliții ortodocși locali au emis o declarație, în care au amintit: „Cu un sentiment de îngrijoare și responsabilitate, care vine din conștiința noastră pastorală și din datoria noastră patriotică, suntem obligați să venim cu o nouă declarație referitoare la vizita Președintelui Republicii Turcia, domnul Recep Tayyip Erdoğan. Președintele turc(...) a declarat, într-un interviu de televiziune, în ajunul vizitei sale la Atena, că vede Tratatul de la Lausanne ca fiind anacronic și, în mod deschis, a cerut revizuirea acesteia. Grecia, ca forță europeană de menținere a păcii și stabilitații în regiune, a susținut întotdeauna și susține că tratatul de la Lausanne nu este supus niciunei revizuiri sau actualizări. Drept urmare, atât Președintele Republicii [Elene], cât și Premierul au făcut absolut clar, că nu există subiect de discuție sau de negociere." Sursa: lonews

RUSIA: SUA si Rusia - discuție la nivel oficial, pornind de la valorile creștine

Cu ocazia întâlnirii dintre PF Patriarh Kiril al Moscovei și al Întregii Rusii și noul Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al Statelor Unite ale Americii în Federația Rusă, John Huntsman, au fost discutate situația creștinilor din Siria, Irak și Orientul Mijlociu, situația refugiaților și mecanismele de cooperare pentru restaurarea bisericilor și mănăstirilor distruse, situația din Ucraina și rolul pacificator al Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Cu aceasta ocazie, Patriarhul Kiril a menționat că Biserica Rusă a avut o relație specială cu statele Unite ale Americii, bazată pe misionarism, relație umbrită în timpul Războiului rece de numeroase momente dificile. Cu privire la relația de azi dintre cele două state, din perspectiva Bisericii Ortodoxe Ruse, PF Kiril a afirmat: "Mi se pare că trecem printr-o perioadă care nu este cea mai bună... Sunt profund convins că dificultățile actuale nu există doar între state. În opinia mea, există ceva mai complex și periculos la cel mai fundamental nivel, al valorilor. Vestul Il respinge pe Dumnezeu. Rusia, nu-L respinge pe Dumnezeu, asemenea majorității oamenilor lumii. Aceasta înseamnă că distanța se mărește în ce privește valorile noastre", a remarcat Patriarhul Kiril. Ambasadorul Huntsman a declarat că americanii încă au o mare încredere în cler, în timp ce încrederea în politicieni este destul de scăzută. Sursa: lonews

GEORGIA: Mitropolitul Shio (Mujiri) de Senaki şi Chkorotsku este începând de joi, 23 noiembrie, locum tenenes al tronului Patriarhiei Georgiei

Anunţul a fost făcut de Patriarhul Catolicos Ilia al II-lea după Sfânta Liturghie dedicată martirajului Sfântului Gheorghe, serbat în Biserica Georgiei în data de 23 noiembrie. Conform statutului Bisericii Ortodoxe a Gerorgiei, adoptat în 1995, persoana desemnată drept locţiitor al tronului patriarhal conduce Biserica în eventualitatea trecerii la Domnul a patriarhului, abdicarea lui din tronul patriarhal, sau în alte circumstanţe care îl împiedică pe acesta să îşi îndeplinească îndatoririle, informează  Romfea.gr citată de Orthodox Christianity.

Locţiitorul are dreptul să convoace o adunare extinsă a Bisericii Georgiei pentru a alege un nou patriarh catolicos. De asemenea, el poate solicita întrunirea Sfântului Sinod în prealabil pentru selectarea candidaților la tronul patriarhal. Sursa: basilica; Foto credit: Romfea.gr

GERMANIA: Ceasurile inteligente pentru copii, interzise

Autoritatea de reglementare a telecomunicațiilor din Germania a interzis vânzarea ceasurilor inteligente pentru copiii, descriindu-le drept dispozitive de spionaj, relatează BBC. Autoritatea a cerut părinților să distrugă ceasurile achiziționate pentru copii. “Dispozitive smart care nu sunt bine securizate permit, deseori, invadarea intimității. Asta e cu atât mai îngrijorător când avem de-a face cu GPS de urmărire a copiilor – a ceasurilor care se presupune ca i-ar proteja”, a afirmat Ken Munro, expert în securitate la Pen Test Partners. 

Reprezentanții autorității au acționat deja împotriva unor firme care oferă astfel  de ceasuri pe internet. “Printr-o aplicație, părinții pot folosi ceasurile copiilor pentru a asculta neobservați mediul în care se află aceștia, sistemele care permit acest lucru fiind sisteme de transmitere neautorizate”, a spus J. Homann, președintele Agenției Federale a Rețelelor. “Conform cercetării noastre, ceasurile sunt folosite inclusiv pentru a asculta profesorii la școală”. Consiliul pentru Consumatori din Norvegia a informat că unele ceasuri pentru copii, inclusiv Gator și GPS pentru copii, au vulnerabilități cum ar fi transmiterea informației și stocarea datelor fără criptare. Ceea ce înseamnă că străinii, folosind tehnici de hacking elementare, pot urmări copiii în traseele lor sau pot face ca un copil să pară că e într-un cu totul alt loc decât este în mod real. Sursa: Cuvântul Ortodox

MAREA BRITANIE: Numărul ortodocșilor a crescut cu 233% în ultimii ani

Potrivit unor studii recente, ortodocșii vor reprezenta 10% din creștinii Regatului Unit în 2020, numărând, atunci, o jumătate de milion de membri. În ultimii ani, s-a înregistrat o creștere accentuată a numărului acestora. Creșterea cea mai spectaculoasă, conform recentului studiu aparține Mitropoliei Române, cu mai mult de 233%, din 2008 până în 2013. Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor Țării a înregistrat o creștere de 27%, în aceeași perioadă. În timp ce marile denominațiuni creștine (anglicani, catolici, presbiterieni) sunt în declin, asemenea creștinilor în general, totuși, penticostalii, precum și evanghelicii, înregistrează și ei o creștere. Sursa: lonews 

MAREA BRITANIE: Întronizarea primului episcop ortodox copt al Londrei

În ziua de 18 noiembrie 2017, Episcopul Angaelos a fost întronizat ca prim episcop copt al Londrei, în Catedrala Ortodoxă Copta Sfântul Gheorghe din Stevenage. La evenimentul istoric, au participat mulți invitați ortodocși orientali: Episcopul Athanasios Toma al Bisericii Ortodoxe Siriace, Episcopul Hovakim al Bisericii Apostolice Armene. Ca reprezentanți ai Ortodoxiei răsăritene din Marea Britanie, au fost prezenți Mitropolitul Siluan al Bisericii Ortodoxe Antiohiene și Episcopul Elisey al Bisericii Ortodoxe Ruse. Episcopii ortodocși din Biserica Ortodoxă orientală au ținut discursuri cu privire la importanța acestui eveniment și semnificația sa pentru comunitatea ortodoxă orientală, "întărind locul comunității ortodoxe orientale, ca parte a peisajului creștinismului în Marea Britanie", după cum se arata într-un raport publicat pe aceasta tema. Sursa: lonews https://lonews.ro/alter-news/24101-moment-istoric-in-marea-britanie-intronizarea-primului-episcop-ortodox-copt-al-londrei.html

SUA: Donald Trump: Vom începem sa zicem din nou – Crăciun fericit

Cu ocazia evenimentului dedicat aprinderii luminilor de Crăciun în bradul de la Casa Albă, președintele american s-a ținut de promisiunea din campania electorală, reiterată cu următoarele ocazii ale ieșirilor sale publice, aceea de a înlocui urarea secularizată Sărbători fericite cu urarea creștinească Crăciun Fericit!. Mai mult, Donald Trump nu a ezitat să afirme că sărbătorim de Crăciun Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

„Vom începe să zicem din nou Merry Christmas (Crăciun fericit)”, a declarat Trump, menționând că în numărul trecut de ani, în mai multe magazine s-au păstrat decorațiunile mai seculare, cum ar fi zăpadă falsă, pereți roșii și clopoței, dar au eliminat urarea ‘Crăciun Fericit’. În ultimii opt ani cu precădere, de când președintele Obama a ocupat Casa Albă, administrația Obama a eliminat aproape în totalitate urarea Merry Christmas datorită corectitudinii politice și a politicii progresive, de a nu exclude, zic ei, pe cei de o altă religie sau nereligie. Dar de fapt aceasta a fost o încercare de a elimina sărbătorile creștine din America și din toate țările care au fost fondate pe principii creștine. Au folosit urarea Happy Holiday ( Sărbători Fericite), care ne aduce aminte de România în timpul comunismului cu Moș Gerilă și pomul de iarnă. Citește mai mult https://rodiagnusdei.wordpress.com/

POLONIA: Vom construi o țară puternică care să încorporeze valori creștine și universale

Noul premier al Poloniei: „Vom construi o Polonie puternică și eficientă, care să încorporeze valori creștine și universale. Vom apăra toate aceste valori, așa cum ne vom apăra unicitatea, împotriva laicizării și derapajelor consumeriste, renunțării la principii și la valori, care prevalează astăzi în Occident. Facem parte din Uniunea Europeană și vrem să transformăm această Uniune, să o recreștinăm. Acesta este visul meu”, a declarat noul premier polonez, care a afirmat că, în ceea ce îl privește, cel mai important lucru este acela că „Dumnezeu i-a dat puterea de a sluji Polonia”.  În același interviu, Mateusz Morawiecki descrie planul său pentru Polonia:. În același timp, Morawiecki declară că va continua să aplice măsuri de protecție socială începute de vechiul cabinet, dar că va acționa mai hotărât pe plan internațional. Sursa – Activenews 

LIBAN: IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei a vizitat Patriarhia Antiohiei

Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a fost prezent pentru cinci zile în Patriarhia Antiohiei. Vizita efectuată, în perioada 2-6 decembrie 2017, a avut loc la invitația Patriarhului Ioan al X-lea. Evenimentul a fost prilejuit de ansamblul de evenimente academice și duhovnicești dedicate hramului Institutului Teologic Ortodox Sfântul Cuvios Ioan Damaschin din Balamand, Liban, informează site-ul doxologia.

Seria de manifestări la care a luat parte și Înaltpreasfințitul Părinte Teofan a debutat cu Vecernia hramului, sâmbătă, 2 decembrie. Duminică, 3 decembrie, Părintele Mitropolit a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea Balamand. La finalul acesteia, ierarhul a rostit un cuvânt de învățătură.

În zilele următoare, Înaltpreasfinția Sa a participat și la alte evenimente dedicate hramului Institutului Teologic din Balamand, unde a susținut și o prelegere cu privire la istoria Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, a fost prezent la un festival de muzică bizantină și la ceremonia de absolvire a programelor online, care au avut loc luni, 4 decembrie. Programul zilelor următoare a cuprins vizitarea mai multor mănăstiri, a Muntelui Liban, dar și a unor obiective importante din Patriarhia Antiohiei, cum ar fi: Spitalul „Sfântul Gheorghe” al Patriarhiei Antiohiei din Beirut, Universitatea Patriarhiei Antiohiei din Balamand și Colegiul „Buna Vestire” din Beirut.

ISRAEL: SS Bartolomeu - Doctor Honoris Causa din partea Universității Ebraice

Doctor Honoris Causa din partea Universității Ebraice. În acest context a avut loc a patra întâlnire de anul acesta dintre Sanctitatea Sa și Preafericitul Părinte Teofil, Patriarhul Ierusalimului. Evenimentul a avut loc în cadrul celei de-a zecea Conferințe Academice a Dialogului Ortodox-Evreu din perioada 5-7 decembrie 2017. Patriarhul Ecumenic a fost însoțit de Mitropoliții Emanuel al Franței și Cleopa al Suediei. În jurul orei locale 17:30, Patriarhul Bartolomeu a vizitat Sfântul Mormânt împreună cu Patriarhul Teofil, după care cei doi au avut o întrevedere la sediul Patriarhiei Ierusalimului. Sursa: basilica 

 

Linkuri la știri:

Biserica Romano-Catolică amenințată de o nouă schismă? - Adevărul

Patriarhul Daniel - Patriarhul Kiril - circumstanțele unei iubiri imposibile - Adevărul

Mii de basarabeni au strigat Unire la Chișinău - Adevărul

Războiul cultural este un război moral - Cultura Vieții

 



Știri interne - decembrie 2017 (RO)
 

Noi decizii ale Sf\ntului Sinod al BOR

În ziua de 18 decembrie 2017, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul căreia au fost luate mai multe hotărâri:

Au fost desemnați cei trei ierarhi eparhioți care anual se vor adăuga la membrii de drept ai Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Române (Președintele Sinodului Permanent și Mitropoliții din Țară și străinătate). Pentru Sinodul Permanent din anul 2018 au fost desemnați Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit onorific Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor și Preasfințitul Părinte Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei și Noii Zeelande.

Sfântul Sinod a adus precizări privind distincția dintre taxe și contribuții benevole oferite de către credincioși pentru funcționarea unităților de cult. Taxele stabilite de consiliul parohial se referă doar la sumele plătite de credincioși pentru concesionarea și întreținerea locurilor de înmormântare din cimitire. Contribuțiile benevole reprezintă sumele oferite de credincioși cu ocazia săvârșirii unor Sfinte Taine și ierurgii. Cuantumul acestora este stabilit de către Consiliul Parohial și are în vedere cheltuielile de funcționare a parohiilor.

Sfântul Sinod a reiterat interdicția condiționării oficierii de către preot a slujbei înmormântării de plata vreunei taxe mai ales în cazul familiilor sărace, dar parohiile consideră necesare contribuțiile benevole ca donație din partea familiei pentru întreținerea bisericii parohiale. În aceste cazuri, preotul trebuie să elibereze chitanțe familiilor care au donat banii respectivi.

Mesajul Patriarhului României de Ziua Națională

În cuvântul său, Patriarhul Daniel a menționat contribuția Bisericii Ortodoxe Române la realizarea marelui deziderat național. „Realizarea unității naționale de la 1 decembrie 1918 a fost posibilă și cu aportul Bisericii Ortodoxe Române care a sprijinit Marea Unire a tuturor provinciilor românești într-un stat român unitar, Biserica fiind împreună cu poporul în toate eforturile sale de cultivare a conștiinței naționale și de afirmare a dorinței de unitate națională, în toate provinciile românești, dar mai ales în Transilvania, Basarabia și Bucovina”, a spus Preafericirea Sa. „Prin rugăciune, prin cuvânt rostit, prin cărți tipărite, prin prezența personală și fapta concretă a slujitorilor ei, Biserica a fost activă în lucrarea de unire, implicându-se în realizarea acestui ideal prin ierarhi cărturari, preoți și diaconi patrioți, profesori de teologie și studenți în teologie, aceștia având talent oratoric, putere de convingere și de mobilizare, dar și prin călugări sau călugărițe care au îngrijit soldații răniți, prin mănăstiri și parohii care au organizat colecte de bani și de alimente, toți împreună încurajând moral și ajutând material pe luptătorii români pentru libertate și unitate națională”, a continuat PF Daniel. Sursa: Activenews

Slujba de înmormântare a MS regele Mihai I, eveniment privat

PS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului, a explicat într-un interviu pentru Digi24 cum este stabilită desfășurarea evenimentelor sâmbătă după-amiază, 16 decembrie. „La catedrala patriarhală, după cum știe mass-media și au fost informați românii și străinii, se va face slujba înmormântării de preafericitul părinte patriarh Daniel, întreaga slujba consacrată înmormântării, după care se va face plecarea spre Curtea de Argeș. Și s-a gândit că aici, la Curtea de Argeș, când vine, să facă o scurtă oprire și în Catedrala Sf Neagoe Vodă Basarab, unde se odihnesc primii regi Carol 1, Ferdinand, Elisabeta și Maria”, a spus ÎPS Calinic Argatu, arhiepiscopul Argeșului. Cât privește slujba pentru rege sau regină, e slujba care se face în chip obișnuit consacrată de biserică și aceleași rugăciuni sunt, că în fața lui Dumnezeu, așa cum spun cântările la slujba de înmormântare, și regele și ostașul în fața lui Dumnezeu suntem egali. Depinde de credință și dragostea cu care facem rugăciunea, atunci e și cerească și omenească și regală. Sursa: Digi24

Prințul Charles, prezent la funeraliile Regelui Mihai I

Vasile Bănescu, Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a anunțat că la înmormântarea Regelui Mihai va participa din partea Casei Regale a Marii Britanii Prinţul Charles de Wales, precum şi un reprezentant al Casei Regale a Spaniei. Moștenitorul Coroanei Britanice va fi prezent, anul acesta, pentru a doua oara în România. Acesta a efectuat, în luna martie, o vizită oficială, parte a unui turneu european. Foto credit: Robert Nicolae / Basilica.ro 

Cuvânt solemn dedicat omagierii MS regele Mihai I

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat cu prilejul şedinţei solemne comune a Senatului şi Camerei Deputaţilor ale Parlamentului României, dedicată omagierii Majestăţii Sale Regele Mihai I al României, luni, 11 decembrie 2017 - spicuiri:


Omagiem astăzi personalitatea luminoasă a Majestății Sale Regele Mihai I al României, pentru marile virtuţi care l-au călăuzit de-a lungul întregii sale vieți: credința în Dumnezeu, iubirea faţă de poporul român, răbdarea în suferinţă, demnitatea în comportament şi puterea de-a ierta pe cei ostili. Mare personalitate istorică a veacului său, monarh, mareșal al României, veteran al celui de-Al II-lea Război Mondial, eroic în actul de la 23 august 1944, Regele Mihai I al României a fost, în același timp, un credincios statornic al Bisericii Ortodoxe Române, un om cu o credință puternică pe care nu s-a sfiit niciodată să o mărturisească în public, trăind potrivit principiului călăuzitor al Monarhiei Române „Nihil sine Deo” („Nimic fără Dumnezeu”)...

În toată această perioadă a formării sale, Principele Mihai venea în mod frecvent la Catedrala Patriarhală sau la diferite biserici din București participând la Sfintele Liturghii de Paști, de Anul Nou, de Bobotează, la slujbele de Te-Deum din zilele oficiale, dar și în duminicile obișnuite, însoțit de membri ai Familiei Regale sau de oficialități. După abdicarea Regelui Carol al II-lea, în ziua de 6 septembrie 1940, Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai, a depus jurământul de credință în fața Patriarhului Nicodim Munteanu, la Palatul Regal, după care, în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, a primit din mâinile aceluiași Patriarh ungerea cu Sfântul și Marele Mir, devenind Rege al României. Relațiile Regelui Mihai I cu Biserica se vor intensifica acum și din perspectivă instituțională...

Ultimii ani ai vieții Regelui Mihai s-au identificat într-un fel cu viața de rugăciune a călugărului, deoarece fiind înconjurat și îngrijit de maici călugărițe, le cerea acestora să facă pravila lor zilnică de rugăciune cu voce tare, în prezența sa... Regele Mihai a trăit cu discreție, dar cu intensitate, credința sa în care a fost botezat și pe care a păstrat-o cu multă grijă în toată viața sa ca fiind cea mai prețioasă comoară primită de la mama sa, Regina Elena, şi de la poporul român evlavios. Această credinţă l-a ajutat să fie statornic în iubirea sa faţă de poporul român, de Biserică şi de familie... Prin personalitatea, viaţa şi lucrarea sa, Regele Mihai I al României va rămâne în memoria poporului român o făclie de Înviere în vremuri de răscruce. † Daniel - Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române - (Foto Credit: Robert Nicolae / Basilica.ro)

Patriarhul Daniel vorbește despre Catedrala Mântuirii cu un an înainte de sfințire

Patriarhul Daniel a vorbit joi la finalul Sfintei Liturghii despre Catedrala Naţională a cărei dată de sfinţire este stabilită în 30 noiembrie 2018. Părintele Patriarh a afirmat că există o întârziere de două luni față de graficul lucrărilor la Catedrala Mântuirii Neamului, dar și-a exprimat speranța ca aceasta să fie depășită prin credință și rugăciune. „Mai sunt încă multe lucrări de făcut. Avem o întârziere de două luni în grafic, dar sperăm că prin credință puternică și multă rugăciune vom ajunge să acoperim Catedrala și să pictăm cu icoane în mozaic Catapeteasma sau Iconostasul mare care nu va fi de lemn, ci de zid. Acolo, pe o suprafață foarte mare vor fi icoane. S-a făcut deja proiectul, urmează licitația pentru echipele de pictori în tehnica mozaic care vor picta această Catapeteasmă. Ea va fi necesară pentru sfințire. Va fi sfințită Sfânta Masă și Catapeteasma sau Marele Iconostas”, a spus Patriarhul la finalul Sfintei Liturghii oficiată la Catedrala Patriarhală de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei. Sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului este programată anul viitor în ziua sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, Cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României, în data de 30 noiembrie. Cel mai probabil, ceremonia va fi condusă de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu care și-a manifestat disponibilitatea participării la acest eveniment important pentru viața românilor. Sursa: Basilica

Anuarul Liturgic și Tipiconal 2018

Anuarul Liturgic și Tipiconal 2018 a apărut la Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă. Pe lângă rânduiala slujbelor bisericești din fiecare zi a anului, lucrarea cuprinde calendarul ortodox precum și informații legate de organizarea canonică și administrativă a Bisericii Ortodoxe. Coperta anuarului are în fundal tricolorul deoarece Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va proclama anul 2018 drept An omagial al unității de credință și de neam și an comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 în Patriarhia Română. De asemenea, prima copertă are în centru un simbol al unității: icoana Sfintei Treimi – Dumnezeu cel Unul, întreit în persoane. Lucrarea poate fi vizualizată pe site-ul www.colportaj.ro şi poate fi comandată la adresele: magazin@colportaj.ro, magazin@editurapatriarhiei.ro. Mai multe apariții editoriale AICI.

 

 

Linkuri la știri:

Testamentul politic al regelui Mihai - Contributors 

Propunere către PF Daniel - să binecuvinteze steagul de luptă al Armatei Moldovei - Activenews

Pastorale Crăciun 2017 - mesajele ierahilor români - Basilica 

No hai! - Gabriel Liiceanu

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Tâlcuire la Fericiri II: Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Mt. 5, 4) - Cristina Roman
 

Motto: “Sa nu va rușinați de lacrimi niciodată!”

Să nu vă rușinați de lacrimi! Niciodată! Plângeți şi pentru necazurile personale, dar să nu vărsaţi lacrimi de furie, de mânie sau de blestem! Să vărsaţi lacrimi de durere, de dragoste, căci ele vă purifică sufletul şi vă apropie de Hristos. Şi aşa fericiţi veţi fi.” – Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa
 

Goana după Bucurie

Omului de azi i se cere să fie cât mai independent financiar și emoțional, deopotrivă. Ca să fie un om de succes trebuie să fie dinamic, descurcăreț, să bifeze o sumedenie de cerințe ale societății de consum. Toate bune și frumoase: jobul, casa, mașina, călătoriile. Și totuși, de ce există atâta însingurare? De ce atât de mulți tineri dornici de a-și întemeia o familie se văd trecuți de prima tinerețe fără ca visul să li se fi îndeplinit? De ce numărul azilelor de bătrâni a devenit mai mult decât insuficient? De ce există așa de multă anxietate, depresie, schizofrenie, autism? Poate și pentru că, omul zilelor noastre este lipsit încă din fașă de mângâiere. Suntem de mici învățați să ne tăiem nevoile emoționale, să ne mulțumim cu surogate ale mângâierii și iubirii. Copiii stau mai mult cu bona sau bunicii decât cu mama și tata, dar sunt tot mai dibaci în ale gadgeturilor moderne și dătătoare de adicții. Lumea ne spune că nu avem încotro, că traiul mai bun pe care suntem datori să îl oferim copiilor noștri justifică inclusiv abandonul, atunci când plecăm la muncă în străinătate, pe termen nelimitat. Sfintele Sărbători, Crăciunul în pragul căruia ne aflăm, sunt din păcate asociate cu a ne călca în picioare la cumpărături, a ne jigni în trafic, a ne lamenta că banii nu ne ajung pentru a umple masa cu bunătăți, iar asta dacă nu suntem cumva între "norocoșii" care să-și fi rezervat cu mult timp înainte, vreo vacanță exotică. Totul, din nevoia de a trăi spiritul sărbătorilor, de a trăi bucuria. Dar despre care spirit vorbim de fapt? Care este bucuria pe care o dorim? Iată un posibil răspuns, demn de pus la inimă și de folosit ca pasul către un alt început, către începutul cel bun:

“Eu cred ca mulți dintre noi nu cunosc (încă) bucuria. Bucuria nu-i o stare rapidă, nu-i o stare superficială sau de moment. Bucuria e-o stare cu rădăcini, e-o stare care se învață într-un anume fel, pe o anume cale, cu o anume deschidere, e-o stare care se instalează în colțul de inimă pregătit pentru ea. Bucuria are legătura directă cu Dumnezeu. Nu există bucurie în afara lui Dumnezeu! Bucuria este cel mai de trebuință lucru omenesc! Așa gândesc și simt eu. Dacă ai bucurie, pe toate le duci! […] Așadar, Bucuria! Ce este bucuria? Bucuria este ceea ce nu are omul. Da, m-am gândit că oamenii nu sunt bucuroși pentru că nu vor să împlinească poruncile lui Dumnezeu, pentru că omul vrea să facă după voia sa, vrea să poruncească el. Chiar și lui Dumnezeu! Acesta este ceea ce numim noi omul căzut. Omul căzut este omul ce se înalță pe sine și zice: ‘Știu eu mai bine!’ Avem această siguranță de sine că știm ce trebuie să facem, știm cum să facem și știm noi mai bine cum este mai bine. Aceasta este pierzania noastră. Pe-aici se pierde bucuria omului.“ – Maica Siluana Vlad, Meșteșugul Bucuriei Ed. Doxologia, 2009

Ce s-ar putea întâmpla dacă am ieși din tiparele lumii? Nu sfidând realitatea sau cârcotind și nici prin a ne face un titlu de glorie din această delimitare față de mulțimi, ci, încetinindu-ne goana, pentru a coborî cu mintea înlăuntrul nostru. Cineva spunea de curând: "Știu că vreau să fiu fericită, să călătoresc, să fiu bogată, dar cum să ajung acolo nu știu..." Haideți să reflectăm la cuvintele bunicuțului iubitor, Sfântul Ierarh Nectarie: "Cât se înşală oamenii care caută fericirea departe de ei înşişi, în ţări străine şi în călătorii, în bogăţie şi în slavă, în marile averi şi desfătări, în plăceri şi în opulenţă, în toate aceste deşertăciuni al căror sfârşit este amărăciunea. Înălţarea castelului fericirii în afara inimii noastre se aseamănă cu zidirea clădirii sau cu terenul zguduit continuu de cutremure. Pe scurt, o asemenea zidire se va face movilă de pământ. Fraţii mei, fericirea se află înlăuntrul nostru şi fericit este omul care a înţeles aceasta! Cercetaţi inima voastră şi vedeţi starea ei duhovnicească. Nu cumva şi-a pierdut îndrăzneala către Dumnezeu? Nu cumva conştiinţa murmură pentru încălcarea poruncilor Lui? Nu cumva vă judecă pentru nedreptăţile, minciunile, neglijarea îndatoririlor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele?" - Sfântul Nectarie al Pentapolei, Glasul Sfinţilor Părinţi, Traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa

Plânsul de pocăință

Așadar, căutăm fericirea, ne dorim bucuria, ne trebuie mângâierea. La cine le aflăm? Mântuitorul Iisus Hristos ne dă soluția: Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia! Suntem deci îndemnați să vărsăm amarul și dăm drumul șuvoaielor de lacrimi. Să ne zguduim înlăuntrul nostru până la resorturile cele mai intime ale ființei, până la sânge, până la lacrimi. Dar oare plânsul de orice fel este binefăcător?  Plânsul pentru durerea fizică, plânsul de ciudă pentru vreo nereușită, plânsul pentru pierderea cuiva drag, plânsul de milă, plânsul de frica vreunei intervenții medicale sau de vreun examen greu, lasă el în sufletul nostru acea dulce adiere de har, acea pace pe care nu o putem explica în cuvinte, dar care ne revigorează ca aerul proaspăt de primăvara? Foarte greu este pentru noi, oamenii lumeşti şi trupeşti, să înţelegem această poruncă. De plâns, putem plânge pentru felurite lucruri. Şi fericiţi se numesc aici nu cei care plâng pentru lucruri lumeşti, căci de plâns, plânge şi răutatea neputincioasă, plânge şi mândria umilită, plânge şi iubirea de sine jignită... Şi puţine sunt, oare, lacrimile deşarte? Dar toate acestea sunt lacrimi păcătoase, lacrimi nefolositoare, lacrimi extrem de vătămătoare pentru cei ce plâng, căci ele provoacă moartea sufletului şi a trupului, după cuvântul Apostolului: „Iar întristarea lumii aduce moarte” (II Corinteni 7, 10). Această întristare a lumii deseori duce la păcatul de moarte al deznădejdii. - Arhimandrit Ioan Krestiankin, Pregătirea pentru spovedanie, Editura Egumeniţa, 2014

"Izvoare de apă s-au coborât din ochii mei, pentru că n-am păzit legea Ta" (Ps. 118, 136), spune psalmistul David, iar Sfântul Grigorie de Nyssa, în cartea sa Despre fericiri, ne sfătuiește: "Cel mai la îndemână ne este să socotim fericit acel plâns care se naşte pentru greşeli şi păcate, după învăţătura lui Pavel despre întristare, care zice că nu este un singur fel întristare, ci unul este lumesc iar altul după Dumnezeu; şi că roada întristării lumeşti este moartea, iar cealaltă lucrează celor întristaţi mântuire prin pocăinţă."

Nu veselia cea trecătoare, ci plânsul cel cu folos

Cine nu are în zilele noastre cont pe una dintre rețelele de socializare!? Ce ușor ni se pare a ne împrieteni în mod virtual și cu câtă nerăbdare așteptăm să primim acolo un compliment, o apreciere. În lumea virtuală pe care ne-o conturăm după bunul plac, părem cu toții mai buni, mai realizați, mai generoși, mai fericiți. Dar înfrumusețarea realității vieții noastre nu este ea făcută în mod artificial? Cu toții suntem tentați să facem asta, fiindcă tuturor ni s-a inoculat că doar oamenii fericiți sunt atrăgători, puternici, au deplin succes. Iată însă perspectiva Sf. Ioan Gură de Aur, în Omilia XV la Fericiri, unde explică: "Deşi toţi oamenii socot că trebuie invidiaţi cei ce sunt necontenit veseli, totuşi Hristos, în loc să-i fericească pe aceştia, îi fericeşte pe cei mâhniți, pe cei săraci, pe cei ce plâng, spunînd aşa: „Fericiţi cei ce plâng”, cu toate că toţi oamenii îi nefericesc pe aceştia. Şi iarăşi, în această fericire Hristos n-a vorbit îndeobşte de cei care plâng pentru fel de fel de pricini, ci de cei ce plâng pentru păcatele lor. Orice alt plâns este oprit cu străşnicie, cum este plânsul pentru vreunul din bunurile acestei lumi. Aceasta a arătat-o şi Pavel zicând: „întristarea după lucrurile lumii aduce moarte; dar întristarea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire, fără părere de rău”. Aici Hristos fericeşte pe cei întristaţi după Dumnezeu; şi nu vor­beşte de cei întristaţi puţin, ci de cei tare întristaţi. De aceea nici n-a spus: „cei ce se întristează”, ci „cei ce plâng”. Porunca aceasta este, la rândul ei, dascăl de filozofie. Dacă cei care plâng moartea copiilor sau a soţiei sau a unei rude, nu mai iubesc, în timpul durerii lor, nici banii, nici trupurile, nu se mai dau în vânt după slavă, nu-i mai supără ocările altora, nu mai sunt măcinaţi de invidie şi nu mai sînt asaltaţi de nici o altă patimă, că jalea şi plânsul pun stăpânire desăvârșită pe sufletul lor, apoi mai multă filozofie decât aceasta vor arăta cei ce-şi plâng păcatele lor, aşa cum trebuie să le plângă.

– Şi care le e răsplata? „Că aceia se vor mângâia”. – Unde se vor mângâia? – Şi aici şi dincolo! Şi pentru că porunca aceasta este împovărătoare şi grea, Hristos a făgăduit să dea ceea ce o face mai cu seamă uşoară. Deci, dacă vrei să te mângâi, plângi! Să nu socoteşti enigmă cuvintele acestea! De-ar veni asupră-ţi volburi de supărări, vei fi deasupra tuturora, dacă Dumnezeu te mângâie. Dumnezeu dă totdeauna cu mult mai multe răsplăţi decât dureri. Aşa face şi aici: fericeşte pe cei ce plâng, nu după vrednicia plânsului lor, ci după iubirea Sa de oameni. Cei care plâng, îşi plâng păcatele; iar acestora le e îndestulător că au dobândit iertare şi dezvinovăţire. Dar pentru ca Dumnezeu este iubitor de oameni nu-Şi mărgineşte răsplata numai la izbăvirea de muncile iadului, nici numai la iertarea de păcate, ci, îi fericeşte pe cei ce-şi plâng din inimă păcatele şi le dă multă mângâiere. Hristos ne porunceşte să plângem nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru păcatele altora."

Plânsul din compasiune este binecuvântat

Vedeți, a fi, a deveni o parte sau un șurub al vieții acesteia este o suferință. Și atunci cel care este în lume, dar care vrea să nu fie în lume, acela se întristează, acela plânge, acela varsă lacrimi. Varsă lacrimi pentru el, pentru aproapele lui, pentru toți cei care sunt în suferință, pentru păcătoși. El se roagă cu lacrimi pentru cei care îl vrăjmășesc și pentru cei care îl iubesc. Ați auzit azi rugăciunile de la Sfânta Liturghie ale Sfântului Vasile cel Mare: „Doamne, pe cei buni păstrează-i în bunătatea lor. Pe cei rai, fă-i buni! Celor care ne vrăjmășesc stinge-le vrajba! Pe cei care ne iubesc pe noi întărește-i! Tinerețile le condu cu înțelepciunea Ta, bătrânețile le întărește, pe copii îi creste în dragostea Ta!”. Aceasta înseamnă cei ce plâng. V-ați gândit vreodată că Mântuitorul, Care a fost Fiul lui Dumnezeu și a venit în această lume, nu a avut decât o singură cămașă în care a umblat îmbrăcat? Desculț prin căldura Israelului, calcând peste pietre… Și când a venit cineva, un bogat și i-a spus: „Vreau sa Te urmez oriunde vei merge“, El i-a răspuns: „Fiul Omului n-are unde să-Și plece capul. Vulpile au vizuini, păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-Și plece capul!”. Așa a fost Iisus! Un străin în lumea aceasta. A plâns pentru toți, a plâns pentru Lazar, pentru toata suferința oamenilor... Iar Dumnezeu I-a dăruit slava învierii Sale. Să știți că lacrimile care se varsă pentru durerea cuiva sunt lacrimi binecuvântate. Ele vă spală inima și sufletul. Să nu vă rușinați de lacrimi! Niciodată! Plângeți și pentru necazurile personale, dar să nu vărsați lacrimi de furie, de mânie sau de blestem! Să vărsați lacrimi de durere, de dragoste, căci ele vă purifica sufletul și vă apropie de Hristos. Și așa fericiți veți fi. (din: Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009)

Sfântul Siluan Athonitul mărturisește că atunci când vede deznădejdea ce se cuibărește în sufletele celor care nu se pocăiesc, i se face milă de ei și plânge. Regretă faptul că aceștia nu-L cunosc pe Dumnezeu caci, "dacă fiecare suflet L-ar cunoaște pe Domnul, ar cunoaște cât de mult ne iubește și atunci nimeni nu ar mai deznădăjdui de mântuirea sa, nici nu ar mai murmura".

Plânsul Maicii Domnului, plânsul mamei creștine

Se spune și așa este, că nicio rugăciune nu este mai puternică decât rugăciunea mamei. Iubirea profundă care o leagă pe mamă de copiii ei, străpunge cerul sfidând timpul și distanțele. Cea mai desăvârșită dintre mame, pentru noi toți rugătoare și grabnică mijlocitoare, este Maica Domnului. Dată fiind legătura puternică dintre Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu întrupat din ea, am putea spune că din chiar momentul întrupării se stabilește o tainică relație între Maica Domnului și Biserică. Cu alte cuvinte, aceeași legătură interioară unică, rudenia trupească și duhovnicească dintre Maica Domnului și Fiul său Iisus Hristos, se prelungește, prin Duhul Sfânt și între Maica Domnului și Biserică. Așa se explică, desigur și în acord cu maternitatea spirituală a Născătoarei de Dumnezeu, motivul pentru care Maica Domnului are o relație duhovnicească cu fiecare membru al Bisericii, în care vede un alt fiu al său, unit cu Fiul Sau dumnezeiesc. – Pr. Prof. dr. Stefan Buchiu

În Canonul de rugăciune către Maica Domnului, ne mângâiem rostind: Cu rugăciunile tale de maică, potolește valul chinurilor care i-a ajuns pe robii tăi, adormind vânturile cele potrivnice, alungând departe de noi furtuna vrăjmașă. Pe Fiul tău înduplecându-L, pe Domnul cel plin de bunăvoire, dă dezlegare, numai printr-un semn, rugătorilor tăi din toată răutatea, ca să alunge cele întristătoare, ca una ce ai putere, Născătoare de Dumnezeu

Mama Fericitului Augustin spunea: „Nu poate pieri fiul atâtor lacrimi“, plină de nădejde fiind în lungul răstimp de dinaintea convertirii acestuia la creștinism. Credința și lacrimile mamei pentru îndreptarea fiului l-au făcut pe un episcop al vremii să rostească cuvintele: Şi, într-adevăr, fiul atâtor lacrimi nu a pierit, căci Dumnezeu a lucrat în el mai presus de puterea de aşteptare sau înţelegere a oricărui om, transformând lacrimile mamei în bucuria naşterii întru credinţă a iubitului său fiu. Și astfel, pentru rugăciunile mamei, și fiul a dobândit darul lacrimilor mântuitoare. Mai ales cartea a opta a Mărturisirilor, Fericitul Augustin prezintă detaliat momentul convertirii sale la creștinism: „Mă îngrozeam şi nu aveam unde să fug de mine însumi“; „din fundul tainic al sufletului meu, adânca socoteală a tras şi a îngrămădit toată nenorocirea mea în faţa inimii mele, s-a iscat o furtună uriaşă, aducând o uriaşă ploaie de lacrimi“.

Un moment dureros din Sfânta Evanghelie, în care se face auzit plânsul de jale al mamelor, al femeilor mironosițe, este cel premergător răstignirii Mântuitorului.  Iisus le atrage atunci atenția spunând: "Nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri" (Luca 23, 28), ca o prevestire pentru prigoana ce avea să urmeze după Învierea și Înălțarea Sa la cer.

Plânsul icoanelor

Auzim tot mai des despre icoane care plâng. Minunea de acest fel se petrece în anumite locuri din lume, în biserici sau în casele oamenilor, iar lacrimile sunt de apă, sânge sau mir. Biserica ne învață că icoanele lăcrimează pentru păcatele noastre, după cum citim și în rugăciunile ortodoxe:

O, Maică Sfântă a celor ce cheamă cu evlavie numele tău! O, grabnică ajutătoare a neamului creștinesc, nădejde a celor deznădăjduiți! La tine alerg când mă aflu în necazuri și în dureri, așteptând milostivirea ta.

Nici un muritor nu a cunoscut o durere mai mare decât a ta atunci când L-ai văzut pe Preadulcele tău Fiu răstignit pe cruce. Nici o mamă nu a plâns pentru fiii ei cât ai plâns tu pentru căderile și durerile noastre. O, câte icoane ai udat cu lacrimile tale, ca să vădești creștinilor grija pe care le-o porți. Cum ai făcut să izvorască lacrimi din ochii tăi zugrăviți de mâini omenești!

Știind marea ta grijă pentru cei ce laudă numele tău, te rog, Preacurată, vezi suferința mea și neputințele mele, Preasfântă Fecioară, și nu mă lăsa să fiu biruit de ele. Știu minunile tale, știu dragostea pe care o arăți neamului creștinesc. De multe ori, te-ai arătat în chip minunat și ai dăruit vindecare celor dreptcredincioși.

Ajută-mă, Maică Preasfântă, ca, simțind acoperământul tău cel sfințit, să te cinstesc împreună cu toți îngerii și sfinții în toate zilele vieții mele. Amin. - Rugăciuni pentru bolnavi și învățături de credință ortodoxă despre boală, Editura Christiana și Sfânta Mănăstire Nera, București, 2001

Plânsul celui aflat în exil

"La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion" (din psalmul 136). În aceste cuvinte ale psalmului, noi, creștinii ortodocși, Noul Israel, ne aducem aminte că suntem în exil, străini de această lume, că dorim întoarcerea la adevărata noastră casă, raiul. Încă mai este timp; trebuie însă să ne amintim de adevărata noastră casă și să ne plângem păcatele care ne-au înstrăinat de casa noastră.

Să punem la inimă cuvintele Sf. Ioan Scărarul: “Înstrăinarea este îndepărtarea de toate, pentru ca gândul să fie făcut nedespărțit de Dumnezeu. Înstrăinarea este iubitoare și lucrătoare a plânsului celui fără de încetare.“ Înstrăinați de Rai, trebuie să devenim înstrăinați de lume, pentru a putea nădăjdui în întoarcerea noastră. Putem face aceasta dacă vom petrece aceste zile în post, rugăciune, înstrăinare de lume, participarea la slujbele Bisericii, în lacrimi de pocăință, în pregătirea pentru plina de bucurie Sărbătoare de la finalul acestei perioade de înstrăinare; iar prin urmarea acestor lucruri în aceasta vale a plângerii, să ne pregătim pentru și mai marea Sărbătoare când Domnul nostru se va întoarce să Își ia credincioșii săi în Noul Ierusalim, din care nu va mai exista înstrăinare, căci este veșnic. - Părintele Serafim Rose

Sfântul Ignatie Briancianinov, în "Plângerile unui monah", scrie următoarele: "Lacrimile mele nu cad pe dărâmături și nici pe mormane de cenușă; nu plâng după un templu făcut de mână omenească. Plâng mistuirea în flăcări a unui templu nevăzut, nezidit de mână omenească, pe care Dumnezeu l-a creat pentru o nevăzută, o înaltă slujire dumnezeiască. Plâng surparea unui oraș tainic, menit să fie sălaș și adăpost de gânduri și simțăminte binecuvântate." Plângerea sfântului este una "de pocăință și de iubire", este plângerea moștenită de la Adam, cel care "a început a căuta plânsul, gândind că va afla în el mângâiere după pierderea desfătărilor raiului"; este un mijloc de redobândire a vieții veșnice. Modelul suprem, invocat de Sfântul Ignatie Briancianinov, este însuși Mântuitorul Iisus Hristos, care "a lăcrimat cu lacrimile Sale intrutot sfinte, pentru Lazăr, cel mort de patru zile; Dumnezeu-Omul a vărsat dumnezeieștile Sale lacrimi pentru orașul în care furnica mulțime mare de oameni, pentru poporul care nu și-a dat seama de venirea lui Dumnezeu". Sfântul Ignatie Briancianinov spune că "lacrimile sunt fireşti pentru firea căzută. Înainte de cădere, firea omenească nu ştia ce sunt lacrimile - nu cunoştea decât preacurata desfătare a fericirii raiului, când a pierdut această fericire, i s-au dat lacrimile pentru a-şi arăta dorul de ea; i s-au dat ca mărturie a căderii, ca mărturie că se află sub mânia dumnezeirii, ca nădejde că va recăpăta cândva fericirea".

Plânsul cu lacrimi de sânge al Mântuitorului Iisus Hristos

"În Ghetsimani, Iisus S-a arătat solidar cu fragilitatea noastră omenească"

După Cina cea de Taină, Hristos îşi cheamă ucenicii în grădina Ghetsimani să se roage. Îi ia cu el pe Petru şi pe fiii lui Zevedeu, cărora le mărturiseşte întristarea sufletului şi mâhnirea care începuse să-L cuprindă. Retrăgându­-se câţiva paşi mai departe, se aşază în genunchi, îşi pleacă faţa la pământ şi se roagă lui Dumnezeu cu sudori de sânge. Aici a avut loc o ultimă şi supremă ispitire a Mântuitorului, acea agonie, El biruind pe diavolul, care-i punea înainte frica de moarte, prin rugăciune şi deplină supunere faţă de voia Tatălui ceresc. Luând asupra Sa păcatul lumii, Iisus poartă şi întreaga nelinişte existenţială a lumii. Dramatismul acestei confruntări decisive, evidenţiat nu numai de Sfintele Evanghelii (cf. Mt 26, 36-46; Mc 14, 32-42; Lc 22, 39-46), ci şi de Epistola către Evrei (5, 7), este subliniat şi de sudoarea de sânge a Mântuitorului, de care vorbeşte medicul şi evanghelistul Luca, acel fenomen fiziologic numit hemathidroză. Era o luptă ce se ducea în El Însuşi între frica omului, care mergea până la vărsarea de picături de sânge amestecate cu sudoarea Sa, şi hotărârea de a-şi pune de acord voia Sa omenească cu voia Tatălui ceresc, care era şi voia lui dumnezeiască ce voia această moarte şi nu accepta să fie evitată.

Iisus le împărtăşeşte ucenicilor tristeţea Sa nemărginită, referindu-se la cuvântul Psalmistului: "Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?" (Ps 42, 6). Îi îndeamnă să vegheze şi să se roage împreună cu El pentru că avea nevoie ca Om de mângâierea şi însoţirea lor. - Ziarul Lumina - interviu cu părintele Constantin Preda, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti

Fericirea din lacrimi

Hristos vine de spune ca fericit va fi cel ce plânge! Nimeni nu a mai spus așa ceva până atunci. Fericirea poate sta în lacrimi? Cum poate înțelege aceasta o făptură atât de neputincioasă și de doritoare de fericire așa cum este omul? Întrebarea, însă, este următoarea: la ce fel de lacrimi face referire Hristos? Ajungem din nou la problema suferinței sufletești? Mereu aici? Lacrimi ale unui suflet printr-un trup care se știe mult prea trecător în această lume? Printr-o lume care nu face decât să rănească, să mânjească și să deformeze? Lacrimi de neputință și de durere față de tot ceea ce este în jur? Nefericiți cei ce nu plâng atunci când copiii nu mai știu ce este curat și frumos, când dreptatea și adevărul nu mai au loc printre noi, când fățărnicia și imoralitatea sunt legi ce domnesc prea mult printre și în oameni și atunci când Hristos însuși nu mai este Calea și Bucuria unor oameni care chiar se consideră ei înșiși a fi fericiți! Fericiți cei ce plâng atunci când singurătatea îi apasă mult prea dureros, când prietenii îi trădează, îi mint sau pur și simplu aleg un alt drum în viață, unul prea murdar, când durerea și uitarea celorlalți ne apasă și pe noi și atunci când se văd a fi mereu plini de suspine și de lacrimi într-o lume care nu știe nici de Hristos și nici de suferința Lui! O fericire a lacrimilor, cu greu de înțeles de către cei ce nu mai plâng pentru sufletele lor. Niște lacrimi provocate mereu de cei din jur, care rânesc, lovesc și îi bruschează pe cei săraci și singuri cu sufletele lor, la marginea unei lumi. În așteptarea lui Hristos. - Pr. Paulin Lecca

"Izvorul apelor lacrimilor se naște din lemn, adică din răstignirea trupului cu patimile și poftele lui."

Cele mai subtile analize ale plânsului și ale tuturor varietăților lui ni le-a dat Sfântul Ioan Scărarul, în treapta a șaptea a scrierii sale. "Precum consumă focul trestia, așa curăță lacrima orice pată văzută și spirituală. Plânsul constituie boldul cel de aur al sufletului, care îl liberează de pironirea pe lemnul grijilor lumești și de orice împătimire și care, printr-o cuvioasă întristare, îl face să se îndrepte continuu spre supravegherea inimii. Lacrimile alungă râsul. Dacă cineva a îmbrăcat plânsul ca pe o haină de nuntă fericită și plină de har, acela a cunoscut râsul duhovnicesc al sufletului. Desființează păcatul, și e de prisos lacrima îndurerată a ochilor trupești. În Adam nu a fost lacrima înainte de cădere, precum nici după înviere nu va mai fi, odată ce a fost desființat păcatul." (Filocalia, vol.IX, Scara, Treapta VII) Pentru Sfântul Ioan Scărarul, legile ascezei sunt deja o participare la Patima lui Hristos: "Izvorul apelor lacrimilor se naște din lemn, adică din răstignirea trupului cu patimile și poftele lui." - Iulian Predescu

Plânsul, dat ca pildă de pateric

O pildă despre foloasele plânsului întâlnim şi în Patericul egiptean: "Un frate l-a întrebat pe un bătrân zicând: ce voi face, părinte, ca să mă mântuiesc? Spune-mi un cuvânt de învăţătură! Bătrânul i-a răspuns: când a bătut şi a certat Dumnezeu Egiptul, atunci nu era acolo nici o casă în care să fie plângere. Aşa fă şi tu, fiule, de vrei să te mântuieşti: lăcrimează şi plângi şi Dumnezeu te va milui şi te vei mântui." (Patericul egiptean)

Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera

"Pune lacrimile mele înaintea Ta, după făgăduinţa Ta" (Ps. 55, 8), întrebându-L plin de speranţă, încrezător în milostivirea Lui: "Ne vei hrăni pe noi cu pâine de lacrimi şi ne vei adăpa cu lacrimi, peste măsură?" (Ps. 79, 6). Lacrimile pot alina suferinţa, iar oamenii speră că "Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe toate feţele" (Is. 25, 8), pentru că "cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera" (Ps. 125, 5).

 



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Este păcat ca ortodocșii să trimită pomelnice la Zidul Plângerii? - Cristina Roman
 

În ultimii ani calea pelerinajelor la Locurile Sfinte s-a deschis tot mai mult și românilor. Numeroși creștini ortodocși se bucură astfel de binecuvântarea de a călători în Țara Sfântă - Israel. Odată ajunși, li se oferă ocazia să viziteze nu numai biserici și mănăstiri ortodoxe, ci și locuri sacre pentru poporul evreu, pe care le recunoaștem din evocările Vechiului Testament. Între acestea se numără de exemplu Sinagoga din Capernaum, orașul copilăriei lui Iisus. Sinagoga din Capernaum este locul în care Mântuitorul Iisus Hristos și-a început activitatea de propovăduire a Împărăției lui Dumnezeu, precum citim: "După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit in Galileea, propovăduind Evanghelia împărăției lui Dumnezeu și zicând: "S-a împlinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie." (...) Și, venind în Capernaum, îndată intrând sâmbăta în sinagogă, îi învăța. Și erau uimiți de învățătura Lui, căci El îi învăța pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor" (Marcu 1, 14-22).

Un alt loc de pelerinaj este Zidul Plângerii, locul din Ierusalim cel mai iubit de evreii din întreaga lume și cel mai frecventat obiectiv turistic israelian, locul unde se „cobora” Dumnezeu, aducând binecuvântarea Sa peste poporul lui Israel. Acesta e zidul care a rămas din curtea celui de-al doilea Templu de acum circa 2 000 de ani. Templul lui Solomon, care găzduia Chivotul Legii, toiagul lui Aaron, tablele lui Moise conținând cele zece porunci și mană, a fost construit în secolul al X-lea î.Hr. și distrus de babilonieni în anul 586. Cel de-al doilea Templu a fost terminat și închinat în anul 516 î.Hr. Zidul actual este de fapt peretele vestic de susținere a platformei artificiale pe care se înălța Templul. Acesta a fost din nou distrus în anul 70, de către romani. Trebuie să ne reamintim și faptul că evreii nu aveau voie sa se roage la Zidul Plângerii înainte de 1967, când zona se afla sub ocupația Iordaniei. Odată cu Războiul de Șase Zile, când Israelul a ocupat Ierusalimul de est, rugăciunea la locul sacru a fost permisă tuturor credințelor.

Bilețele cu rugăciuni

Ceea ce atrage atenția pelerinului asupra acestui loc sunt zecile de mii de bilețele cu rugăciuni, strecurate de evrei prin crăpăturile zidului, într-o tradiție foarte veche. De unde vine obiceiul de a pune biletele cu rugăciuni în Zidul Plângerii? Este cumva greșit ca un creștin ortodox să lase la Zidul Plângerii un bilet cu un pomelnic și o rugăciune? Putem face acest lucru odată ajunși și noi în acest loc? Este bine dacă trimitem un astfel de bilet printr-o cunoștință care călătorește acolo?

În tradiția ortodoxă suntem familiarizați cu practică de a da acatiste sau pomelnice scrise la biserică, pentru împlinirea unor nevoi sufletești și trupești. Diferența între a da un pomelnic la o biserică ortodoxă și a trimite un bilet la Zidul Plângerii este în primul rând faptul că, pe acesta din urmă nu îl citește nimeni. Biletul de la Zidul Plângerii nu este pomenit. Scopul oricărui acatist sau pomelnic este acela de a chema ajutorul lui Dumnezeu printr-un mijlocitor, prin preot ca slujitor al Domnului și al oamenilor. În mănăstiri există și practica pomenirii/ citirii de către monahi și monahii a mulțimii de acatiste și pomelnice, sub ascultare și binecuvântare de la stareț.

Evreii în schimb, văd în aceste bilețele o formă de comunicare cu Dumnezeu în locul unde Domnul a vorbit direct poporului ales. Dar noi, ortodocșii, să ne cercetăm cu luare aminte pe noi înșine și să ne întrebăm: facem acest lucru mai întâi în bisericile noastre? Ne rugăm noi în primul rând în Sfintele Altare ortodoxe, participăm noi la Sfintele Taine, comunicăm noi cu Dumnezeu prin rugăciunea individuală și prin cea de la Sfânta Liturghie, sau suntem doar în căutarea unor rețete miraculoase de reușită și împlinire a unor dorințe?

Dacă ceea ce ne atrage să lăsăm un bilețel la Zid este faptul că așa se face, că așa fac și cei din jurul nostru, creștini sau necreștini, dacă facem acest lucru ca pe o practică ce ține de superstiție, atunci cu siguranță gestul nostru este zadarnic și nebinecuvântat. În acest caz, nu am face altceva decât să fim asemenea celor care aruncă monede în unele fântâni, punându-și totodată o dorință.

Pentru noi, creștinii ortodocși, Golgota, locul unde Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit pe cruce, a devenit noul Zid al Plângerii. La Golgota suntem chemați să ne tângui, să jelim, să plângem, să ne mărturisim păcatele și să ne pocăim, după cum ne îndeamnă și versurile acestei minunate pricesne românești:

Pe muntele Golgota-n sus

Stă tristă crucea lui Iisus

Pe care s-a răscumpărat

Al lumii greu păcat.

Aș vrea și eu pierdut și dus
Să plâng sub Crucea lui Iisus

De rugat, ne putem ruga oriunde, căci omul sfințește locul, ceea ce face diferența este să fim conștienți cui și pentru ce ne rugăm. Să ne amintim pururi că ne rugăm lui Dumnezeu cel Bun și milostiv, lesne iertător și Atotțiitor, lui Dumnezeu cel în Treime slăvit, Tată, Fiu și Duh Sfânt, în care credem și în care mărturisim înaintea tuturor neamurilor și popoarelor. Nu ne rugăm la pietre, la ziduri, la pereți, ci la Dumnezeu. Scrierea unei rugăciuni pe o bucată de hârtie și trimiterea ei la biserică să fie ca un simbol al relației noastre permanente cu Dumnezeu.

Dar ce se întâmplă cu zecile de mii de bilete  strânse cu timpul la Zidul Plângerii? În 2016, de exemplu, zece milioane de vizitatori au trecut pe la Zidul Plângerii și mulți dintre ei au pus cereri de rugăciune între pietrele străvechi ale zidului. Evreii care nu pot ajunge personal acolo își trimit rugăciunile prin poștă, e-mail sau chiar mesaj. Atunci când acele crăpături sunt prea pline, sunt golite de două ori pe an, înainte de sărbătoarea Paștilor și înainte de Anul Nou evreiesc (în toamnă), cei special aleși le adună în saci și apoi le îngroapă în cimitirul de pe Muntele Măslinilor. Rabinul de la Zidul Plângerii spune că nimeni nu va citi acele scrisori, fiindcă sunt bilețele între om și Creatorul Său. Potrivit practicilor iudaice, e interzis a distruge ceva pe care e scris numele lui Dumnezeu. Asta înseamnă că aceste bilete cu rugăciuni sunt tratate cu același respect precum sulurile de Tora deteriorate sau uzate și cărțile de rugăciune.

Părintele Iosif  Trifa, în cartea Pe urmele Mântuitorului, explică mai pe larg semnificația tânguirii evreilor la Zidul Plângerii. Iată câteva fragmente:

"De ce plâng evreii la acest zid? Cine cunoaște Biblia știe de ce. Evreii îşi plâng mărirea pierdută, îşi plâng aducerea aminte a vremilor când erau o îm­părăţie şi aveau o ţară a lor. Îşi plâng pedeapsa ce i-a ajuns şi i-a împrăştiat în cele patru părți ale lumii. Şi au de ce plânge. Poporul evreu stă sub un blestem şi o pedeapsă cumplită. Ei stau sub blestemul pe care 1-au adus asupra lor cuvintele strămoşilor lor care au strigat în faţa lui Pilat „Sângele Lui (al lui lisus), asupra noastră şi asupra co­piilor noştri”. Acest blestem i-a împrăştiat în toata lumea. Această osân­dă pe care au luat-o asupra lor, i-a făcut un popor fără ţa­ră, uitaţi de Dumnezeu şi batjocoriţi de oameni. Evreii şi istoria lor sunt doar cea mai grăitoare mărturie des­pre plinirea Scripturilor.

La Zidul Plângerii, evreii se roagă cu multă dure­re. Nu-i vor­bă, sunt şi aici destui care se roagă mecanic, numai cu bolboroseala gurii, ca prin sinagogi, dar sunt unii care se roagă cu toate suspinele inimii lor. Am văzut în special pe câteva femei plângând cu durerea mamelor care şi-au pierdut copiii. În decursul rugăciunii, plângătorii să­rută şi îmbrăţişează pietrele din zid, care sunt tocite de mulţimea lacrimilor şi sărutărilor.

În decursul plângerii, evreii cântă versuri din Bi­blie, şi în special din Plângerile lui Ieremia. Un rabin începe plângerea, strigând: „Din pricina templului care s-a sfărmat…”, la care gloata răspunde, plângând: „stăm singuratici şi plângem…”. „Din pricina ziduri­lor noastre care s-au prăvălit… noi stăm singuratici şi plângem. Din pricina faimei noastre care s-a stins… noi stăm singuratici şi plângem… Am rămas de izbelişte şi plângem… Părinţii noştri au păcătuit şi nu mai sunt, dar noi purtăm păcatele lor… Ne doare inima şi ni s-au întunecat ochii din pricină că muntele Sionului este pustiit, şacalii se plimbă pe el… Întoarce-ne, Doamne, la Tine şi ne dă zile ca cele de odinioară…” (Plângerile lui Ieremia).

În tăcerea serii, tânguirea evreilor este impresio­nantă, mişcătoare. Ai sta să lăcrimezi cu ei dacă n-ai şti că sunt urmaşii celor care L-au răstignit pe Mântui­torul. Te-ai ruga şi ai plânge împreună cu ei dacă ei ar stropi cu lacrimile lor greşeala strămoşilor lor care au răstignit pe Mântuitorul. Dar evreii nu plâng această greşeală. Ei plâng pedeapsa ce i-a ajuns, dar nu plâng păcatul pentru care le-a venit osânda. În inima lor ei şi acum urăsc pe Cel Răstignit, urăsc pe Cel profeţit de proorocii lor, pe lisus Mântuitorul. La zidul plângerii îţi vine să plângi orbia sufletească a acestui popor.

În istoria omenirii nu se cunoaşte orbie sufletească mai mare decât cea a poporului evreu. Toată Biblia Ve­chiului Testament, Biblia pe care o citesc şi ei, este plină de profeţiile care s-au împlinit cuvânt cu cuvânt despre Mântuitorul – şi totuşi nu vor să-L primească pe lisus Mântuitorul. De mii de ani ei stau sub osânda şi blestemul Sângelui Celui Răstignit pe Cruce, dar nici azi nu vor să primească iertarea şi mântuirea. Ei plâng pedeapsa, dar nu primesc iertarea.

Un cap de evreu galițian se întoarce spre mine. Ce înfăţişare grozavă are! Vina răstignirii lui lisus e scrisă în chip neşters pe faţa lui…"

Zidul Plângerii - Cum se petrec lucrurile aici ?

La principalele intrări spre Zidul Plângerii sunt instalate scanere. Unul dintre cele mai bune momente de vizitat Zidul Plângerii este în timpul sărbătorii Sabatului, de vineri seara până sâmbătă dimineața, când evreii se adună în piața imensă, citesc și dansează pe cântece tradiționale evreiești pana la apusul soarelui. Pe esplanada din fața Zidului Plângerii au loc, pe lângă rugăciuni, evenimente foarte diverse: lunea și joia dimineața se desfășoară ceremonii în timpul cărora băieții de 13 ani primesc majoratul religios; vinerea seara, studenții celebrează, la apusul soarelui, sosirea Sabatului; tinerii căsătoriți vin să se fotografieze, iar copiii din clasa I primesc aici prima lor biblie.

Cum a început practica punerii de bilete la Zidul Plângerii

După cum povestește un rabin, tradiția biletelor la Zidul Plângerii a început în secolul al XVIII-lea, atunci când, spre folosul și progresul său spiritual, Azulai a fost imperios sfătuit de rabinul său să se mute din Maroc în Israel, iar pentru a-l determina, l-a însărcinat să ducă un bilet al rabinului și să îl depună la Zidul Plângerii. Se spune că Azulai și-a impachetat cu grija lucrurile, iar bilețelul de la rabinul său l-a cusut în căptușeala hainei pentru a se asigura ca nu îl pierde. Odată ajuns în Israel, Azulai a fost atât de prins cu alte probleme încât a uitat de bilet. În fiecare zi mergea la sinagogă pentru a învăța Tora, însă din cauza singurătății și lipsei de afirmare, lucrurile mergeau greu.  Într-o zi, în timp ce se întorcea acasă de la sinagogă, Azulai și-a amintit de biletul de la rabinul său și a alergat să își împlinească făgăduința. A strecurat biletul într-una dintre crăpăturile Zidului Plângerii. A doua zi la sinagoga, cineva a avut o întrebare complicată din legea iudaică, întrebare care printr-o “coincidență” se găsea chiar în capitolul de lege pe care îl studia Azulai. Așadar, Azulai a putut răspunde imediat. Văzând acest lucru, altcineva i-a pus o alta întrebare, la care Azulai a răspuns de asemenea. În scurt timp, reputația lui Azulai a crescut, iar un rabin local l-a iscodit ce a făcut pentru a se produce această schimbare.  Cu greu, după multa gândire, Azulai și-a adus aminte: “În urmă cu mult timp”, i-a spus el, “rabinul meu mi-a dat un bilețel să pun la Kotel, un biletel de care am uitat pana de curând.” Rabinul l-a convins pe Azulai să meargă împreună la Kotel, să găsească bilețelul și să citească textul scris pe el. Și iată ce au citit: “Dragă Doamne, fie voia Ta ca studentul meu Azulai să reușească în Israel!” Azulai a continuat să crească în Tora și a devenit unul dintre cei mai mari înțelepți ai timpului său, cunoscut până în ziua de astăzi sub acronimul de “Chida”. - (Articol redactat de Cristina Roman)

 

Surse web:

http://alfaomega.tv/stiri

www.crestinortodox.ro

www.dvatora.ro

Citiți și: Dicționar biblic- Templul din Ierusalim - Telegraful Român



Naşterea Domnului şi câteva implicaţii epifanice şi lumeşti - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

"Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, că întru dânsa ceia ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat, să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne, slavă Ţie” (Troparul Naşterii Domnului)

Lucrurile s-au sucit astăzi până într-atât încât naşterea unui copil cu tot ceea ce implică ea este cu mult sub nivelul minunii şi, cu atât mai puţin, generatoare de bucurie. Nu generalizăm dar nici nu putem da vina pe un loc anume unde se petrec aşa treburile. În cel mai fericit caz, secularizarea sau înlumirea autonomă a omului este îndeobşte invocată atunci când se caută explicaţii pentru acest fapt de necontestat şi multe crime se petrec în numele acestei ideologii. Lumina de sus este agresiv înlocuită cu iluminismul sau cu iluminatul de jos.

Cât despre Naşterea Domnului, vocabularul este unul pestriţ, reflectând în acelaşi timp valorile după care oamenii îşi ghidează viaţa: Mangaliţa, Trupul lui Hristos, vin Recaş, Sângele lui Hristos, cozonac, post, brad, cadouri, căinţă pentru păcate, Revelion, Biserică, manele, colinde etc. etc. Problema nu vine de acolo că vreunul din aceste cuvinte ar suna urât sau ar reprezenta vreo prostie oarecare, la fel cum un cuţit nu poate fi socotit vinovat pentru că este cuţit.

Cu toţii trăim şi ne hrănim cu de toate şi, prin urmare nu vorbim de specii diferite de oameni, avându-l în vedere pe acelaşi homo sapiens care fie că vrea, fie că nu, tot chipul lui Dumnezeu este. Chipul dumnezeiesc însă, dacă tu nu vrei, nu te mântuieşte cu forţa.

 

Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi umează mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan, 8, 12).

Hristos Domnul a rostit aceste cuvinte într-o sâmbătă în visteria templului, după ce a iertat-o pe femeia păcătoasă şi înainte de a-l vindeca pe orbul din naştere. Dovada gândirii secularizate şi autonome a evreilor, deşi erau toată ziua cu Doamne, Doamne, pe buze, este întrebarea pe care şi-o adresau retoric şi sardonic: „Nu cumva îşi va ridica singur viaţa?”. Pentru ei Hristos nu prea era în apele lui.

Eu, însă, ce gândesc şi ce simt atunci când aud/ascult sau când cânt Troparul Naşterii Domnului? Sunt în text cel puţin zece cuvinte care se referă la lumină şi semnificaţiile ei. Care lumină? Cine e Lumină? Ce fel de lumină? Lumina credinţei? Lumina raţiunii?

Să spunem ceva despre lumina raţiunii, de vreme ce pentru mulţi dintre cei de azi sporul tehnologic şi ştiinţific face din credinţă un element dispensabil. Căci ce rost are să ne chinuim cu „dovada lucrurilor nevăzute” (Evrei 11, 1), câtă vreme totul se poate explica şi este la vedere? De exemplu, aşa cum pentru astfel de cugetători ştiinţifici, dacă le spui că în condiţii experimentale un snop de grâu se poate preface instantaneu într-o bucată de carne, lucrurile sună cât se poate de inept şi imposibil, tot astfel, pentru aceeaşi cugetători, e cât se poate de evident că omul este ceea ce mănâncă şi că pâinea pe care o consumă omul devine carnea lui. Şi dacă minunile se petrec zilnic, atunci de ce nu cred în minuni? Uite că nu întotdeauna este nevoie de credinţă ca să crezi într-o minune, consecvența raţiunii fiind de ajuns. Concluzia: nu numai credinţa omului s-a deteriorat, ci şi modul lui de a gândi.

Dumitru Constantin Dulcan, aminteşte de un experiment realizat anii ’83 în Franţa. Se ia un foton şi se împarte în două introducându-se apoi fiecare parte într-un tub separat de fibră de sticlă. După şapte kilometri cele două particule fotonice au fost eliberate din instalaţie şi s-au unit în formula originară, căutându-se una pe alta (Dulcan, 2017, p. 11). Deci raza de lumină este şi undă şi corpuscul.

Exact acelaşi lucru, adică tendinţa creaţiei spre unitate, se poate observa şi în cazul aşa-numitului experiment cu masa: dacă pui o masă sub cerul liber pe un loc drept şi începe ploaia, sub platforma mesei locul se păstrează uscat. Însă, dacă iei aceeaşi masă şi o aşezi într-o cameră întunecată şi aprinzi becul care se află exact perpendicular pe suprafaţa mesei, razele luminoase pătrund şi sub respectiva masă, unindu-se şi luminând.

Deşi lucrurile acestea sunt încă verificate ştiinţific şi tehnologic la zi, încă de mult timp Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbea despre raţiunile sau logoi creaţiei care se adună în Logosul Întrupat, originea şi ţinta a toate câte sunt: „Căci El trebuia să Se creeze în chip neschimbat ca noi, primind, pentru nemăsurata iubire de oameni, să Se facă chipul şi simbolul Său şi să Se arate din Sine în mod simbolic pe Sine; şi prin Sine, Cel arătat, să călăuzească spre Sine, Cel cu totul ascuns în nearătare, toată creaţiunea şi să ofere oamenilor, cu iubire de oameni, prin lucrarea dumnezeiască în trup, semnele vădite ale infinităţii nearătate şi ascunse dincolo de toate şi cu neputinţă de a fi înţeleasă sau numită de nici una din existenţe, în nici un mod”(Ambigua, 1983, p. 164).

Aceasta este lumina şi sensul unui singur logos al întregii realităţi a creaţiei pe care îl cuprinde în sine Logosul întrupat, ca pe un principiu unificator al tuturor, spre a le conduce spre Împărăţia lui Dumnezeu (Thunberg, 1999, p. 82).

Hristos este Lumina cea adevărată care a venit în lume să le unească pe toate între ele şi cu Sine „şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). Şarpele cel vechi şi plin de invidie lucra în întunericul păcatului, pentru că „el este întotdeauna viclean, foloseşte căi întunecate şi ocolite pentru a împresura pe om” (Sfântul Ciprian, 1981, p. 434).

Lucrarea diavolului este întunecoasă şi inspiră toate formele de plăceri consumiste şi seculare, folosindu-se de simţurile noastre ca de nişte ferestre neîntărite ale cetăţii personalităţii noastre duhovniceşti şi, totodată, atacându-ne din interior prin stârnirea poftelor păcătoase. De aceea, prin întruparea Sa, Domnul Hristos, Mirul cel Sfânt, ne-a vindecat şi ne-a uns firea noastră cea slăbită de întunericul şi de umbra morţii, făcându-ne alunecoşi pentru mâinile întinse ale vrăjmaşului.

Facem acum o paranteză pentru cei a căror percepţie asupra lucrării diavoleşti este una mai ştiinţifică, în sensul că până acum, experimental vorbind, nu s-a demonstrat existenţa diavolului. Aş adăuga, complementar, că până la momentul de faţă nu ştiu să existe vreun studiu ştiinţific care să ateste inexistenţa lui. Astfel, se face că odată, într-un ajun de Paşti m-am dus până la mama mea care vindea pâine la un chioşc. Coada la pâine era destul de mare şi, oricum, oamenii erau într-un tremor al grabei specific timpului. Bineînţeles că dorind să-i spun şi eu ceva mamei, aşa ca înainte de sărbători, m-am furişat prin spatele chioşcului şi am intrat. Atât i-a trebuit unui individ a cărui mânie era, iarăşi zic, specifică sărbătorilor şi care a început să mă împroaşte şi pe mine şi pe mama cu tot felul de cuvinte acuzatoare. Degeaba am tot încercat să-i spun că sunt fiul ei şi că nu m-am băgat în faţă să iau pâine că n-aveam cu cine. Domnul respectiv intrase pe pilot automat. Era victimă clară a propriului sistem limbic, a cărui amigdală s-a declanşat ca pe timpurile protoistorice când lupta pentru hrană era pe viaţă şi pe moarte. Şi acum mă întreb: unde era capacitatea de judecată şi decizie a persoanei respective şi oare cine şi-a băgat coada să întrerupă tocmai impulsul decizional al neocortexului? Şi încă ceva: cum oare de tocmai de sărbători reuşesc unii să deverseze o asemenea cantitate de impuls nervos şi mânios. Pentru mine, cel puţin, asta ar putea fi o dovadă a săgetării diavoleşti care a pătruns în cetatea persoanei pe căile corticale inferioare pentru a impieta asupra funcţiunii instanţelor corticale superioare, responsabile de organizarea reacţiilor, să zicem, mai raţionale. Aşadar, şi dacă diavolul există?

„Să fie lumină!”

 

Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi” (Evrei 13, 8)

În această parte a materialului nostru, principiul după care ne vom ghida demersul este este unul liturgic, adică în legătură cu şi din rugăciunea Sfintei Liturghii, pe a cărui Sfânt Disc este înfăţişată simultan Naşterea şi Paştile Domnului Hristos, prezente în înseşi cinstitele şi, apoi, Sfintele Daruri.

“Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de mine, păcătosul şi nevrednicul Tău rob. Că Tu eşti Cel ce aduci şi cel ce te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostrum…” (Rugăciunea din timpul cântării heruvimice).

Aşadar, Hristos Domnul este Cel ce săvârşeşte Taina Sfintei Liturghii, însoţit de rugăciunile comunităţii sintetizate în rugăciunea preotului slujitor şi pentru care comunitate se şi săvârşeşte Taina Euharistiei. Iar dacă Hristos este Săvârşitorul prin excelenţă al Tainei Liturgice, atunci totul este posibil în prezentul liturgic continuu, unde nu mai este trecut, present şi viitor aşa cum le cunoaştem noi, adică liniar sau circular-mitologic aşa cum ar zice Mircea Eliade. De aceea este posibil să ne aducem aminte nu numai de “trecut”, ci şi de a doua Venire de la sfârşitul lumii: “Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de Cruce, de Mormânt, de Învierea cea de a treia zi, de Înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de-a doua slăvită iarăşi venire” (Liturghier, 2012, p. 174).

 

Pe aceste cuvinte pauline revelate (Evrei 13, 8) şi pe aceste texte patristice citate, fundamentăm unitatea liturgică şi de semnificaţie teologică a sărbătorilor de iarnă, adică a Naşterii Domnului cu praznicul Tăierii Împrejur şi cu Botezul Domnului. Lumina divină le uneşte pe toate. Aşa cum am văzut, troparul Naşterii este plin de semnificaţia luminii. Contrapunctic, şi troparul Bobotezei se referă la lumină: „…Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire Ţie”.

Pe lângă această corespondenţă care poate aminti şi de faptul că a fost un timp când aceste praznice împărăteşti se celebrau împreună, mai consemnăm şi prezenţa porumbelului în textul unor colinde, astfel că „motivul stropirii cu apă de către porumbei apare însă şi în colinde, fie ca aluzie la un ritual precreştin, fie ca simbol al Sfântului Duh şi al Botezului” (Giurgiu, 2014, p. 86).

Această unitate de reverberaţie teologică merge şi mai departe, până la Sfintele Paşti, tot praznic al Luminii, evidenţiindu-se într-un colind cum atunci când Pruncuşorul întingându-şi mâna în mărăcinii din jur, „din mânuţă-i curge sânge/Ziurel de ziuă/Pruncuşorul începe-a plânge/Ziurel de ziuă”. Să nu uităm însă nici de modificările apărute de-a lungul timpului şi în calendarul popular, când începutul anului din luna martie, odată cu renaşterea naturii, a fost mutat la I ianuarie. Ori Învierea Domnului se prăznuieşte simultan cu regenerarea naturii, fapt care ar fi putut influenţa, odată cu modificarea amintită, şi transferul de semnificaţie teologică de la Paşti la Crăciun.

Tot in acest context temporal, nu atât de clar din perspectiva istoriei apariţiei acestei modificări dar mult mai precis ca semnificaţie, putem regăsi în jocul cu măşti specific sărbătorilor de iarnă ( Jocul ursului, Capra, Jocul cerbului, Turca, Brezaia) elemente care ţin de resuscitarea naturii prin moartea şi învierea divinităţii: “zeul era jertfit, corpul lui infuzat în pământ în felurite forme, ceremenie însoţită de bocirea festivă şi cât mai dramatică a zeului, după care avea loc învierea lui din aceste membra disjecta, spre bucuria enormă a colectivităţii, căci învierea lui asigura implicit reînvierea naturii, îndeosebi a vegetaţiei. Drama sacra era considerabil accentuată de criza provocată în omenirea străveche prin nimicirea ameninţătoare a zilei, când soarele părea pe punctul de extincţie, la capătul puterilor lui. Abia sacrificarea zeului îi împrumuta noi puteri, reactivau întreaga natură şi omenirea era salvată de spectrul pieirii” (Bîrlea apud Giurgiu, 2014, p. 101). Chiar dacă Ovidiu Bîrlea situează explicaţiile acestea într-un context precreştin, aceasta nu ştirbeşte cu nimic bogăţia de sensuri, teologice şi profane, pe care jocurile cu măşti din cadrul sărbătorilor de iarnă o aduce sensibilităţii noastre creştine şi ortodoxe.

Desigur că toate aceste elemente ale unităţii de mesaj teologic şi laic al colindelor noastre şi al teatrului popular românesc, pot fi încadrate în aria mai largă a considerării Naşterii Domnului Hristos ca împlinire a profeţiilor vechi-testamentare. Ori cea mai veche profeţie împlinită prin acest praznic este cea de la Facere 3, 15: “Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. Acum porumbelul îl învinge pe şarpele cel vechi. În această acoladă de timp post-paradisiacă, se pare că revelaţia primordială s-a diseminat la toate neamurile şi s-a păstrat deformat, dar s-a păstrat, în fondul spiritual, cultural şi filosofic, al acestor popoare, fapt care explică şi de ce Platon şi Aristotel sunt pictaţi pe pereţii unor lăcaşuri ortodoxe de cult.

Mai mult decât atât, acolada poate fi extinsă indefinit, dincolo de începutul lumii şi până dincolo de sfârşitul ei, până în veac. Dumnezeu l-a făcut pe om “luând ţărână din pământ”, în vederea Întrupării Cuvântului şi, pentru acest motiv, Arhetipul omului este Logosul întrupat (Nellas, 2002, p. 70). Aşadar, încă înainte de facerea lumii văzute şi nevăzute, mai exact din vecii vecilor, Treimea Dumnezeiască S-a gândit la facerea omului şi la Naşterea Domnului. De aceea Naşterea Domnului se mai numeşte şi Crăciun, de la “creaţio”, pentru a sublinia re-facerea ontologică a omului şi cosmosului în trupul lui Hristos – Biserica. Pentru că Cel Întrupat, venit în lume “să se nască şi să crească, să ne mântuiască”, ne-a adus Împărăţia lui Dumnezeu, El Însuşi fiind Împărăţia lui Dumnezeu. “Dar, prea iubiţi fraţi, Împărăţia lui Dumnezeu poate fi Hristos Însuşi, pe care-L dorim zilnic să vină, a cărui sosire voim să se împlinească fără zăbavă. Căci după cum El Însuşi este învierea, fiindcă în El înviem şi noi, la fel se poate înţelege El Însuşi ca împărăţie a lui Dumnezeu, fiindcă în El vom avea să împărăţim” (Sfântul Ciprian, 1981, p. 471). “Şi de-acum (de la Crăciun) până-n vecie/Mila Domnului să fie”.

 

Sus să avem inimile!”

Prin Naşterea Domnului şi, aşa cum am arătat, prin întreaga lucrare de mântuire pe care Dumnezeul Treimic o lucrează în cadrele prezentului continuu, veşnicia sărută timpul. Se realizează astfel nunta dintre Dumnezeu şi om, în Persoana divino-umană a Pruncului din Betleem, prin unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească în chip “neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”.

Şi tocmai pentru că omul a fost făcut după chipul Logosului înnomenit, capacitatea poftei şi voinţei lui de a se hrăni pe săturate numai cu veşnicia, se reflectă în aceea că “această funcţie psihică a omului “nu cunoaşte hotar”, pentru că Dumnezeu Creatorul “şi-a potrivit-o Lui Însuşi…ca numai în El Însuşi să ne putem bucura de întreaga plăcere” (Nellas, 2002, p. 150).

Indiscutabil, ceea ce motivează această ascensiune nupţială a firii omeneşti cu Mirele Cel ceresc este tocmai iubirea. Citându-l pe Sfântul Nicolae Cabasila, Nellas consemnează: “Iar dacă viaţa e puterea care mişcă cele vii, ce altceva decât iubirea însăşi ar găsi cineva că este ceea ce-i mişcă pe oamenii vii cu adevărat, al căror Dumnezeu este Dumnezeul viilor şi nu al morţilor, iubire care nu numai ca-i duce şi-i poartă, dar îi şi scoate cu uşurinţă din ei înşişi şi astfel poate acţiona mult mai mult asupra lor decât toată viaţa, încât devine mai puternic asupra lor decât viaţa; căci îi convinge să dispreţuiască viaţa, nu numai pe cea curgătoare, ci şi pe cea stătătoare. Dec ice altceva s-ar putea numi mai cu dreptate viaţă decât iubirea (agape)?” (Nellas, 2002, p. 154).

Iubirea dintre Creator şi firea creată este o iubire lucrătoare, în sensul că omului i-a fost dată posibilitatea împlinirii exigenţelor ei, posibilitate care a putut fi eludată doar prin canalizarea libertăţii în altă direcţie. Sfântul Maxim Mărturisitorul, este cel care reflectă dimensiunea verticală a nunţii dintre creat şi Cel Necreat, vorbind despre cinci medieri pe care omul le avea de îndeplinit pentru a realiza unitatea tuturor raţiunilor lucrurilor în Logosul preexistent unic, lucrare pe care omul nu a realizat-o şi, astfel s-a făcut necesară recapitularea acestor medieri prin întrupare. Cele cinci medieri sunt: 1. între creat şi Necreat, 2. în lumea lucrurilor create, între inteligibil şi sensibil, 3. în lumea sensibilă, între cer şi pământ, 4. pe pământ, între paradis şi lumea oamenilor şi, în sfârşit, 5. în omenire, între bărbat şi femeie. Bineînţeles că păstrându-se diferenţierea ontologică, această mediere multinivelară neimplicând “schimbarea naturilor sau speciilor diferenţiate”, a fost posibilă doar prin iubire. Oricare alte raporturi în afară de iubire autentică, ar fi implicat raporturi de forţă, de dominare, de constrângere într-un fel sau altul. Monofizismul care preconiza înghiţirea firii omeneşti de către firea dumnezeiască şi nestorianismul care, dimpotrivă, susţinea veşnicul paralelism dio-prosopist, sunt exemplificări ale unor raporturi de putere, nespecifice nici iubirii Sfintei Treimi care a motivat apariţia cosmosului şi a omului ca rege al lui, nici iubirii paradisiace în Împărăţia cerurilor unde Dumnezeu este totul în toate: “Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi” (I Corinteni, 15, 28). Sau, cum zice Sfântul Maxim însuşi: “Iar înţelegerea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi Tatăl este Iisus Hristos, care susţine cu puterea înţelegerii Sale raţiunile generale ale lucrurilor şi cuprinde cu chibzuinţa Sa părţile acestora ca Făcător şi Proniator prin fire al tuturor şi adună în Sine într-una cele distanţate şi stinge războiul dintre făpturi şi le leagă pe toate într-o iubire paşnică şi într-o armonie indisolubilă, pe cele din ceruri şi pe cele de pe pamânt, cum zice Apostolul (Col.1, 20)” (Thunberg, 1999, p. 85).

Lucrarea dumnezeiască şi îndumnezeitoare a Logosului făcut om, facilitează acţiunea teandrică de colaborare personală divino-umană, deoarece “mişcarea de coborâre a lui Hristos în Întrupare îi facilitează omului o mişcare corespunzătoare de ascensiune” (Thunberg, 1999, p. 80).

“Hristos se naşte, măriţi-l; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L; Hrisitos pe pământ, înălţaţi-vă; Cântaţi Domnului tot pamântul, şi cu veselie lăudaţi-L, popoare, că s-a preamărit” (Octoihul Mic, 1999, p.145).

Aceasta este întâmpinarea lui Hristos, aceasta este înălţarea spre Hristos, aceasta este cântarea pe care întreaga făptură i-o adresează, prin om, lui Hristos.

Şi pentru a arăta mai concret cum se asumă în mod concret roadele mântuitoare ale Întrupării, poate una dintre cele mai grăitoare pagini despre ceea ce înseamnă din perspectivă teologică relaţia omului cu Dumnezeu, cu Sine şi cu întreg cosmosul, relaţie făcută posibilă prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, este aceasta: “Mitropolitul rus, Petru din Krutiţa (1862 – 1937), ridicat de autorităţi, prin anii 1920, ani de persecuţie împotriva bisericii, călătorea, împreună cu alţi arestaţi, într-un vagon de marfă, spre unul din lagărele siberiene de exterminare (după cum relatează stareţul Herman de la Platina, din memoriile episcopului Atanasie Saharov). Gardienii aveau o predilecţie sadică pentru înaltul prelat şi nu-i dădeau deloc pace, trăgându-l de barbă, maltratându-l, înjurându-l, lovindu-l cu piciorul. La un moment dat, în toiul hazului lor batjocoritor, unul, înfierbântat de vodcă, a deschis uşa vagonului şi l-a îmbrâncit pe bătrân afară să îngheţe în taiga. Aruncat din mersul trenului, rostogolindu-se şi lovindu-se rău, bătrânul prelat a rămas într-o râpă, în zăpadă. Se lăsa întunericul. S-a uitat în sus – începeau să se vadă stelele pe cerul curat. Un ger năprasnic încremenise parcă totul. Ştiind ce-l aşteaptă, bătrânul şi-a îndreptat trupul slab şi suferind, a îngenuncheat şi, în mare linişte, a început să spună rugăciunile care se spun celui aflat în pragul morţii. Deodată s-a auzit zăpada scârţâind, crengile trosnind şi un urs uriaş a apărut din umbră. Bătrânul a înţeles şi, în rugăciunile sale, a mulţumit lui Dumnezeu că sfârşitul lui va fi mai uşor şi mai rapid. Mare i-a fost însă mirarea când a văzut că ursul, mormăind, s-a învârtit căutându-şi loc de culcuş şi, curând, a dormit, sforăind uşor. Căutând să înţeleagă voia lui Dumnezeu, bătrânul şi-a luat inima în dinţi şi s-a strecurat uşor, ghemuindu-se lângă burta animalului. Inima a încetat să-i mai bată cu putere, şi, toropit de căldură, a adormit şi el, în gând cu rugăciuni de mulţumire. Dimineaţa s-a trezit. Soarele era deja sus pe cer făcând să lucească zăpada şi ţurţurii de ghiaţă. Ursul plecase, dar o urmă mare pe zăpadă atesta faptul că, într-adevăr, fusese acolo. Bătrânul şi-a rostit rugăciunile de dimineaţă şi, pe când era pe sfârşite, a auzit cântecul unui cocoş. Erau, deci, oameni, pe undeva prin apropiere. A ajuns la aproape un kilometru de acolo, la casa unui mujic care l-a găzduit cu dragă inimă şi unde a mai prins putere. Desigur, câţiva ani mai târziu a fost arestat din nou şi de această dată a murit neştiut într-un lagăr din imensa Siberie, ca atâţia alţii cărora li s-a pierdut urma” (Groza, 2011, pp. 212 – 213).

Am încercat în câteva cuvinte să surprindem ceva din misterul Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. Am vrut să vedem cum reuşim să ne înălţăm fruntea spre Împărăţie, conform consemnării patristice care Îl laudă pe Dumnezeu “Cel ce ai înălţat fruntea noastră, sfânt eşti Doamne” (Octoihul Mic, 1999, p. 145). Poate că nu degeaba, atunci când la sfârşitul unei Slujbe, preotul îi unge pe credincioşi cu undelemn sfinţit, o face la nivelul frunţii, adică la nivelul lobilor prefrontali responsabili cu decizia şi cu sensul vieţii. “Luminează-te, luminează-te noule Ierusalime…” .

 

Bibliografie:

  1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, (1988). Bucureşti: EIBMBOR.
  2. CIPRIAN AL CARTAGINEI, Sfântul, (1981). Despre Rugăciunea Domnească, în P.S.B., vol 3. Bucureşti: EIBMBOR.
  3. DULCAN, Dumitru Constantin, interviu în Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 99 - V/2017.
  4. LITURGHIER, (2012). Bucureşti: EIBMO.
  5. MAXIM M[RTURISITORUL, Sfântul, (1983). Ambigua, P.S.B., vol 80, Bucureşti: EIBMBOR.
  6. OCTOIHUL MIC, (1999). Sibiu: Tiparul Tipografiei Eparhiale.
  7. GIURGIU, Elena Rodica, (2014). Poezia colindelor, Braşov: “Editura Suflet Transilvan”.
  8. GROZA, Horia Ion, (2011). Laudă bunătăţii timpului – meditaţii pe teme existenţiale, Bucureşti: Editura Logos.
  9. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – animal îndumnezeit – perspective pentru o antropologie ortodoxă, Sibiu: Editura Deisis.
  10. THUNBERG, Lars, (1999). Omul şi cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, Bucureşti: EIBMBOR.
 

 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Homosexualitatea, o aberație sexuală - Pr. Daniel Sorin Banu
 

Homosexualitatea, cuvânt provenit din alipirea grecescului homos, care înseamnă „egal”, „același” de latinescul sexus („sex”), reprezintă o perversiune sexuală caracterizată printr-o atracție pentru indivizi de același sex (Dicționar Explicativ al Limbii Române, ed. A II-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998, p.464). Legăturile dintre bărbați se mai numesc uranism sau pederastie (activul – pedicotor; pasivul – paticus), iar cele dintre femei sunt denumite prin termenul de tribadism, mai uzual fiind cel de lesbianism ori de saphism (de la antica poetă Sapho din insula Lesbos). Fără să doresc a face aici un istoric al acestei aberații, amintesc totuși că ea se întâlnește din Antichitate, în Sodoma și Gomora, în cetatea Sybaris, în lumea greco-romană mai cunoscută nouă și nu numai.

Homosexualitatea a fost socotită un mare păcat, o abatere de la rânduiala divină dată nouă prin prima pereche umană: „Creșteți, vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți”(Facere 1,28 ), o aberație sexuală pe care Vechiul Testament a condamnat-o drastic, chiar cu moartea: „De se va culca cineva cu un bărbat, ca și cu o femeie, amândoi au făcut o nelegiuire și să se omoare, că sângele lor asupra lor este” (Levitic 20,13), iar cele două cetăți, Sodoma și Gomora, au pierit din cauza acestor aberații și pervertiri ale făpturii umane (Facere 19,4-28).

Și în Noul Testament, prin glasul Apostolului Pavel, în Epistola către Romani, se sancționează acest păcat: „Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci și femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea și bărbații lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați, săvârșind rușinea și luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1, 26-27).

Că acest păcat este evocat în Epistola către Romani ar rezulta că această practică aberantă ar fi existat la acea vreme, mai ales la Roma ˡ.

Biserica a socotit și socotește homosexualitatea ca un păcat împotriva firii, a creației și, de aceea, îl socotește printre păcatele „strigătoare la cer „. Că acest păcat a fost permanent condamnat de Biserică o dovedesc și Canoanele Sfinților Părinți. Astfel, prin canonul 62 al Sf. Vasile cel Mare, „cel ce a arătat imoralitate în cele bărbătești, i se va hotărî timpul de penitență ca celui ce nelegiuiește pentru adulter”. Canonul al 4-lea al Sf. Grigorie de Nyssa exclude de la Împărtășanie, pentru 18 ani, pe cel ce va comite necuviință cu bărbații. Iar Sf. Ioan Postitorul în canonul 29, socotește că 3 ani să se excludă de la Împărtășanie unul ca acesta, plângând și ajunând și spre seară mâncând mâncăruri uscate și 200 de metanii făcând. Iar dacă se dedă mai mult trândăviei, să împlinească 15 ani .

Pedepsele pe care le prevăd Sf. Canoane nu au drept scop excluderea acestora din comunitatea Bisericii, care nu vrea „moartea păcătosului”, ci întoarcerea acestuia” prin credință, înfrânare și post, care constituie remediul sigur ce poate disciplina instinctele, ca energiile noastre primare, cum zice și filozoful Lucian Blaga, să fie convertite în impulsuri creatoare.

De-a lungul timpurilor, această faptă a fost blamată moral și calificată drept infracțiune, chiar dacă tratamentul penal a variat de la stat la stat. Esențialul a constat invariabil în aceea că fapta a fost considerată în sine ca infracțiune, independent de locul și împrejurările în care ea se consumă.

ˡ Pr. Prof. univ. dr. Constantin Galeriu, Vedere creștin-ortodoxă asupra homosexualității, în Homosexualitatea : propagandă a degenerării umane , p. 5.

Gravitatea acestei probleme, cu atât mai mult legiferarea ei, rezidă în faptul că numărul prozeliților este în permanentă creștere și că aceștia devin un pericol pentru familie și societatea civilă, amenințând în perspectivă însăși existența speciei umane. Se observă că este o tendință, mai ales în plan european de a legifera acest viciu fără a se ține seama de tradițiile și de conștiința morală a fiecărei societăți. Mai mult, nu se iau în calcul nici observațiile medicilor, căci, deși pentru Organizația Mondială a Sănătății și în Dicționarul american de statistică medicală IV, homosexualitatea apare ca o tulburare de preferință sexuală sau ca tulburare sexuală nespecifică, principalul curent în cadrul terapiei și practicii psihanalitice este de a privi homosexualitatea ca pe o stare patologică sau ca pe o perversiune și prea puțin ca pe o stare de normalitate (până în 1973, Asociația Psihiatrilor Americani o considera ca boală mintală, însă această accepțiune se va schimba datorită puternicelor presiuni exercitate pe diferite căi de către grupările homosexualilor). Medicii nu cred în existența unui determinism genetic, căci acesta nu este pe deplin susținut; majoritatea covârșitoare a subiecților cu orientare homosexuala se dovedesc în continuare normali sub aspectul mediului hormonal și al identității de gen. Nu se exclude însă influența factorilor psihologici, între aceștia are un rol deosebit de important relația pe care copilul sau adolescentul o are cu mediul familial. Astfel, „tatăl absent” – în mod real sau prin anihilarea personalității lui de către o mamă dominatoare și hiperprotectivă -, nerezolvarea  la timp a „complexului Oedip” (atașament deosebit față de mamă), amplificarea „fricii de castrare „ (copilului, spre a evita competiția cu tatăl, îi scade interesul față de genul feminin), modelul nefericit al unei uniuni heterosexuale (poate duce la refuzul adolescentului față de o astfel de relație) se pot constitui în tot atâția factori care ar putea contribui la formarea identității homosexuale.

Poziția Bisericii față de homosexualitate, prin glasul ei cel mai autorizat, Sfântul Sinod, precum și prin apelul Asociației Studenților Creștini Ortodocși, al Frăției Ortodoxe, al Ligii Tineretului Ortodox, este fără echivoc, în a afirma că homosexualitatea este „un păcat strigător la cer și împotriva firii uman, o infracțiune, un viciu și un pericol social”. Biserica respinge iubirea necurată, pentru a proteja și promova iubirea sfântă, așa cum este dorită de Dumnezeu, Creatorul omului; respinge tirania patimilor egoiste și fără rod de viață, pentru a proteja libertatea de a trăi în virtute; respinge ceea ce este împotriva firii, pentru a apăra firea umană în demnitatea ei.

Biserica nu poate și nu trebuie să accepte homosexualitatea ca pe un fapt firesc. Prin grija și îndatorirea ei sfântă pentru sănătatea spirituală și morală a neamului omenesc, Biserica și noi, ca fii ai ei, nu-i condamnăm pe acești nefericiți, îi iubim, deși urâm păcatul și patima în care au căzut, dorim îndreptarea lor, precum Părintele nostru cel ceresc, Care „nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă și să fie viu”.

          

Preot Banu Daniel Sorin

Parohia Mînzălești

 



Intrarea Maicii Domnului în Biserică - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 

 

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Piedici la rugăciune - împrăștierea minții - Cristina Roman
 

Ştii mulţimea răutăţilor mele. Dară şi credinţa mea o ştii. Iar aceasta este o mare consolare. Pentru că Dumnezeu nu ia în seamă numai rugăciunea mea efectivă, ci şi strădania mea. Diavolul turbează atunci când cineva se roagă. Aşa se explică de ce suntem aşa de atacaţi atunci când ne rugăm. Gândurile te împresoară, amintirile îţi răpesc liniştea, lucruri fără importanţă îţi vin în minte. - Sfântul Simion Metafrastul

Imediat ce am învins lupta cu akedia, demonul amiezii, al lipsei de chef și al lenei la rugăciune, ne trezim atacați de cel rău la nivelul concentrării la rugăciune. Nu reușim să ne ținem atenția doar la cele pe care le citim sau rostim, mintea ne zboară "aiurea" și cuvintele trec pe lângă noi cu repeziciune, dar parcă goale de conținut. Nu simțim acea stare de încălzire a inimii, de liniștire și interiorizare. Ne dăm seama de ceea ce ni se întâmplă și revenim asupra rugăciunii pentru ca după scurt timp mintea să ne joace iar feste gonind spre cu totul alte preocupări. Ne amintim treburi neterminate, discuții enervante, iar cel mai mic zgomot ambiental ne face să tresărim. Alteori ne vine câte un gând bun, dar și aceasta ne tulbură, neștiind dacă este de la Dumnezeu sau este tot vreo ispită. Cum discernem? Ce este de făcut? Cum putem ține mintea focusată pe rugăciunea curată?

„Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”

Dintru început Sfinții Părinți ne sfătuiesc să nu renunțăm la a ne ruga: Sfântul Ioan Scărarul spune că rugăciunea poate fi întinată sau spurcată, poate fi furată, poate fi pierdută şi poate fi curată. Sfântul Ioan Scărarul nu spune că dacă ai rugăciune spurcată să nu te mai rogi, ci prin rugăciune progresezi în rugăciune. Nu trebuie să te sperii niciodată de ce-ţi vine în minte, nici din cele ce le-ai văzut, nici din cele ce le-ai adus din străfunduri de existenţă, important este să vrei să nu le ai. Şi atunci, pentru că noi nu suntem capabili prin noi înşine să ne facem rânduială, cerem ajutorul lui Dumnezeu... Nu-mi pare rău niciodată, dacă îmi vine în gând un binefăcător îl pun înaintea lui Dumnezeu în atmosfera de rugăciune şi zic: Doamne, ajută-l pe cutare, că uite m-a ajutat şi el pe mine, sau îmi vine în minte o poezie frumoasă, o spun şi când mă rog, şi zic: Aşa-i Doamne că-i fain? Asta înseamnă îmbunătăţire de viaţă, să ajungi la nişte gânduri pe care să le poţi prezenta şi să le poţi învălui în rugăciune. Cum eşti, aşa ţi-e rugăciunea, cum te porţi, aşa te rogi. Nu te rogi, scazi în rugăciune. Te rogi, înaintezi în rugăciune. Chiar există un îndemn: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”. Un cuvânt vrednic de a fi reţinut şi urmat este acela că: „Rugându-te, înveţi să te rogi”. Numai rugându-te mereu, poţi înainta în rugăciune. Cine renunţă la rugăciune, renunţă la progresul în ea. - Din Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 127

Să nu începem discuție cu diavolul

"– Gheronda, deși simt nevoia să vorbesc cu Dum­nezeu, totuși nu pot să mă rog.

– Dacă simți nevoia să vorbești cu Dumnezeu, nu înțeleg de ce nu poți să te rogi. Poate sa fie si de la cel, viclean. Ispititorul pune totdeauna piedici, pentru ca omul să nu se poată ruga.

– Gheronda, în vremea rugăciunii mă preocupa grija pentru diferite treburi.

– Să spui: „La asta mă voi gândi mai târziu…” și să continui să te rogi.

– Mai mult mă mâhnesc, Gheronda, pentru că de cele mai multe ori mă gândesc la lucruri lipsite de importanță.

– Tocmai de aceea să le lași pentru mai târziu, deoarece, daca vei întrerupe rugăciunea și te vei îndeletnici cu ele, ispititorul le va lăsa deoparte pe cele lipsite de importanță și-ți va aduce în minte proble­me esențiale, ca să încetezi cu desăvârșire rugăciunea. Trebuie să ne punem pe noi înșine la punct. Pentru că știi ce face tangalachi (diavolul n.n.)? Mirenilor le aduce gânduri murdare și astfel își dau seama îndată. Oamenilor duhovnicești însă le aduce diferite neghiobii și nu-si dau seama. Acest lucru este mai primejdios, pentru că ei cred că merg bine, deoarece nu au gânduri murdare, și astfel nici nu se smeresc, iar mintea lor umblă încolo și-ncoace și inima le rămâne piatră.

– Gheronda, uneori în vremea rugăciunii îmi vine o idee; aflu rezolvarea unei probleme care după aceea se dovedește a fi greșită.

– Diavolul este viclean. Știe că, dacă în vremea rugăciunii iți va aduce un gând necurat, îl vei alunga cât colo. De aceea iți aduce soluții la vreo problema de-a ta, ca tu să spui: „De vreme ce mi-a venit în vremea rugăciunii, înseamnă că este insuflare de sus”. Daca diavolul ți-ar vrea binele, ți-ar aduce în minte rezol­varea în altă vreme, și nu în timpul rugăciunii. Intră însă „intermediar” și te invită la discuție. De aceea să nu-i dai nicio importanță. Să spui: „îți mulțumesc pentru interesul pe care mi-l arăți, însă nu am nevoie de el.”

– Gheronda, în vremea rugăciunii îmi vin în minte gânduri și imagini urâte.

– Aceasta este lucrarea diavolului ca să te zăpă­cească. Mai ales când ești obosit trupește și nu ai prea dormit, tangalachi află un moment când te afli între somn și veghe și-ți prezintă imagini urâte, ca să-ți spună după aceea că sunt ale tale și să te arunce în deznădejde. Să nu le dai importanță. Să spui „Doamne miluiește” și să te gândești la Hristos, la Maica Dom­nului, la îngeri, ca să te aduni în rugăciune. Astfel vei face diversiune diavolului.

Diavolul îl împiedică pe om de la rugăciune

– Gheronda, ce face ispititorul ca sa împiedice pe cineva care se roagă?

– Ce face? Află o mie și unu de chipuri. De îndată ce omul începe rugăciunea, poate să-i aducă visa­re sau poate să-i răspândească mintea cu imaginații, cu zgomote etc. Din Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugaciune”, Editura Evanghelismos, Bucuresti

Ce să facem când mintea noastră aleargă încoace și încolo și nu putem să o adunăm la rugăciune?

Când suntem singuri acasă, putem să amânăm începerea rugăciunii, sau dacă deja am început-o, să o întrerupem pentru puțin. Dacă nici după această scurtă pauză, mintea nu conlucrează cu voința, atunci nu avem altceva de făcut decât să îi impunem cu forța, fie că vrea, fie că nu vrea, să se concentreze la rugăciune, desigur, în măsura în care este cu putință. În Biserică, iarăși, câteodată nu auzim sau nu înțelegem cele ce se cântă, se citesc sau se rostesc. În aceste situații, stați cu mintea înaintea Domnului și adânciți-vă în rugăciunea lui Iisus. Diavolul ataca mintea care nu lucrează rugăciunea

În lupta pentru smerenie, în unele dăți, diavolul se amesteca cu mintea omului. Cât mintea este în rugăciune, nu se poate amesteca, stă departe, dar el pândește momentul când mintea-i goală, n-are lucrare. Atunci diavolul dă năvală și atacă în direcția unde-i mai slab omul. Şi, de exemplu, face așa: iți spune ca ești mai bun decât cutare. Odată, când căutam să-mi plâng păcatele, diavolul mi-a spus: „Ce tot te smerești atâta? Eu iți știu păcatele tale, dar ești puțin mai bun decât cei rai” N-a zis: „ca cei buni“, pentru că știa că nu o să-l cred. Atunci a fost o lovitura grea pentru mine. Aceste ispite vin când cauți să-ți aduni mintea; daca eu zic rugăciune și mintea se duce și-n biserică și iese și pe afară și mai încolo, atunci diavolul începe a mă lupta cu multe ispite trupești. Atunci viața lăuntrică nu o mai poți observa, pentru ca-i întuneric.- Pr Proclu Nicău

Vina împrăștierii este împărțită: patimile noastre, dar și atacurile diavolești

Să fie cunoscut bunilor luptători și eroi ai acestei nevoințe a rugăciunii că nu este, cum ar crede, simplu și ușor să-și stăpânească mintea nestăpânită. Și aceasta din varii motive. Mai întâi, din pricina firii minții, fiindcă este foarte subtilă și zboară întotdeauna aproape fără nici un discernământ. Este prin fire iscoditoare, s-a obișnuit cu împrăștierea din timpul vieții trândave de mai înainte și nu se încrede în zăvorârea rugăciunii pe care i-o impunem. Apoi, este și răutatea demonilor care închipuiesc în minte multe feluri de înșelări, care aruncă în reverii mintea iubitoare de iscodire. Mai e și faptul că semnele harului sunt indirecte, mijlocite prin credință, în timp ce cele ale înșelării sunt nemijlocite și întărite de obiceiul îndelungat. Și în final, sunt și înstrăinările și abaterile de la rugăciune, care taie obiceiul cel bun și plăcuta percepție a harului care ne mângâie de obicei.

Vindecarea de toate acestea o dobândim prin îndemnul paulin în rugăciune stăruiți. Având experiența Scripturii și Părinților noștri, cunoaștem că sunt necesare stăruința și răbdarea, virtuți pe care le cere această mare virtute a rugăciunii. Pentru aceea, să nu deznădăjduim, ci să stăruim cerând, căutând și bătând și credem că ne va deschide Dumnezeu, Cel Care ascultă pe cei care Îl cheamă pe El neîncetat și Care dă rugăciune celor care se roagă și oamenilor cunoștință. - Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de editare la Editura Doxologia

La cine ne gândim de fapt?

Să medităm puțin. În afara răstimpului pentru rugăciune, către cine se îndreaptă gândurile noastre? La copii, la părinți, la soț, la un prieten? Ne perpelim pentru unii și pentru alții, deși știm că  "cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui?" (Matei 6, 27). Așadar, de ce să nu ne gândim mai mult la Dumnezeu încredințând purtării Lui de grijă și pe toți ai noștri dragi sau vrăjmași? Maica Siluana Vlad: "Ne dăm silința în tot felul de fleacuri, și de prostii, și de răutăți! Ne dăm silința să aflăm "Cine a zis de mine ceva?". Câte zile pierdem, câtă neliniște, câtă perspicacitate! Cineva s-a dus la vrăjitoare ca să afle nu știu ce... "Nu cred în vrăjitoare, dar am vrut să știu!" iată ce a făcut, a intrat în iad ca "să știe". În loc să se roage. În loc să se silească. Un sfert din silința pe care o faci spre calea răului dacă ai face-o pe calea binelui, câtă bucurie ai avea! Și câtă bucurie ai aduce în jurul tău! Aici e nenorocirea: că ne chinuim și pe noi, și pe ceilalți."

Când te surprinzi în uitare, în răspândire, cugetă simplu: „Doamne, iartă-mă!

Să ne gândim la El, asta Îl interesează și pe Dumnezeu: „O, dacă ar ști cine sunt Eu! Eu, care v-am făcut! V-am dat chip îngeresc, și peste îngeri chiar. Vă stau îngerii de vă slujesc. Îngeri vă veți numi și voi întru împărăția Mea. V-am dat înțelepciune, pricepere, discernământ. De ce nu v-ați gândit la Mine?”. Și auziți, numai să ne gândim la El! Asta este o mare lucrare. Deci, este un canon bun. Să te gândești la Dumnezeu, așa cum te gândești la mâncare, cum te gândești la Părinți, cum te gândești la cineva pe care-l iubești. Când te surprinzi în uitare, în răspândire, cugetă simplu: „Doamne, iartă-mă!” Revenirea asta e foarte primită de Dumnezeu. Din - Ne vorbește Părintele Arsenie, Ed. Sihăstria

Rugăciunea este rodul iubirii

În concluzie, putem spune că rugăciunea este rodul iubirii. Dacă ne rugăm, înseamnă că Îl iubim pe Dumnezeu. Și, desigur, dacă Îl iubim pe Dumnezeu, atunci cu siguranță că ne vom ruga. Măsura rugăciunii dezvăluie măsura iubirii pe care o simțim față de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Siluan identifică aducerea aminte de Dumnezeu cu rugăciunea. Sfinții Părinți sunt de părere că uitarea lui Dumnezeu reprezintă cea mai mare patimă. Atunci când ne luptă o patimă, putem să o biruim prin invocarea numelui lui Dumnezeu. Cu cât ne smerim mai mult și Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute, cu atât mai puternici devenim și astfel reușim să biruim patimile. Dacă însă uităm de Dumnezeu, atunci vrăjmașul se va întări asupra noastră. De aceea Sfinții Părinți avertizează că uitarea de Dumnezeu este cel mai mare păcat. Sursa: Arhim. Zaharia Záharou, Ο κρυπτός της καρδίας άνθρωπος (Omul cel ascuns al inimii), editura Sfintei Mănăstiri Stavropegice a Sfântului Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2012, pp. 110-116.

Duhul Sfânt, armă și ajutor la rugăciunea cea fără de împrăștiere

Nimeni nu poate să facă rugăciune cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, înainte să primească Duhul Sfânt. Pentru că dacă începe să se roage, fără să aibă înlăuntrul lui Duhul Sfânt, va vedea că mintea lui nu poate să se adune. Mai mult, nu ştie aşa cum se cade, nici pe sine, nici nevoile lui, nici ce să ceară, nici cum să ceară de la Dumnezeu. Aproape că nu ştie Cine este Dumnezeu, Cel care Îl are însă pe Duhul, Îl ştie, vede că Acesta este Părintele lui, ştie că se va apropia de el, ştie cum să-L roage şi ce să-I ceară. Gândurile lui la rugăciune sunt stabile, curate, aţintite doar spre Domnul. Un asemenea om poate, prin rugăciune, să dobândească toate, să mute chiar şi munţii. Iată ce dăruieşte Duhul Sfânt celor care L-au primit. Vedeţi că fără ajutorul şi lucrarea Duhului Sfânt este cu neputinţă nu numai să intrăm în Împărăţia Cerurilor, dar să facem chiar şi un pas care duce acolo? De aceea este necesar să-L dorim şi să-L căutăm pe Duhul Sfânt, să-L dobândim şi să-L avem întotdeauna înlăuntrul nostru, aşa cum îl aveau Sfinţii Apostoli. - Sfântul Inochentie al Moscovei, Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 342-343

Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa, pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a lacrimilor şi o să fiţi fericiţi. - Părintele Cheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, p. 46

Pentru ca să se roage cineva aşa cum se cuvine, trebuie multă osteneală, luptă multă. Nu este cu putinţă imediat sau în scurt timp să-ţi îndrepţi mintea şi inima către Dumnezeu. Dar ce se dobândeşte în lume atât de uşor, de repede şi fără osteneală? Ce artă, ce ştiinţă, ce mângâiere duhovnicească! De aceea, să te rogi. Chiar dacă vezi în rugăciune multă osteneală, şi nicio mulţumire, să te rogi cu râvnă şi grijă. Să te obişnuieşti pe tine la rugăciune şi la convorbirea cu Dumnezeu. Să te osteneşti pe cât poţi să aduni şi să cercetezi gândurile tale răsfirate. Astfel, puţin câte puţin, rugăciunea ta va deveni din ce în ce mai uşoară. Vei începe şi tu să simţi o mângâiere dulce, şi dacă depui osteneală adevărată, Duhul Sfânt văzând truda şi autenticitatea dorinţei tale, te va ajuta degrabă. Şi după ce intră înlăuntrul tău, te va învăţa rugăciunea adevărată. Dumnezeu ne cere să ne rugăm neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17). Mulţi zic: „Cum este cu putinţă să ne rugăm neîncetat, de vreme ce vieţuim în lume? Dacă ne preocupăm doar cu rugăciunea, când vom împlini îndatoririle noastre şi ne vom ocupa de treburile noastre?”. Desigur că nu putem să facem rugăciune neîntreruptă în exterior, adică să stăm întotdeauna în stare de rugăciune, pentru că trebuie să şi lucrăm şi să împlinim multe alte nevoi ale noastre. Cel care simte însă sărăcia lui lăuntrică, nu va înceta să se roage, orice lucru ar avea. Sfântul Inochentie al Moscovei, Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 349-350

C.S Lewis, în cartea Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, ne arată din perspectiva răsturnată, din perspectiva diavolului, cât de perfidă e lupta lui cea îndreptată spre pierderea sufletelor noastre: Strategia cea mai sigură e, dacă se dovedește posibil, să-l ții pe pacient departe de orice intenție serioasă de a se ruga. În caz că e un adult recent câștigat de partea Dușmanului (Dumnezeu n.n.), așa cum e omul tău, obții cel  mai ușor lucrul ăsta încurajându-l să-și amintească, sau să-și închipuie că își amintește, cum papagalicea rugăciunile din copilărie. Prin contrast, poate fi împins să încerce ceva cu desăvârșire spontan, interior, neconvențional și în afara oricăror canoane. Cu câteva săptămâni în urmă, trebuia să-l atragi în ispita falsului și neatenției când se ruga: acum, însă, vei vedea cum își deschide larg brațele în întâmpinare, și cum aproape că te roagă să-i încurci mințile și să-i amorțești inima. Singur va căuta falsul în rugăciune, căci nimic nu-l va înspăimânta mai tare ca un contact efectiv cu Dușmanu. Nu-și va dori decât să lase totul baltă (duhul akediei n.n.). Pe măsură ce starea aceasta va deveni stabilă, te vei elibera treptat de ingrata sarcină de a oferi plăceri în chip de ispite. Disconfortul despre care vorbeam și refuzul pacientului de a-i face față îl vor priva din ce în ce mai mult de adevărata fericire, iar obișnuința îi va toci gustul pentru vanități, exaltări și zeflemeli, căci mintea îi hălăduiește oricum aiurea. Nici nu mai e nevoie să îl câștigi cu o carte bună, care îl pasionează pentru a-l fura de la rugăciune, de la muncă sau odihnă; o pagină de reclame din ziarul de ieri e de-acum la fel de eficientă... C.S Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Humanitas 2012

Pentru a prăvăli orice strategie diavolească ce ne stă împotrivă, Maica Siluana Vlad ne îndeamnă să ne înarmăm cu Duhul Sfânt, arătându-ne și calea pe care vom merge: "O cale de a ajunge în duh este tăcerea. Avem mare nevoie să învăţăm tăcerea ca lucrare a minţii. Că mult mai vorbim! Vorbim, vorbim…dar de ascultat nu ne ascultăm nici pe noi, nici pe cei din jur şi, în orice caz, nu-L ascultăm pe Dumnezeu. Cred că Părintele Rafail spunea odată că omul tot cere, cere, cere şi Dumnezeu zice: „Eu aş vrea să-i răspund dar dacă el nu tace deloc, ca să-i pot răspunde… cum să intervin?”. Să tăcem. Să ne facem nişte „insule de tăcere” în timpul zilei. Să intrăm în pielea noastră, pur şi simplu, şi să tăcem. Adică să nu mai vorbim nici cu buzele şi nici cu gândurile. Gânduri vor veni şi vor pleca, dar ne putem uita la ele ca la nişte muşte care zboară pe lângă noi… Dacă devin obraznice să le alungăm cu gândul la Dumnezeu. Cu rugăciunea.

Un mod de a tăcea şi de a nu ne împrăştia este de a da atenţie unor mişcări ale trupului nostru. De exemplu, respiraţia sau bătăile inimii, dacă ni le auzim. Mai nou este chiar o metodă, o terapie, care-i scoate pe oameni din obsesii şl din situaţii de criză emoţională, ajutându-i să se concentreze pe o senzaţie fizică pentru că nu putem fi atenţi la două lucruri în acelaşi timp. Când simţim ceva, noi nu mai putem să gândim, nu? Dar, pentru noi, credincioşii, cea mai bună metodă şi singura este rugăciunea însoţită de atenţie. Or, atenţia noastră este bolnavă, este împrăştiată. Avem nevoie să o vindecăm, să o cultivăm. Altfel, ne putem ruga mult, dar fără nici un folos. Unul din motivele pentru care nu ne bucurăm în rugăciune este că o începem prost. La Sfânta Liturghie învăţăm începutul bun: „Cu pace să ne rugăm!”. Da, cu pace să ne rugăm. Şi dacă nu avem pace s-o cerem de la Dumnezeu pentru că e primul dar pe care ni-l dă Duhul Său Cel Sfânt. Prin acest dar ieşim din vâltoarea simţămintelor, emoţiilor şi gândurilor noastre şi intrăm în pacea duhului nostru. Să o cerem înainte de orice rugăciune sau slujire a Domnului: „Doamne, dă-mi pacea Ta!”. Ne ajută mult şi o bună aşezare a trupului într-o poziţie adecvată rugăciunii care ne ajută să stăm liniştiţi şi cu drag înaintea Domnului. - Extras din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Ed. Doxologia, 2013, p. 23

Starețul Efrem Filotheiul ne dă următorul sfat: Să spunem rugăciunea cu gura. Felul acesta trebuie să-l întrebuințăm la început, când ne apucăm să lucrăm Rugăciunea, ca să ne atingem scopul nostru final. Din pricină că mintea este veșnic în mișcare – și nu din pricina firii, ci din pricina abuzului și a neîngrijirii, dar și a multei ignoranțe –, ea umblă de colo-colo, cutreieră lumea întreagă și se complace în felurite plăceri. Când se pleacă spre cele trupești, când spre altă patimă. Din pricina împrăștierii, umblă de colo-colo, pierde vremea, cum se spune. Mereu însă, oriunde s-ar duce și orice ar gândi, vede într-însa o oarecare plăcere și mulțumire.

Pentru aceea, omul care are drept scop să-l dobândească pe acel „Rugați-vă neîncetat” (1 Thessaloniceni 5:17) și să adune laolaltă praful acesta vagabond al minții sale, care s-a împrăștiat pe toate ulițele, făcându-l să se strângă cuminte și supus, și să se așeze în bună-rânduială, trebuie să-i dăruiască minții ceva, s-o îndulcească – fiindcă, precum am spus, mintea e mulțumită și simte plăcere să umble de colo-colo. Trebuie s-o atragem tot cu ceva plăcut. De aceea, este nevoie pentru început să spunem Rugăciunea cu glas tare. Începătorul care învață Rugăciunea trebuie să înceapă prin a spune cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, străduindu-se să-și tragă mintea de la cele lumești. Cuvintele spuse cu glas tare vor atrage mintea la rugăciune. Sunetul produs de mișcarea limbii, încetul cu încetul, va aduna mintea din împrăștiere. Buna intenție, silința, atenția și scopul pentru care urmărim să dobândim Rugăciunea neîncetată, toate acestea vor ajuta mintea noastră să înceapă să se adune.

Părintele Iustin Miron răspunde a fost întrebat recent, într-un interviu, cum de ni se împrăștie mintea la rugăciune:

- Cu toată strădania noastră de a fi elevi silitori, sunt zile în care rugăciunea ni se refuză. O spunem, dar simțim că n-are efect. Nu ajunge la Dumnezeu. Exact ca în pildele biblice, când fumul jertfelor, în loc să urce la cer, se risipește peste pământ. De ce? 

- Nu că rugăciunea nu-i primită, dar ea nu trece de mine, e respinsă de mine, de viața mea. Dumnezeu e ca soarele. El e numai bun, vine tot timpul către noi, tot timpul! Spunem pe nedrept câteodată: "M-a părăsit!". Nu-i adevărat, Dumnezeu nu părăsește pe nimeni. Noi îl părăsim pe el, ne ascundem, răul se întâmplă în noi. Zicea Sfântul Ioan Gură de Aur că rugăciunea se naște din atenție, din prezenta noastră în ea, dar și din cantitate. N-o să ajungi niciodată să te rogi foarte intens și foarte profund, foarte viu, cu rugăciuni puține. Cu câteva rugăciuni rostite într-o zi n-ai făcut nimic. Cantitatea devine un obicei și el îți schimba firea. Sunt mulți oameni care zic rugăciunea mergând pe stradă. Se spune că-n felul asta ea nu se poate interioriza. Ba se poate. Chiar și mergând, faci un exercițiu al rugăciunii, mintea ta se antrenează cumva să se roage și când prinzi un context potrivit, ea devine mult mai puternică și profundă, pentru că dorința adresată lui Dumnezeu a fost exersată îndelung. Am spovedit și spovedesc un om care este foarte depravat, bețiv în ultimul hal. I-am spus să zică rugăciunea lui Iisus și s-a apucat să o zică, dar asta nu l-a împiedicat să se apuce iar de băut. A venit și mi-a spus: "Da, părinte, m-am îmbătat, dar să știți că am zis și atunci, căzut în șanț, rugăciunea".  L-am certat că bea, dar în mintea mea l-am și lăudat: un om, fie el și beat, dar care spune rugăciunea lui Iisus în orice împrejurare, e pe calea cea bună. Rugăciunea lui e primită mai repede ca a mea, care e făcută după program. Chiar am găsit un cuvânt undeva, că Dumnezeu primește anumite rugăminți de la păcătoși mai mult decât altele de la drepți. - Extras din interviul cu pr.  Iustin Miron  de la Mănăstirea Oașa

Articol realizat de Cristina Roman



Sfântul Nicolae, model de milostivire și jertfă - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 
 
 
 
 


Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Viaţa și sfaturile duhovnicești ale Sfântului Cuvios Iacov Tsalikis - nou canonizat
 

Potrivit unui comunicat de presă al Patriarhiei Ecumenice, Sfântul Sinod a aprobat referatul Comisiei Canonice privind trecerea în calendarul Bisericii Ortodoxe a Arhimandritului Iacov Tsalikis, originar din Asia Mică, stareţul Mănăstirii Cuviosul David din Evia, stabilind ca dată de pomenire ziua de 22 noiembrie a fiecărui an.

Părintele Iacov Tsalikis (1920-1991), starețul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului David din Evvia, a fost un ieromonah contemporan, nevoitor ca și sfinții cuvioși din primele secole creștine, înzestrat cu multe virtuți și harisme dumnezeiești. Părintele Porfirie, spunea despre părintele Iacov: „Să știți că el este unul dintre cei mai mari înainte-văzători din perioada aceasta numai că se ascunde cu grijă ca să nu fie slăvit”, iar Cuviosul Paisie Aghioritul afirma că deținea „harismele Sfântului Nectarie”.

Părintele Iacov Tsalikis, viața

Fericitul părinte Iacov s-a născut în anul 1920, pe 5 Noiembrie în satul Libisi din Asia Mică. Părinții săi, Stavros si Teodora fiind creștini evlavioși,  l-au educat  pe calea lui Dumnezeu. În anul 1922 s-a făcut schimbul de populație dintre Grecia si Turcia, iar familia și rudele sale, fiind nevoite să plece în Grecia, au fost trasferați  în satul Farakla din Evvia, unde părintele a viețuit până la intrarea sa în monahism. Părintele a arătat încă din fragedă pruncie înclinatie către cele sfinte, dorea să imite ceea ce făceau preoții la sfintele slujbe, îngrijea bisericuțele din împrejurimi, și se ruga fierbinte sfinților.  Cunoscuții săi, văzând modul său de viețuire, îi spuneau “călugărul”. Darul vindecărilor l-a dobândit încă de mic. La 9 ani micul Iacov a devenit treptat scăparea locuitorilor simpli și săraci - mai mult a refugiaților, cărora le citea rugăciuni și exorcisme. Așadar, au început să-l cheme ori de câte ori se întâmpla ceva rău. 

Între anii 1947-1949 și-a satisfăcut stagiul militar. Întors acasă, a preluat responsabilitățile familiale, deoarece părinții săi, se mutaseră deja la Domnul.  În anul 1951, după ce și-a căsătorit sora, a intrat în mânăstirea Cuviosului David din Evvia, unde Sfântul însuși l-a întâmpinat. Mănăstirea se afla într-o stare deplorabilă şi număra doar trei vieţuitori. Aceștia și locuitorii din zonă au facut tot ce le stătea în putință pentru a-l alunga, chiar l-au amenințat cu moartea, însă fără succes. Părintele Iacov era hotarât să rămână în mănăstire indiferent de ce i se va întâmpla, fiind încredințat în pronia divină. 

În anul 1952, în luna noiembrie a fost tuns în monahism, iar în luna următoare a fost hirotonit ieromonah. Postul aspru, multa muncă, slujba îndelungată și privegherea de fiecare zi, l-au adus într-o  stare de mare slăbiciune trupească, însă nu dorea să-și micșoreze nevoința sub nicio formă. Pe deasupra mai veneau și demonii care-l băteau cumplit, provocându-i și aceștia grele suferințe trupești.

După anul 1970, emanația duhovnicească a părintelui era direct proporțională cu suferințele sale.  Simţea dureri nesfârșite, însă emanația duhovnicească era inepuizabilă. Devenise un înger în trup iar pe chipul său  strălucea necontenit nespusa bucurie a învierii. El însuși spunea: ,,inima mea este o grădină a raiului”.

În anul 1975 a devenit egumen. Tot în același an Mântuitorul nostru l-a învrednicit de a vedea și de a atinge Sângele cel Prea Sfânt al Său, la Sfânta Proscomidie. Pentru  chipul îmbunătățit al vieții sale, veneau la stareț oameni din toată Evvia și din Atena, pentru a-l vedea, a-l asculta, si a se mărturisi, cu toate că părintele Iacov era un om foarte simplu. Absolvise numai ciclu primar.

Cu trecerea anilor, puterile sale fizice se diminuau din ce în ce mai mult, încât după anul 1987 putea să moară în orice moment. Suferea de multiple boli de inimă, tromboze, și altele, dar marea sa iubire față de oameni, nu-l lăsa să se gândească deloc la problemele sale personale, ci spovedea și povățuia neîncetat.  În ultimul an al vieți sale, trupul său devenise o ruină, era numai piele și os. Numai fața lui a rămas curată, luminată, dând impresia că este imaterială. Bătrânul duhovnic răspândea în jurul său o pace dumnezeiască.

Pe 21 noiembrie 1991, de ziua prăznuirii intrării Maicii Domnului  în Biserică, după ce a spovedit un fiu duhovnicesc, părintele Iacov, s-a mutat la locașurile cele cerești. Mormântul fericitului stareț Iacov se află în partea de miazăzi a Bisericii, între biserica - unde a liturghisit de  nenumărate ori și s-a învrednicit de semne dumnezeiești - și chilia  sa, unde s-a nevoit mai presus de om.

După adormirea sa, starețul a săvârșit multe minuni dintre care  amintim două:

În noaptea de 4 spre 5 aprilie, preotul responsabil al bisericii Sfântului Ioan Rusul l-a văzut pe fericitul stareț  în biserică. Starețul i-a cerut să-i  aducă racla Cuviosului Ioan ca să se închine. l-au adus-o și s-a închinat cu veselie rostind rugăciuni cu cuvinte deosebit de frumoase, care înveseleau nespus pe cei din jur. La un moment dat, starețul a terminat și a spus: "Luati-l pe Cuviosul". Atunci preotul și alții ce erau cu el s-au plecat să se închine și ei, iar apoi să ia racla. Dar, uimiți, au văzut că în raclă era starețul Iacov, iar nu cuviosul Ioan. Starețul i s-a arătat unei femei credincioase și  i-a spus: ,,înainte îl rugam pe Cuviosul David să meargă la Dumnezeu să mijlocească pentru oameni, dar acum mă duc eu însumi”.

Sfaturi și povestiri duhovnicești

Aveți credință în Dumnezeu. Cereți și vi se va da. Credința aceasta mă ajută și mă salvează de  70 de ani.

Ceva rugăciune, copiii mei, nu e de prisos. Și pe mine rugăciunea m-a ținut atâția ani.

Totdeauna rugăciunea sprijină. Să nu ne temem, să nu ne înfricoșăm. Dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu poate fi împotriva noastră.

În Biserica găsim sănătatea, consolarea, nădejdea și mântuirea sufletelor noastre.

Dacă nu avem sufletele curate nu avem niciun folos de la Sfânta Euharistie.

Tot ce iartă duhovnicul, iartă și Dumnezeu în cer, tot ce nu iartă rămâne neiertat.

Am văzut, copiii mei, ca toată viața noastră, activitatea, cuvintele, gândurile sunt scrise, vom da pentru toate socoteală. 

Fratele meu! Cum zici că ești păcătos, toți oamenii sunt păcătoși, doar Dumnezeu (nu este păcătos), pentru aceasta vom face jertfe la Dumnezeu, credință, răbdare, smerenie, Sfinte Liturghii, pocăință, post, fapte bune, înfrânare de răutăți, să ne ierte de păcate.  

Nu deznădăjdui, Dumnezeu vede sufletul tău și te va ajuta.

(Sfânta Mănăstire Pantocrator)

* * *

„Harul sfinţilor noştri există chiar şi în lemnul Sfintelor Icoane. Aveam în patria noastră din Asia Mică un cioban turc care într-o zi când a muls oile a acoperit găleata cu lapte cu o bucată de scândură mare şi grea de la o icoană veche a Maicii Domnului. Chipul se ştersese cu timpul şi icoana semăna acum cu un simplu lemn. S-a întâmplat deci următoarea minune: când turcul s-a dus dimineaţa la stâna lui a găsit laptele vărsat pe pământ, iar găleata întoarsă cu gura în jos. Icoana era în picioare, rezemată de un copac. La început nu a putut să înţeleagă ce s-a petrecut. Dar găsind mereu laptele vărsat din găleată, şi-a zis cu mânie: «Nu cumva lemnul acesta mi-1 varsă?». Turcul ştia că lemnul era o icoană veche a creştinilor. A luat securea şi a lovit în icoană să o despice şi să o ardă, însă la prima lovitură securea s-a înţepenit în lemn şi a început să curgă sânge din icoană. Sângele a izvorât din tăietură şi curgea pe lemn. Atunci turcul, înfricoşat şi tremurând, a încercat să scoată securea, dar era imposibil, pentru că se înţepenise bine. A luat aşa icoana cu securea şi punând-o pe umăr a alergat în satul creştinilor. Sătenii au văzut minunea şi au ascultat mărturisirea înspăimântată a turcului. Au luat icoana şi au cinstit-o pe Doamna Născătoare de Dumnezeu precum se cuvenea"...

***

Stareţul spunea: 

„Nu este permis ca un duhovnic să schimbe canonul altui duhovnic. A venit la mine o bătrână şi s-a mărturisit. I-am dat canon să nu se împărtășească trei ani.

Preotul şi duhovnicul parohiei a întrebat-o pe bătrână de ce nu se împărtășește. Ea i-a răspuns:
- Mi-a dat canon Părintele Iacov să nu mă împărtăşesc trei ani.

- Pentru ce ţi-a dat asemenea canon?

Şi când bătrână i-a spus motivul, preotul i-a răspuns:

- Nu, bunico, nu fi supărată. Părintele Iacov este un călugăr neînvățat. Ce ştie el despre aceasta? Eu sunt cu învăţătură şi îţi dezleg canonul. Să vii Duminică să te împărtăşeşti. 
Când bătrâna s-a dus să se împărtășească a simţit în gura ei sfânta linguriţă goală şi rece.

«O linguriţă goală şi rece», după cum mi-a spus. Nici nu a simţit gustul Dumnezeieştii împărtăşanii în gura ei. Aceasta a impresionat-o mult.

Când s-a întâmplat acelaşi lucru şi în următoarele două Duminici, ea s-a neliniştit şi a venit din nou la mănăstire şi mi-a mărturisit ce i s-a întâmplat.

- Copilul meu, canonul nu se şterge. Trebuie să faci canonul pe care ţi l-am dat.

Canoanele trebuie să ne vindece".

***

Stareţul spunea: 

«Preoţii nu trebuie să se tundă. în Asia Mică, când se pieptănau puneau un prosop alb, şi câte fire de păr cădeau le adunau într-o pungă şi când mureau le-o punea împreună cu ei. Aceasta pentru că Duhul Sfânt cînd coboară la hirotonie şi sfinţeşte preotul, atunci şi firele de păr se sfinţesc».

Un fiu duhovnicesc care 1-a auzit, s-a gândit: «Bine, firele de păr le adunau, dar unghiile însă când le tăiau le aruncau?».

Atunci Stareţul, cu harisma pe care o avea, a cunoscut gândurile lui şi i-a zis: «Şi unghiile lor le adunau». Nimic nu-i era ascuns. Prin Duhul Sfânt toate i se descopereau, «goale şi în amănunt».

***

Stareţul spunea:

«Un preot care a slujit cu mine, atunci când s-a împărtăşit a simţit că l-a ars Dumnezeiasca împărtăşanie. El mi-a zis:

- M-a ars Dumnezeiasca împărtăşanie!

- Eu nu am simţit să mă ardă Dumnezeiasca împărtăşanie! i-a răspuns Stareţul».

***

Stareţul spunea:

«Când proscomidiesc, văd sufletele cum trec prin faţa mea şi cum mă roagă să le pomenesc. Să vreau să le uit, dar nu pot. 

Când preotul scoate părticele şi pomeneşte numele credincioşilor la Sfânta Proscomidie atunci se coboară îngerul Domnului şi ia pomenirile acestea şi le duce şi le pune la tronul Stăpânului Hristos, ca rugăciuni pentru cei pomeniţi la Sfânta Proscomidie. Într-o zi, spunea Stareţul, am uitat să pomenesc la cei adormiţi pe maica mea, care a fost o femeie sfântă. Când am terminat Dumnezeiasca Liturghie şi m-am dus la chilia mea, acolo unde stăteam, a venit sufletul maicii mele şi mi-a zis cu plângere:

- Părinte Iacov, nu m-ai pomenit astăzi.

- Cum, maică, nu v-am pomenit? în fiecare zi vă pomenesc şi, desigur, cea mai bună părticică v-o scot, i-am zis.

- Nu, copilul meu, astăzi m-ai uitat şi sufletul meu nu s-a odihnit tot atât ca şi în celelalte zile în care m-ai pomenit, mi-a răspuns.

Gândiți-vă ce mare câștig şi folos primește sufletul când îl pomenește preotul la Sfânta Proscomidie».

***

Stareţul spunea:

În privinţa copiilor, Stareţul ne sfătuia ca aceştia să nu aibă prieteni şi nici să se îndepărteze de părinţii lor, chiar dacă vor fi judecaţi de alţii că sînt anormali. Îi sfătuia pe copii să nu ia nimic de la străini, nici o bomboană, nici un suc, pentru că este mare pericolul drogurilor, pericol care astăzi captează pe mulţi tineri.

***

Stareţul spunea:

«De la omul pe care nu-l cunosc nici Anaforă nu iau, pentru că poate să-ţi spună că este Anaforă şi să nu fie, dar poate avea înăuntru lucruri diavoleşti».

«Când ne îmbolnăvim, ne sfătuia Stareţul, să mergem şi la doctor, să facem ascultare pentru vindecarea noastră. În Postul Mare, cu toate că era post, am luat 600 de pastile. Să fim atenţi cu sănătatea noastră, pentru că pe doctori şi pe medicamente Dumnezeu le-a lăsat şi nu trebuie să fim indiferenţi».

***

Stareţul spunea:

Vorbind despre televizor, Stareţul a spus: «Televizorul - cutia diavolului - face mare pagubă, în special la copii. Pentru aceasta televizorul trebuie să iasă din casă». Copilului pe care-l mărturisea, fiului său duhovnicesc care îi ceruse să vadă unele discuţii, spectacole şi desene animate, nu i-a dat binecuvântarea, ci i-a interzis, zicând-i: 

«Nu cu televizorul în casă. Dacă vrei să vezi la televizor ceva, să asculţi un preot, să auzi un cuvânt duhovnicesc, nu este păcat. Dar de multe ori televizorul are şi lucruri necuviincioase, după cum îmi spun mulţi creştini. Acestea nu ne sunt de folos. Mai bine să luăm şi să deschidem Sfânta Scriptură şi să citim, ori să facem un Paraclis la Maica Domnului, ori să facem cinci metanii, să spunem cinci psalmi a lui David decât să privim la televizor. Trebuie să ne ferim copiii de lucruri necuviincioase şi urâte. De aceea trebuie să-i ferim de televizor. Pentru ştiri există radioul de unde pot să le asculte părinţii».

***

Stareţul spunea: 

Unii părinţi îl întrebau pe Stareţ ce să facă cu copiii lor când nu ascultă. Stareţul îi sfătuia: Să faceţi rugăciune cu credinţă, iar pe copii să-i dojeniţi, cât se poate cu dragoste şi cu scop bun. Cu asprime nu merge, căci îţi zice: «mă scol şi plec», şi se duce... şi s-a făcut astăzi Sodoma şi Gomora şi chiar mai rău". 

Pe Sfântul Ioan Rusul, Stareţul îl vizita regulat, în special când mergea la Atena la doctorii care se îngrijeau de el. «Odată m-am dus, spunea Stareţul, şi-l văd pe Sfânt viu, în racla lui, şi-i zic:
- Sfinte al meu, cum ai petrecut în Asia Mică? Ce virtuţi ai avut de te-ai sfinţit? Sfîntul mi-a răspuns:

- Dormeam în peşteră, în iesle. În timpul iernii mă înveleam cu paie ca să nu îngheţ. Am avut şi smerenie şi credinţă.

Peste puţin mi-a zis:

- Aşteaptă puţin, Părinte Iacove, că au venit acum doi oameni şi mă roagă pentru un copil bolnav. Aşteaptă că mă duc să-i ajut.

Deodată a rămas racla goală, pentru că Sfîntul a plecat. Peste puţin timp s-a întors din nou. Nu l-am văzut cum s-a întors, dar l-am văzut că se aşeza în raclă, ca un om viu»

Către un fiu duhovnicesc de-al său, Stareţul a zis:

„Cât mă bucur, fiul meu, că te văd cu mâneci lungi, modest şi atent!".

Către un alt fiu duhovnicesc, căruia i se desfăcuse un nasture de la cămaşă (şi i se desfăcuse cam necuviincios), i-a zis cu discernământ:

„Încheie, fiul meu, nasturele acesta, ca să nu răceşti".

Atât de atent era Stareţul în privinţa modestiei!

Ascultarea, întotdeauna îl arde pe diavol.

Acelaşi fiu duhovnicesc al Stareţului s-a întâlnit cu o persoană care era îndrăcită şi care i-a zis:

„Încheie-ţi, bre, acest nasture, de ce eşti ca un slab de minte!".

Atunci şi-a adus aminte sfatul Stareţului referitor la acest neînsemnat lucru.

La alt fiu duhovnicesc, care de mic venea regulat la mănăstire, Stareţul i-a zis:

«Fiul meu, nu văd vedenii, dar îţi văd sufletul înăuntru în biserică, înăuntru în chilia mea...»

 

 

Marturii despre parintele Iacov Tsalikis

Teologul grec Stelianos Papadopoulos care a scris și cartea cu viața "Fericitului Iacov Tsalikis" spune despre acesta: "Părintele Iacov n-a citit opere teologice și niptice adânci ale Sfintilor Părinți ai Bisericii. Nu știa deloc de Filocalie. Lua aminte însă mult la cele scrise în cărțile liturgice. Cu trecerea  anilor le înțelegea mai bine fără să studieze greaca veche. Penticostarul, Triodul... le sorbea în adevăratul sens al cuvântului.  Dar cartea care i se potrivea cel mai bine era Penticostarul. Bucuria și triumful învierii din troparele lui intrau în inima părintelui Iacov."

Un ucenic al părintelui Iacov spunea că atunci când pleca de lângă el simțea că pleacă din rai. Și ceea ce simțea era un lucru foarte firesc, pentru că în fața acestui stareț fericit se oglindea  Dumnezeu. Mintea și inima sa erau sălaș al energiilor  dumnezeiești care se oglindeau și se arătau în sfințita lui față.  Acest fapt era de la sine înțeles, văzând pe fața lui atâta lumină  și pace, blândețe și dragoste, în chipul acesta se descoperea și  se slăvea Dumnezeu. Cu alte cuvinte în felul acesta închinătorul  gusta ceva din rai, ceva în mic din împărăția lui Dumnezeu.

 

Surse web: http://www.scribd.com/doc/31308328/povestiri-si-sfaturi-ale-staretului-iacov-tsalikis; https://www.impantokratoros.gr/staretul_iacov_talikis.ro.aspx;  CrestinOrtodox

 



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciuni la întristări, spaimă, gânduri şi vise urâte care tulbură pe om
 

Atunci când din pricina viselor urâte suntem cuprinși de frică și întristare, să știm că tulburarea ne-a venit de la cel rău, pe care Sfântul Vasile cel Mare îl numește <<duhul cel din miezul nopții, duhul nălucirii>>. Vise urâte avem fiecare dintre noi uneori, diavolul fiind neobosit în a ne provoca, chiar dacă ne-am așezat spre somn împăcați și cu rugăciunea făcută. Într-un astfel de moment de înfiorare avem la îndemână semnul sfintei cruci și rugăciunea.

Rugăciunea Sfintei Cruci

Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui, și să fuga de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară cum piere fumul, cum se topește ceara de fața focului, așa să piară demonii de la fața celor ce-L iubesc pe Dumnezeu și se însemnează cu semnul Crucii, zicând:

Bucură-te, preacinstită și de viață făcătoare Crucea Domnului, care gonești demonii cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorât la iad, și a calcat puterea diavolului, și te-a dăruit nouă pe tine, cinstită Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrăjmașul.

O, preacinstită și de viață făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi mie cu Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu și cu toți Sfinții, în veci. Amin.

Rugăciuni mici, care devin puternice și deosebit de benefice prin repetare din tot sufletul

* Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa? (Ps. 26, 1-2)

* De voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. (Ps. 22, 4)
* Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul. (Ps. 117, 6)

* Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te! (Ps. 69, 1)

Psalmul 53 (din Psalmii lui David)

Dumnezeule, întru numele Tău mân­tuiește-mă și întru puterea Ta mă ju­decă. Dumnezeule, ascultă rugă­ciunea mea; pleacă urechea Ta la graiurile gurii mele. Ia aminte spre mine și mă ascultă, că m-am mâhnit întru îngrijorarea mea și m-am abă­tut. Inima mea s-a tulburat întru mine și frica morții a căzut asupra mea. Temere și cutremur au venit peste mine și întunericul m-a acoperit.

Doamne, Dumnezeul mântuirii me­le, ziua am strigat și noaptea înaintea Ta. Să ajungă până la Tine rugă­ciu­nea mea; că s-a umplut de rele sufletul meu și viața mea de iad s-a apropiat!

Miluiește-mă, Doamne, că nepu­tin­­­cios sunt! Vindecă-mă, că s-a tul­bu­rat foarte sufletul meu. Ostenit-am întru suspinarea mea. În toate nop­țile îmi stropesc patul cu lacrimile mele și în ele îmi scald așternutul.

Pentru ce ești mâhnit, suflete al meu, și pentru ce mă tulburi? Nădăj­­duiește spre Dumnezeu și mă voi măr­turisi Lui, mântuirea feței mele și Dumnezeul meu.

Domnul este luminarea mea și Mân­­tuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este sprijinitorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa?

Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea! Domnul este întărirea mea și scă­pa­rea mea și izbăvitorul meu. Dumnezeu este ajutorul meu și voi nădăjdui întru Dânsul: Apărătorul meu și puterea mântuirii mele și sprijinitorul meu. Amin.

Rugăciune pentru izbăvirea de vise urâte și năluciri

„Doamne, Dumnezeule mare, Împărate Cel fără de început, trimite pe Mihail, Arhanghelul Tău în ajutorul meu, ca să mă scape de vrăjmașii cei văzuți și nevăzuți.

O, Mihaile, mare Arhanghele, întâiule stătător și voievod al cereștilor puteri, fii mie ajutor întru toate, în strâmbătăți, în scârbe, întru mâhnire, în pustii, pe cale și pe apă, și mă izbăvește de toată înșelăciunea diavolească.

Iar când mă vei auzi pe mine robul tău, rugându-mă ție și chemând numele tău, grăbește spre ajutorul meu, și auzi rugăciunea mea.

Așa mare Arhanghele, biruiește pe toți cei care se împotrivesc mie, și mă acoperă și mă apără de cel viclean cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, și cu solirile marilor Arhangheli, și ale tuturor puterilor cerești, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor, amin.”




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Lacrimi de Crăciun pentru satul natal - Valeriu Tănasă
 

Am purtat totdeauna satul ca o taină în ființa mea și ca o dragoste sfântă pe care niciun rău nu a reușit s-o stingă. Sau chiar dacă a izbutit să o stingă, simpla amintire a satului a reaprins-o.  Multe sunt misterele și mereu se pogoară altele peste noi…, fără oprire. Nimeni nu le știe numărul, afară de Dumnezeu. Și surprind prin frumusețea lor. Prin tăcere, dar mai cu seamă prin pace și odihnire, umplu și înmiresmează sufletul de iubire dumnezeiască. Nu știu dacă lacrima care s-a oprit în gene este pentru satul meu pământesc sau pentru Paradisul pierdut? Gândul îmi spune că suspinul dureros din inimă este mai degrabă pentru colțul acela de Rai din care a fost izgonit Adam. Plânsul strămoșului nostru încă are ecouri în inimile tuturor oamenilor care au suflare de viață primită de la Domnul.

De aceea păstrăm așa vie speranța în tainele infinite care coboară… lin din ceruri ca o primă ninsoare a iernii. Așa cum și lacrimile topesc fierbințeala dorului după frumusețile copilăriei. E sigur că în sufletul tuturor copiilor, Domnul a „sădit” raiul primordial.

Acum, la maturitate, abia câteodată ni se mai arată câte o frântură din lumina uliței copilăriei, pierdută zicem noi pentru totdeauna. Apare pentru o clipă, pentru ca repede să fie învăluită de grijile și întinările vieții.

Dar, mă întărește îndemnul Mântuitorului de a ne ruga tot timpul pentru a reveni la bunătatea și puritatea copiilor. Deși pentru noi este cu neputință, e certitudine că: ”Unde voiește Dumnezeu, se biruiește rânduiala firii”.

Dar cum Raiul ne este inaccesibil în vremea viețuirii pământești, mintea are menirea de a  transcende satul într-un colț de Paradis care are în centru Pomul vieții (sfânta Biserică). De acolo veșnicia alungă orice umbră a răului care vine peste sat. Mă uimește tăria spirituală a unor sate din mărginimea Sibiului, de pildă. Dar nu numai mărginimea Sibiului, ci, toate satele României rezistă prin tăria credinței și a iubirii pentru Dumnezeu.

Mulțumim Domnului că a dăruit satelor românești o aură luminoasă ce are puterea de a ocroti de întuneric pe oricare fiu de român ferindu-l de acele crize de identitate, pline de anxietate care le trăiesc mulți oameni de pe planetă.

„Pentru că identitate și simplitate numai Dumnezeu este”, după cum ne învață sfântul Maxim Mărturisitorul. Acest miracol că Dumnezeu ne cheamă să Îi fim fii, îl fac Sfintele Biserici din înălțimea satelor: că atunci când clopotele ne cheamă la cosmica Liturghie au forța de a depărta din minte și inimă toate acele griji și împrăștieri și a ne împărtăși din identitatea și simplitatea dumnezeiască de care ne vorbește Sfântul. Deși constatăm că fericirea copilăriei nu o mai putem reînvia, observăm cu bucurie că în fiecare an, la Crăciun, când sărbătorim Nașterea Domnului, toți vorbesc despre copilăria proprie ca și cum ar fi de față. Candoarea și sfințenia unui colind ne transcend instantaneu în lumea cerească a copilăriei. Așa se face că la marea sărbătoare a Nașterii Domnului, răsare și în sufletele tuturor oamenilor sublimul edenic al copilăriei așa cum aripile ei ne-a purtat în spațiul mioritic al satului.

11 Decembrie 2017

 

(foto: etimpu.com)



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Chipul fiarei - în viziunea lui Raymond Aron - Constantin Ittu
 

Născut dintr-o voinţă revoluţionară, inspirat de un ideal umanitar, având ţelul de a crea regimul cel mai uman cunoscut vreodată în istorie, comunismul ne-a demonstrat cât de uşor ajunge să fie pusă în practică formula: cine se proclamă cu orice chip înger ajunge fiară – afirma filosoful, politologul și profesorul de sociologie a culturii moderne Raymond Aron (1905-1983) [Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, traducere Simona Ceauşu, Editura All Educational, București, 2001].

Când Părinții Bisericii au vorbit despre fiară sau despre Chipul fiarei au luat ca reper atât Daniel 7, cât și Apocalipsa 13. Astfel, cele patru fiare teribile din Cartea lui Daniel reprezintă, conform viziunii din final, cele patru imperii care, succesiv, i-au stăpânit pe locuitorii Țării Sfinte: babilonian, med, persan și greco-macedonian. Dacă, în interpretările creștine, stăpânirile mezilor și perșilor vor fi confundate, în schimb, cel de-al patrulea imperiu blestemat va fi considerat a fi Imperiul Roman. În Apocalipsa 13, primele zece versete descriu manifestările unei prime fiare, una a mării, în timp ce următoarele nouă versete punctează imaginea monstruoasă a unei a doua fiare, ieșite din pământ. De reținut că, în capitolul precedent, ne este înfățișat balaurul, monstrul care s-a arătat în cer (Apocalipsa 12, 3).

În capitolul 13, prin viziunea celor două fiare, una „marină”, iar cealaltă „terestră”, Sfântul Ioan ne transmite viziunea arhetipală a întregului cosmos posedat de rău. Așadar, răul, împrăștiat – nu aflat, doar împrăștiat – pretutindeni, incearcă să infesteze lumea. În plus, balaurul, fiara din mare și fiara din pământ alcătuiesc [...] o antiTreime [Cristian Bădiliță, Manual de anticristologie, ediția a II-a, Editura Vremea, București, 2011, p. 19], una malefică, opusă Sfintei Treimi.
Or, fiarele secolelor noastre au fost, până cu mai puțin de trei decenii în urmă, totalitarismele politice, chipul fiarei fiind astfel oglindit în crimele săvârșite în numele unui țel-rod al minții omenești, când cine se proclamă cu orice chip înger ajunge fiară – cum afirma Raymond Aron. Format în cea mai nobilă tradiție a metafizicii franceze, îndrăgostit de limpezimea ideilor și refractar speculațiilor încețoșate, interpret redutabil al lui Montesquieu, Saint Simon, Proudhon, Tocqueville, Marx, Weber, Durkheim, Aron a studiat cu maximă atenție și cu nedisimulată îngrijorare fenomenele totalitare ale veacului în care i-a fost sortit să trăiască, fenomene pe care, asemeni filosofului politic germano-american Eric Voegelin (1901–1985), le-a definit drept religii politice [Vladimir Tismăneanu, Adevărul ca destin: Raymond Aron şi victoria lucidităţii, în „Contributors.ro”, 13 mai 2011 (http://www.contributors.ro/cultura/adevarul-ca-destin-raymond-aron-si-victoria-luciditatii/ accesat 18 mai 2017)].

Raymond Aron publică Opiul intelectualilor, carte apărută la numai doi ani după moartea lui Stalin (1953), în care autorul denunță conformismul marxizant al intelectualității franceze din perioada anilor 1950-1960. Mai precis, el condamnă adeziunea colegilor săi intelectuali la o filosofie totalitară, subliniind deriva intelectualilor în căutarea unei religii – a unei religii politice, cu am subliniat mai sus – ei trădând, prin acest demers, ceea ce ar fi trebuit să fie rațiunea existenței lor – căutarea adevărului. Opiul intelectualilor este o carte esențială, ea demonstrând că inteligența și cultura nu împiedică fanatismul, cu tot cortegiul de consecințe nefaste [Raymond Aron, Opiul intelectualilor, traducător Adina Dinițoiu, Curtea Veche, București, 2008]. Scrisă într-o epocă în care Jean-Paul Sartre (1905-1980) nu se sfia să declare marxismul ca fiind filosofia de nedepășit a epocii noastre, iar partidul comunist rămăsese pe mai departe prințul modern, cum îl caracterizase, la vremea sa, Antonio Gramsci (1891-1937), co - fondatorul Partidului Comunist Italian, în 1921. În schimb, cartea lui Raymond Aron îndrăznea să rostească adevărul despre veșmintele inexistente ale împăratului [Tismăneanu, op. cit., loc. cit]. Însă, în timp ce Raymond Aron condamna totalitarismul, Jean-Paul Sartre îi condamna pe anti-comuniști cu formula de tristă amintire l’anti-communiste est un chien („anti-comunistul este un câine”), acesta fiind răspunsul său la dezvăluirile ororilor, crimelor și suferințelor din Gulag-ul comunist [Idem, Mărirea şi decăderea religiilor seculare, în „Contributors.ro”, 25 octombrie 2013 (http://www.contributors.ro/cultura/marirea-si-decaderea-religiilor-seculare/ accesat 18 mai 2017)].

De reținut însă că gândirea lui Aron – căruia Neagu Djuvara i-a fost doctorand – a fost una dintre sursele eticii neuitării, cultivată de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Transmise pe calea undelor sau publicate în reviste din exil, iar apoi din țară, scrierile Monicăi Lovinescu alcătuiesc o mărturie grăitoare despre lupta necurmată cu sistemul comunist și ideologia sa [Monica Lovinescu și Vladimir Tismăneanu, Etica neuitării, Humanitas, București, 2008].

Dr. Constantin Ittu

Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Sursa: Telegraful Român; Foto: apologeticum.ro 

 



Dumnezeu detestă încrâncenarea - Dr. Stelian Gomboş

 

Da, prea multă încrâncenare, prea mult stres, prea multă birocraţie, prea multe reguli, indicaţii şi legi, norme ori canoane!...

În vremurile şi în lumea această trăim noi, astăzi, când bieţii oameni sunt copleşiţi de povara multor cerinţe, revendicări şi pretenţii, de tot felul şi din tot locul!...

Eu, unul, sunt convins că Dumnezeu ar prefera, în schimbul tuturor acestor măsuri, care mai de care mai coercitive, cei şapte ani de acasă, buna creştere ori sănătoasa educaţie şi, mai ales, ar dori să primeze numai o singură regulă/normă: cea a bunului simţ!...

Altminteri, vedem, observăm şi constatăm, pe zi ce trece, lăsându-ne un gust amar, tot mai multă nesimţire, indolenţă, aroganţă, altfel zis, tot mai mult tupeu, stări de fapt care declanşează, produc şi provoacă mult dezgust, multă dezamăgire, mult stres, multă frică şi multă încrâncenare!...

În pofida unor atari condiţii, poate şi ca un gest reflex, totuşi, noi trebuie/suntem chemaţi să-i binecuvântăm pe cei ce ne bleastămă, să-i iubim şi să-i iertăm pe cei care ne urăsc şi ne hulesc pe noi – a se vedea, de pildă, comportamentul şi atitudinea mărturisitorilor noştri din temniţele comuniste, cu alte cuvinte, să întoarcem răului cu bine, stresului cu detaşare, încrâncenării cu zâmbet, tristeţii, generalizate şi cotidiene, cu veselie, supărării cu bucurie, răcelii/împietririi şi nesimţirii sufleteşti cu căldură şi sensibilitate spirituală, lucrurilor complicate să le răspundem cu lucruri simple, utile, funcţionale şi eficiente sau, mai ales, suficiente!...

Uşor de zis, greu de făcut şi, totuşi, nu imposibil, mai cu seamă, dacă în tot locul şi în tot momentul vieţii noastre, tumultuoase, slabe şi neputincioase, îi cerem ajutorul şi purtarea de grijă, proniatoare, lui Dumnezeu – Care doreşte milă iar nu jertfă, seninătate şi detaşare iar nu crispare, destindere iar nu constrângere, faţă luminoasă iar nu una întunecată, posacă şi posomorâtă!...

Să ne aducem, aminte, cu toţii, că îndemnul lui Iisus Hristos a fost: Bucuraţi-vă!...

Păi, unde, când şi, îndeosebi, cum ne mai bucurăm noi, astăzi, în condiţiile în care, din nefericire, suntem atât de prinşi în capcana, vâltoarea şi avalanşa acestei lumi, uitând, sărmanii de noi, că Iisus Hristos - Dumnezeu Cel Adevărat şi Împărăţia Lui Cea Binecuvântată şi Sfântă, nu sunt din lumea aceasta!...

Iată, cum, din păcate, ne-a cuprins, probabil pe cei mai mulţi dintre noi, duhul acestui veac, înşelător, care de la amăgire ne va duce la dezamăgire precum şi purtarea secularizată a acestei vieţi, în care ne-am construit proprii dumnezei – puterea, banul, averea, dorinţa de stăpânire – dusă până la dictatură şi sclavie, din aceasta modernă, apoi slava şi suficienţa de sine, deşartă, dusă până la exacerbarea eului şi egoului nostru, care a ajuns până la idolatrizarea propriei noastre persoane, fapte ce duc la mândrie, egoism, orgoliu nemăsurat, vanitate, dorinţa de a poseda, de a ne răzbuna şi multe altele!...

Fraţilor, haideţi să ne revenim din toată această stare/cuprindere, ameţitoare, din toată această beţie înşelătoare, până nu este prea târziu!...

Să revenim la lucrurile frumoase, simple, discrete dar concrete, să fie cuvântul nostru dres cu sare „ce este da să fie da, iar ce este nu să rămână nu!”, atât şi nimic mai mult, nimic altceva!...

Să încercăm să ne redobândim încrederea pierdută, în Dumnezeu, în oameni şi, nu în ultimul rând, în noi înşine!...

Cu un cuvânt: să ne bucurăm, să ne veselim de tot şi de toate, de tot ce este în jurul nostru, de viaţa pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu – Preabunul şi Preamilostivul, de oamenii din jurul nostru, să fim, cu toţii, radioşi, luminoşi, calmi, aşezaţi, calculaţi, cumpătaţi, măsuraţi şi, mai ales, neîncrâncenaţi, căci Dumnezeu este al libertăţii iar nu al încrâncenării, al dragostei iar nu al ostilităţii, al iubirii iar nu al adversităţii, vrăjmăşiei sau duşmăniei!...

Părinţii duhovniceşti ai Bisericii noastre, întrebaţi fiind când anume se va apropia sfârşitul lumii, au răspuns, cu toţii, la unison că, atunci va veni sfârşitul când nu va fi cărare/alee/potecă de la un vecin la altul, ori dumneavoastră credeţi că toate reţelele moderne de socializare pot substitui/înlocui vecinătatea, amiciţia, prietenia, frăţietatea, unitatea şi solidaritatea care au dispărut dintre noi?!...

Nu credeţi, oare, că suntem atât de încrâncenaţi şi datorită faptului că suntem atât de singuri, şi de singulari, dezbinaţi, izolaţi şi egoişti, în condiţiile în care Dumnezeu este al comuniunii şi al comunităţii, al păcii şi al armoniei, al înfrăţirii sau al înfierii şi al înrudirii!...

În altă ordine de idei, nu credeţi, oare, că toată această frică, angoasă şi spaimă ce ne-a cuprins pe mulţi dintre noi nu este (şi) produsul înregimentării noastre în sisteme, curente şi ideologii, năravuri ori apucături, care mai de care, mai ciudate sau mai bizare?!...

Credeţi că (mai) simţim, noi, acum, de unde ne paşte pericolul, eventual dacă (mai) realizăm/conştientizăm noi aşa ceva?!...

Dumneavoastră ce ziceţi, ce părere aveţi?...

Când aveţi puţin timp, vreme şi răgaz, în clipele/momentele în care vă (mai) trageţi puţin sufletul, gândiţi-vă la toate acestea, însă, fără încrâncenare, ci numai cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste, pentru dumneavoastră şi pentru omul/semenul/fratele dumneavoastră, contemporan!...



Monarhia Constituţională și Republica la români. Aspecte constituţionale - Lector univ. dr. Marius Andreescu
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 
 

1. Consideraţii generale privind forma de guvernământ

        În mod constant în dreptul constituţional forma de guvernământ este definită ca fiind modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme într-un stat. Ea este raportată, în principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.

        Noţiunea de „formă de guvernământ” are în mod evident o semnificaţie juridică şi ca atare formează obiectul de studiu a dreptului public, în mod deosebit a dreptului constituţional. Semnificaţiile noţiunii nu pot fi reduse la cele juridice. Formele de realizare a guvernării, modul de concretizare a acestora la nivelul fiecărui stat au numeroase semnificaţii în plan istoric, social, politic şi economic, prin urmare, formează obiectul de studiu a unui ansamblu de ştiinţe umaniste, relevându-se astfel caracterul interdisciplinar al acestei noţiuni.

       Desigur, problematica formelor de guvernământ nu trebuie înţeleasă din perspectivă pur teoretică, deoarece guvernarea unui stat, rolul instituţional şi politic al şefului de stat are implicaţii practice deosebite în planul vieţii obişnuite a cetăţeanului şi determină caracterele sistemului politic şi constituţional ale unui stat, în special din punct de vedere al dihotomiei: stat totalitar sau stat democratic.

Realizând o sinteză a formelor de guvernământ vom reţine că cele mai utilizate nu numai în istorie, dar şi în perioada contemporană sunt monarhia şi republica.

Monarhia, ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că şeful statului este un monarh, (rege, domn, împărat etc.), absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri specifice în funcţie de tradiţiile regimului constituţional. Monahia este cunoscută din cele mai vechi timpuri şi a fost cea mai răspândită formă de guvernământ. În raport cu aspectele istorice, dar şi cu realităţile contemporane, în evoluţia monarhiei mai importante sunt formele de: monarhie absolută şi monarhie limitată ( constituţională).

Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie, se caracterizează prin puterea discreţionară a şefului de stat. Această formă specifică până la Revoluţia franceză din 1789 a existat totuşi până aproape de timpurile noastre. De menţionat că la începutul secolului XX existau încă în Europa două imperii absolute şi anume Imperiul rus şi Imperiul otoman.

Monarhia limitată ( constituţională), aşa cum arată chiar denumirea se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a statului ( constituţia). O modalitate particulară a acestei forme de guvernământ o constituie astăzi „monarhia parlamentară constituţională” întâlnită în Anglia, Belgia, Spania, Olanda şi Ţările Scandinave. Existenţa unei astfel de forme de guvernământ se justifică prin tradiţiile şi istoria acestor ţări, dar şi prin eficienţa în plan constituţional, politic, social şi economic a existenţei unui monah care nu exercită guvernarea propriu-zisă, are rol de a reprezenta statul, de a garanta aplicarea legii fundamentale şi de a media raporturile dintre puterile statului, dintre stat şi societate. Totuşi, în exercitarea acestui rol constituţional, monarhul păstrează unele prerogative, precum dreptul de a dizolva parlamentul, dreptul de a numi în funcţii superioare şi uneori, dreptul de refuza semnarea unor legi.

Republica este acea formă de guvernământ în care, aşa cum se spune, cetăţenii se guvernează singuri, desemnându-şi sau alegând un şef de stat, denumit de regulă preşedinte. În republică, guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi după proceduri electorale. Şeful de stat – preşedintele de republică – este ales fie direct prin vot universal, fie de către parlament.

Variantele contemporane ale republicii sunt: republica parlamentară, republica prezidenţială şi republica semiprezidenţială.

În cazul republicii parlamentare şeful de stat este ales de către parlament, în faţa căruia de altfel şi răspunde. Datorită acestui fapt, poziţia legală a şefului de stat este inferioară parlamentului ( Italia, Austria, Germania, Finlanda). Important este de subliniat faptul că în cadrul acestei forme de organizare a guvernării preşedintele de republică are atribuţii restrânse de guvernare, rolul său constituţional fiind acela de a garanta supremaţia legii fundamentale şi a media între puterile statului, respectiv între stat şi societate. O astfel de formă de guvernământ este întâlnită în majoritatea statelor europene.

Republica prezidenţială şi semi-prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni, fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale, aşa cum se procedează în S.U.A., de exemplu. Atribuţiile constituţionale ale preşedintelui de republică în acest caz sunt mult amplificate, şeful statului exercitând acte de guvernare, având un rol important în conducerea politicii interne şi externe a statului. Preşedintele republicii este şef al executivului, singur, ca în situaţia S.U.A., fie împreună cu primul ministru. Republica semi-prezidenţială este o variantă, cunoscută în Europa după cel de-al doilea război mondial, exemplul tipic fiind Franţa. Caracteristica principală a acestei forme particulare de guvernare o reprezintă dualitatea la conducerea executivului de către preşedintele republicii şi primul ministru. În Europa două state sunt considerate că au în prezent o astfel de formă de organizare a guvernământului: Franţa şi România. În cazul Franţei, republica semi-prezidenţială are determinări şi condiţionări de natură istorică şi politică, tipice pentru acest stat după al doilea război mondial. Pentru România, republica semi-prezidenţială este o soluţie pur constituţională, postdecembristă a cărei determinări sociale sau istorice sunt mai puţin evidente.

Este util să prezentăm în linii generale principalele repere ale istoriei formelor de guvernământ a României. Evoluţia formei de guvernământ în România a exprimat întreaga istorie a poporului român de la formarea statului unitar român (1859), până în prezent. În acest sens vom aminti că potrivit Statutului lui Cuza (1864) puterile publice erau încredinţate: „ Domnului, unei Adunări Ponderatice şi Adunării Elective”, „ domnia” caracterizând deci instituţia de şef de stat.

Constituţia din anul 1866, Sub – secţiunea I „Despre domn”, reglementează monarhia ca formă de guvernământ stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin. După proclamarea Regatului (1881) domnul „ ia pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de Rege al României”. Monarhia este menţinută şi de Constituţiile din 1923 şi din 1938.

Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin Legea nr.363 din 30 decembrie 1947. Republica a fost consacrată prin Constituţiile din anii 1948, 1952 şi 1965.

După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul-lege nr.2 s-a reafirmat forma de guvernământ republicată, iar potrivit legislaţiei s-a instituit funcţia de Preşedinte al României. Constituţia actuală a României prin articolul 1 stabileşte că forma de guvernământ a statului român este republica. Preşedintele României este ales prin vot universal, direct şi liber exprimat, nu este subordonat Parlamentului şi este şef al executivului alături de primul ministru.

Aceste succinte consideraţii în plan juridic sunt necesare pentru a permite o scurtă analiză din punct de vedere istoric, dar şi prin implicaţiile sociale şi, politice pe care le comportă, a formelor de guvernământ: monarhia constituţională şi republica în România, alegând ca repere istorice în mod deosebit Constituţiile din 1866 şi 1923, Legea nr.363 din 30 decembrie 1947, precum şi actele cu valoare constituţională, inclusiv legile fundamentale care după această dată au consfinţit ca formă de guvernământ, republica.

O astfel de analiză pe criterii nu numai juridice dar şi istorice, sociale şi politice permite o mai bună explicare şi fundamentare a principalelor caracteristici ale formei de guvernământ actuale a României, precum şi pentru a justifica succinte consideraţii în legătură cu rolul ce ar trebui să fie încredinţat şefului de stat într-o societate democratică contemporană bazată pe separaţia şi echilibrul puterilor în stat, pe consacrarea şi garantarea drepturilor omului, aşa cum se doreşte a fi în România.

Trebuie subliniat şi faptul că nu există o corespondenţă biunivocă între conceptele de „formă de guvernământ” iar pe de altă parte „regim politic”. Istoria demonstrează că au existat şi pot exista regimuri politice democratice sau totalitare în toate formele de guvernământ. De precizat că un regim politic totalitar este specific pentru monarhia absolută şi aproape neîntâlnit în cazul monarhiei constituţionale. În cazul republicii există o tendinţă a republicilor prezidenţiale de a evolua spre regimuri politice totalitare aşa cum se şi întâmplă astăzi în multe din ţările Americii Latine. Esenţial pentru tipul de regim politic existent într-un stat este rolul şi atribuţiile şefului de stat indiferent dacă acesta este monarh sau preşedinte. În cazul regimurilor politice totalitare sau absolutiste şeful de stat deţine puterea discreţionară iar principiile constituţionale, în măsura în care acestea există, sunt fie pur formale sau nerespectate.

 

2. Monarhia constituţională în România

Constituţia din 1866 a condus la modificarea formei de guvernământ în sensul că România se transforma dintr-o monarhie electivă într-o monarhie ereditară, ceea ce constituia o repunere în drepturi a doleanţelor Adunărilor ad-hoc din 1857 şi o ignorare a hotărârilor Convenţiei de la Paris din 1858. Termenul de „ereditară” şi „străină” erau considerate condiţiile necesare şi suficiente care să evite declanşarea, în viitor, a unor posibile dispute politice şi dinastice la succesiunea tronului.

Noua formă de guvernare se fundamenta pe principiul că toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât prin „delegaţiune”, în conformitate cu principiile şi regulile precizate în Constituţie. Totodată, acest aşezământ constituţional se întemeia pe principiul separaţiilor puterilor în stat în sensul că puterea legislativă era exercitată colectiv de către „Domn” şi de către „Reprezentanţa naţională”, cea executivă fiind încredinţată Domnului, în timp ce puterea judecătorească era exercitată de către curţi şi tribunale.

Puterile constituţionale ale Domnului erau ereditare, specificându-se, totodată, faptul că acesta nu putea exercita alte atribuţii decât acelea date prin Constituţie. Se introducerea de asemenea, răspunderea ministerială, cu interdicţia ca Domnul să poată apăra şi exonera de răspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris.

Pentru tema noastră de cercetare este important a sublinia că într-o societate în care la nivelul deceniului şapte din secolul al XIX-lea, sistemul partidelor politice se afla abia la începutul închegării sale, formal cele două partide ale liberalilor şi conservatorilor nefiind încă constituite, monarhul ocupa o poziţie importantă în acţiunea de „temperare” a disputelor politice având în practica politică posibilităţi de intervenţie majoră. Este incontestabil că liberalii şi conservatorii, deschizând o luptă acerbă pentru putere au urmărit să şi atragă de partea lor instituţia monarhului.

Preconizând o monarhie cu puteri limitate, după modelul englez, liberalii radicali au încercat fără rezultat, să voteze Constituţia înainte de venirea lui Carol I. În ideea limitării puterii Domnului proiectul de constituţie prevedea că acesta să aibă numai dreptul de „veto suspensiv” în materie legislativă, pe când Constituţia a prevăzut „dreptul de veto absolut” al monarhului. Pentru înscrierea în Constituţie a acestei importante atribuţii Carol I a intervenit personal fiind sprijinit de conservatori, interesaţi în întărirea atribuţiilor Domnului pentru ca prin intermediul instituţiei monarhice să poată să temporizeze ritmul accelerat al reformelor ce se impuneau pentru modernizarea societăţii româneşti.

Deşi prerogativele Coroanei au fost mari în vremea lui Carol I. (1866-1914), Domnul şi apoi Regele (1881), prin mijloacele oferite de Constituţie, monarhul a fost elementul moderator şi de control al celor trei puteri, chemat să asigure stabilitatea întregului sistem constituţional. Hotărârile acestuia nu au fost singulare în practica politică, şefii partidelor politice şi colaboratorii lor apropiaţi participând la elaborarea lor. Aceştia au devenit factori hotărâtori în luarea deciziilor guvernamentale. Este important a releva maniera în care Regele intervenea pentru adoptarea soluţiilor propuse de partidele politice în raport cu nevoile reale ale ţării. Deşi străin prin naştere, de poporul român, Carol I s-a străduit să înţeleagă „pulsul” ţării, favorizând cultivarea opiniei publice şi acţionând pentru deplina libertate a manifestărilor ei, neîngrădind exprimarea liberă a părerilor, mai ales, prin presă. „Mesajul Domnesc” din noiembrie 1866 afirma clar ca fiind condiţia principală de stabilitate şi de progres „respectul Constituţiunii şi stricta exercitare a legilor”, iar pentru îndeplinirea acestui scop guvernul, „cere concursul activ al tuturor cetăţenilor pentru a stârpi viciile atât de adânc înrădăcinate în administraţie şi justiţie. Numai cu acest preţ vom putea ridica prestigiul autorităţii, vom introduce sincera şi leala respectare a instituţiunilor, a libertăţii bineînţeles, a legalităţii şi a drepturilor tuturor”.

În atenţia monarhiei s-au aflat două instituţii socotite ca fiind esenţiale pentru progresul moral şi cultural al ţării, respectiv justiţia şi învăţământul. „Mesajul Domnesc” de la începutul anului 1868 releva preocuparea pentru ridicarea justiţiei, ca ramură a puterii statului, „la gradul de moralitate şi demnitate, necesară spre a putea exercita o acţiune salutară asupra societăţii”. Se trasa un program de dezvoltare a instrucţiunii publice cu deosebire a şcolilor primare pentru care, a firma Carol I: „cred că sacrificiile ce aduce o ţară nu sunt niciodată prea mari, fiindcă se plătesc în urmă cu interese îndoite”.

Este bine să subliniem că astfel de priorităţi politice ar trebui să nu aparţină numai trecutului şi să caracterizeze prezentul, din nefericire mult prea neglijat de guvernanţi în ceea ce priveşte cultura şi în general educaţia naţională.

Încercarea de a defini forma de autoritate reprezentată de monarhia constituţională prin Legea fundamentală din 1866, ne conduce la constatarea că ea se poate încadra într-unul din cele trei tipuri ideale de autoritate identificate de istoricul şi sociologul german Max Weber şi anume cel de „autoritate tradiţională”. Acest tip s-a bazat în principal, pe convingerea şi credinţa românilor în validitatea conducerii ţării de către un rege constituţional ereditar şi pe competenţa legitimă a acestuia de a aplica legile în mod echitabil faţă de toţi supuşii, fiind echidistant în disputele politicii interne. Practic, pentru români tradiţia a fost cea care a conferit legitimitate monarhului, fundamentându-se pe o relaţie personalizată în cadrul căreia ascultarea faţă de rege a fost principala datorie a indivizilor. La rândul său monahul datorează acestora sprijin şi protecţie. Prin această relaţie biunivocă Carol I a fost acceptat şi respectat de români, mai puţin idolatrizat şi iubit, comparativ cu alţi monarhi constituţionali ai vremii.

Tipul de monarh constituţional instaurat de Carol I pe conceptul de legalitate conferit de Constituţia din 1866 s-a completat în timp, cu cel de credibilitate în faţa clasei politice româneşti şi a ţării. Dezvoltarea sentimentului dinastic a fost rezultatul unor acţiuni deliberate rezultate prin intermediul dezbaterilor parlamentare, a învăţământul public, a programelor concrete ale partidelor politice, care au contribuit la integrarea în viaţa socială a principiilor monarhiei constituţionale.

Aplicată pe întreg teritoriul României Mari, Constituţia din 1923 consacra principiul separaţiei puterilor considerat a fi un mijloc eficient de asigurare a legalităţii, recunoscând existenţa în stat a celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare dintre ele având titulari separaţi: reprezentanţa naţională, regele (guvernul) şi organele judecătoreşti.

 Constituţia din 1923 dezvoltă modalităţile de exercitare independentă a prerogativelor celor trei puteri. Cu toate acestea, după cum se sublinia şi în literatura juridică interbelică, sub imperiul Constituţiei din 1923 nu exista un echilibru perfect între puteri, întrucât Regele era un organ care reprezenta principiul colaborării puterilor, dar şi exercita un control asupra lor; el juca în consecinţă rolul unei puteri moderatoare.

Păstrând multe din prevederile înscrise în Constituţia din 1866 referitoare la persoana monarhului Legea fundamentală din 1923 extinde sensibil atribuţiile constituţionale ale Regelui în materie de sancţionare şi promulgare a legilor, de numire şi revocare a miniştrilor, de convocare, prorogare sau dizolvare a Parlamentului. Regele poate elabora regulamente pentru executarea şi aplicarea legilor, este şeful puterii armate, are dreptul de a bate monedă, încheie convenţii cu statele străine, care trebuiau ratificate de puterea executivă. De asemenea, Regele are dreptul de amnistie în materie politică, precum şi dreptul de a graţia sau micşora pedepsele penale, dar nu poate suspenda cursul urmăririi sau al judecăţii şi nici nu poate interveni în nici un fel în administrarea justiţiei. Cu toate că avea asemenea drepturi Regele nu putea exercita alte atribuţii, decât „acele date lui prin Constituţiune” ( articolul 91).

Este important de a sublinia pentru regimul specific monarhiei constituţionale existent în perioada respectivă că Legea fundamentală din 1923 a servit drept cadru juridic pentru aplicarea în practică a formulei politice „prin noi înşine”, atât de apreciată în epocă, formulă care, analizată prin prisma consecinţelor sale a avut un rol pozitiv în primul deceniu interbelic, potenţând refacerea şi dezvoltarea economică precum şi consolidarea poziţiei externe a ţării.

În concluzie, apreciem că funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin Constituţia din 1923 s-a dovedit a fi mai complicat şi dificil de înfăptuit decât în Occident. „Uzanţa” constituţională stabilită de Carol I s-a perpetuat şi în timpul lui Ferdinand I, Carol al II-lea abuzând, apoi, de drepturile sale constituţionale. Deşi Constituţia adoptase principiul englez ( regăsit şi în Constituţia belgiană din 1831) potrivit căruia „regele domneşte dar nu guvernează”, practica vieţii politice a infirmat acest principiu în perioada lui Carol al II-lea care a căutat să domnească şi să guverneze.

Analizând poziţia monarhiei în practica politică apreciem că numirea guvernului de către rege, urmată de dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de noi alegeri era, în primul rând, expresia unor înţelegeri realizate de monarh cu reprezentanţii principalelor partide şi numai într-o mică măsură rezultatul unor subiectivisme şi veleităţi personale manifestate în jocul politic al vremii.

 

3. Republica în perioada postbelică (1947-1989)

Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947 au fost consacrate prin Legea nr.363 din 30 decembrie 1947. În articolele 1 şi 3 este reglementată noua formă de stat. Astfel se consacră desfiinţarea formei monarhice de guvernământ, instituindu-se ca formă de stat Republica Populară.

În plan istoric în mod obişnuit monarhia constituţională ca formă de guvernământ este identificată în România cu existenţa unui regim politici democratic. Spre deosebire Republica în perioada interbelică, în intervalul mai sus amintit se caracterizează prin existenţa unui regim politic de tip totalitar cu anularea garanţiilor specifice statului de drept.

În general, opţiunea pentru o formă de guvernământ este una politică, dar în acelaşi timp se bazează şi pe un raţionament juridic de natură constituţională.

Istoria a demonstrat că abolirea monarhiei a fost un act de forţă care nu a avut nimic de-a face cu un raţionament juridic constituţional. Actul de abolire din 1947 a fost rezultatul unei presiuni ultimative din partea Partidului Comunist sprijinită din afara ţării. Din punct de vedere juridic, abdicarea Regelui Mihai I a fost un act neconstituţional întrucât instituţia abdicării nu era prevăzută în Constituţie, iar Regele nu putea oricum, să abdice şi pentru urmaşii săi, cu alte cuvinte, nu putea să extindă consecinţele juridice ale actului său de abdicare, unor prezumtivi şi viitori descendenţi legitimi ai acestuia. Este adevărat că Regele Carol al II-a a abdicat în septembrie 1940, dar a abdicat în favoarea fiului său, moştenitorul legal al tronului.

Urcarea pe tron a lui Carol I a fost rezultatul unui plebiscit. Abolirea monarhiei în decembrie 1947 ar fi trebuit să urmeze aceeaşi procedură pentru a avea legitimitate constituţională. În realitate, Legea nr.363/1947 nu foloseşte termenul de „abolire” ci, doar expresia „abdicarea Regelui Mihai I pentru el şi urmaşii săi”.

Potrivit Constituţiei din 1923, actului abdicării, chiar forţate, ar fi trebuit să-i urmeze declanşarea procedurii prevăzută în articolul 79 din Constituţiei referitoare la vacanţa tronului. Pentru a se evita însă această posibilitate şi pentru a se pregăti terenul abolirii de facto a monarhiei, prin Legea nr.363/1947 s-a abrogat expres Constituţia din 1923. Ca atare, problema plebiscitului a căzut de la sine iar abolirea monarhiei a fost un act politic şi nu unul juridic deoarece nu a avut legitimitatea juridică necesară.

Deşi a fost impusă prin forţă, republica a intrat însă în conştiinţa mai multor generaţii. Este adevărat, Republica Populară şi apoi Socialistă au fost asociate pentru mai multe decenii cu un regim politic iniţial opresiv şi apoi, fals sau parţial democratic. Acest lucru nu impietează, în noile condiţii politice, ca forma de guvernământ republicană să fie racordată la un regim politic şi constituţional specific statului de drept.

 

4. Constituţia din 1991 şi forma de guvernământ

Articolul 1 alineat 2 din Constituţia României în vigoare consacră: „Forma de guvernământ a statului român este republica”.

Dispoziţiile articolului 152 alineat 1 din Constituţie stabilesc că nu poate forma obiectul revizuirii Legii fundamentale, printre altele, „forma republicană de guvernământ”.

Aşa cum arătam mai sus opţiunea legiuitorului constituant pentru republică ca formă de guvernământ este în primul rând politică,opţiune consacrată constituţional şi implicit juridic. Se pune problema legitimităţii unei astfel de opţiuni şi a interdicţiei cuprinsă expres în articolul 152 alineat 1 din Constituţie privind revizuirea formei de guvernământ.

Fără a intra în amănunte sau o analiză aprofundată remarcăm faptul că articolul 1 alineat 3 din Constituţie arată că România este un stat de drept, democratic şi social, constituit în „spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român.” Istoria a demonstrat că perioada guvernată de Constituţiile din 1866 şi 1923 este asociată unei forme şi structuri democratice a organizării puterilor statului, a funcţionării acestora şi implicit a formei de guvernământ. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre perioada postbelică (1947-1989),în care în mod indiscutabil regimul politic a fost unul de tip totalitar, absolutist, asociat cu forma de guvernământ republică. Raţionamentul juridic constituţional duce la concluzia că tradiţiile democratice ale poporului român nu sunt de natură a legitima forma de guvernământ republicană. Desigur, acest este un raţionament juridic care este departe de a avea un caracter determinant în a legitima o formă de guvernământ sau alta. Trebuie reamintit faptul că republica este o formă de guvernământ compatibilă cu statul de drept şi în general cu toate valorile democratice pe care le implică societatea contemporană.

Totuşi, modul de exercitare în concret a puterii statale în perioada postdecembristă demonstrează în mod neechivoc tendinţa autorităţilor executive centrale cu deosebire la nivelul Şefului de stat şi al Guvernului de a interpreta discreţionar şi tendenţios dispoziţiile constituţionale şi de a desfăşura o activitate decizională de natură politică în sensul denaturării instituţiilor democratice, chiar a nerespectării separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, cu tendinţa clară de concentrare a deciziei politice şi juridice la nivelul celor două instituţii mai sus amintite. Consecinţa unei astfel de guvernări a dus la crearea unor dezechilibre sociale şi economice importante şi chiar instituţionale şi mai grav la desconsiderarea unor valori şi drepturi fundamentale esenţiale consacrate constituţional, în mod deosebit a caracterului social al statului.

 O astfel de realitate socială, economică şi politică conduce inevitabil la reflecţii în legătură cu viabilitatea actualului sistem de organizare politică a statului bazat pe „republica semi-prezidenţială”.

În legătură cu legitimitatea dispoziţiilor constituţionale care interzic revizuirea Legii fundamentale sub aspectul unor valori sau realităţi consacrate este necesară o analiză amănunţită. În acest studiu redăm ideile ilustrului profesor Tudor Drăganu, care referitor la acest aspect sublinia: „… în momentul de faţă realitatea legislativă este concretizată de textele Pactelor drepturilor omului din 1966, care recunosc popoarelor dreptul de a-şi stabili liber statutul lor politic. Este evident însă că acest drept nu poate fi răpit de generaţiile de azi, generaţiilor viitoare. Pe de altă parte, realitatea politică demonstrează că interdicţiile de revizuire a unor texte ale constituţiei nu au putut împiedica modificarea acestora atunci când concepţiile colectivităţilor sociale au suferit vădite schimbări”.

 

5. Posibile soluţii

Unul dintre întemeietorii doctrinei liberale, Benjeamin Constant sublinia necesitatea ca şeful statului să aibă un rol politic neutru, să nu fie implicat în acte de guvernare şi să exercite efectiv medierea între puterile statului. La data când autorul a scris celebra lucrare „Despre libertate la Antici şi la Moderni”, acesta îşi exprima adeziunea faţă de forma de guvernământ monarhie constituţională, deoarece monarhul putea îndeplini rolul constituţional pe care Benjeamin Constant îl preconiza. Redăm pentru acurateţea argumentării câteva din ideile celebrului profesor: „Puterea executivă, cea legislativă şi cea judecătorească sunt trei resorturi care trebuie să coopereze, fiecare în domeniul său, la mişcarea generală: dar când aceste resorturi stricate se încurcă între ele, se ciocnesc şi se împiedică unul pe altul, e necesară o forţă care să le pună la locul lor. Forţa aceasta nu se poate afla în vreunul dintre resorturi, căci i-ar servi la distrugerea celorlalte. Ea trebuie să se afle în afara lor, să fie oarecum neutră, pentru ca acţiunea să se exercite neapărat pretutindeni unde e nevoie ca ea să se exercite şi pentru ca ea să fie protectoare, separatoare, fără a fi ostilă. Monarhia constituţională creează această putere neutră în persoana şefului statului. Adevăratul interes al acestui şef nu e deloc acela ca una dintre puteri să o răstoarne pe cealaltă, ci ca ele să se sprijine una pe alta, să se înţeleagă şi să acţioneze de comun acord”.

Acelaşi subtil autor remarca că: „Desigur, cum oamenii nu-şi urmăresc întotdeauna interesele evidente, trebuie luată această precauţie ca şeful statului să nu poată acţiona în locul celorlalte puteri. În aceasta constă diferenţa între un regim politic absolutist şi unul constituţional.”

Referindu-se la modul în care constituţiile contemporane lui reglementau exercitarea puterii statale Benjeamin Constant remarca: „Un viciu al aproape tuturor acestor constituţii a fost că nu au creat o putere neutră, ci au plasat suma totală de autoritate cu care trebuie investită într-una din puterile active. Când această sumă de autoritate s-a aflat concentrată în puterea legislativă, legea care nu trebuia să se extindă decât asupra unor obiecte determinate, a cuprins totul. Au apărut arbitrariul şi tirania fără margini…Când aceeaşi sumă de autoritate s-a aflat concentrată în puterea executivă, a apărut despotismul”.

Este bine să reflectăm la aceste adevăruri care în opinia noastră sunt de mare actualitate. Realităţile constituţionale, politice şi sociale ale majorităţii statelor europene demonstrează preocuparea atât în plan legislativ, cât şi politic de a crea astfel de mecanisme de realizare a puterii care să permită o bună funcţionare a instituţiilor statale în contextul exigenţelor principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. În acest context rolul şefului de stat, indiferent că este monarh sau preşedinte este acela de a realiza idealul politic şi constituţional la care se referea Benjeamin Constant, adică acela de moderator între instituţiile statale, între stat şi societate, de garant al libertăţilor fundamentale şi a constituţiei. Îndeplinirea unui astfel de rol esenţial într-un stat de drept modern şi democratic este posibilă numai în situaţia în care şeful statului, indiferent de forma de guvernământ nu este implicat în mod activ în viaţa politică sau mai concret nu exercită acte de guvernare care să implice în mod inevitabil o poziţie partizană în favoarea unuia sau altuia dintre actorii politici, sociali sau economici.

În consecinţă, apreciem că esenţa problemei pentru un stat de drept democratic şi social nu se referă atât la forma de guvernământ pe care o adoptă, cât mai ales la rolul şi atribuţiile şefului de stat în contextul instituţional existent, indiferent de consacrarea republicii sau monarhiei ca formă,de guvernământ. Important este ca atribuţiile consacrate constituţional ale şefului de stat să nu permită acestuia o intervenţie activă în viaţa politică a statului de pe poziţii partizane, aşa cum se întâmplă în cazul României care în prezent este unica ţară din Europa ce are un sistem constituţional semiprezidenţial constituit nu pe baza unor tradiţii sau necesităţi politice, aşa cum este cazul Franţei, ci în urma voinţei politice a legiuitorului constituant din 1991, voinţă politică care s-a dovedit a nu fi bine fundamentată pe realităţile sociale şi pe tradiţiile democratice ale statului român.

Având în vedere exemplul deosebit de edificator al majorităţii statelor europene, atât cele care au ca formă de guvernământ monarhia constituţională, cât şi cele republicane, considerăm că o viitoare revizuire de esenţă a Constituţiei ar trebui să ducă nu neapărat la schimbarea formei de guvernământ, ci la o reconsiderare de ansamblu a rolului şi atribuţiilor şefului de stat. Există suficient de multe argumente pentru a opta în vederea organizării şi structurării puterii statale pentru un sistem constituţional de tip parlamentar în care şeful statului să fie ales de către parlament, să răspundă în faţa acestui for iar rolul său să fie cu deosebire acela de moderator şi mediator de garant al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în general al valorilor constituţionale specifice statului de drept, fără nici o atribuţie care să însemne implicarea activă în activitatea de guvernare.

 

B I B L I O G R A F I E

   Ioan Muraru; Elena Simina Tănăsescu: Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura All Beck, Bucureşti 2003;
   Angela Banciu: Istoria Constituţională a României. Deziderate Naţionale şi Realităţi Sociale, Editura Lumina Lex Bucureşti 2001;
   Tudor Drăganu: Tratat Elementar de Drept Constituţional, Editura Lumina Lex Bucureşti 2001;
   Cristian Ionescu: Regimul Politic în România, Editura All Beck, Bucureşti 2002;
   Benjeamin Constant: Despre Libertate. La Antici şi la Moderni, Editura Institutul European, Iaşi 1996.


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Conferința despre vaccinuri, de la Paris, a prof. Luc Montagnier, Premiu Nobel pentru Medicină, și a lui Henri Joyeux, profesor de cancerologie
 

"Ne dăm seama că intram într-un fel de dictatură a vaccinărilor"

Active News: Luc Montagnier, profesorul care a descoperit virusul HIV, laureat al premiului NOBEL pentru Medicină, avertizează: Se intră în dictatura vaccinurilor! Cu această vaccinare riscăm să otrăvim puțin câte puțin toată populația care ne va urma Luc Montagnier, profesorul care a descoperit virusul HIV, laureat al premiului Nobel pentru Medicină în 2008, a declanșat un scandal în Franța, după ce s-a poziționat, prin declarațiile sale, în tabăra celor care se opun vaccinării obligatorii.  Renumitul savant francez consideră că vaccinurile sunt responsabile pentru moartea subită a copiilor și se declară un opozant al politicii guvernamentale de vaccinare, în Franța. 

Pe 7 noiembrie, Luc Montagnier a susținut, la Paris, o conferință-dezbatere rezervată jurnaliștilor din presa din domeniul sănătății, în care a vorbit despre obligativitatea imunizării, cu noi vaccinuri, impusă anul acesta de guvernul francez. Alături de el s-a aflat și profesorul Henri Joyeux. Afirmațiile celor doi profesori privind pericolele vaccinării au declanșat însă o  furtună mediatică în Franța.  „Aș dori să avertizez cu privire la riscurile privind moartea subită a nou-născuților. Din păcate, există observații, fapte științifice, lucruri observate de părinți asupra faptului  că această moarte subită apare după o vaccinare”, a declarat el în conferința de presă de la Paris. „Nu sunt împotriva vaccinurilor. Dar mă opun acestei extinderi cu vaccinuri care conțin aluminiu”, a spus profesorul Montagnier, conform publicației La Croix. „Am o evidență foarte detaliată a legăturilor dintre vaccinare și moartea subită a nou-născuților”, a afirmat el. "Unii copii mor la 24 de ore după ce au fost vaccinați. Mai avem dreptul de a pune la îndoială această legătură temporală?”, a continuat profesorul Montagnier. Profesorul francez a precizat că nu crede că vaccinurile produc autismul, „dar cred că vaccinurile pot declanșa autismul pe un teren favorabil autismului. Este ca răspândirea scânteilor pe un teren arid, declanșându-se incendii. Acest „teren favorabil autismului” este cel slăbit de alte boli și alți factori, la care adăugarea vaccinului devine factor declanșator.” „Riscăm cu vaccinurile să otrăvim puțin câte puțin toată populația care ne va urma, copiii, bebelușii", a avertizat Luc Montagnier, care consideră că se intră „într-un fel de dictatură a vaccinurilor”.

În opinia sa, imunizarea cu 10 vaccinuri sau mai multe este exagerată. „Schemele de vaccinare oficiale sunt abuzive și medicii pediatrii ar trebui să nu facă vaccinurile doar pentru că funcționari nepricepuți/corupți le recomandă”, afirmă el. Profesorul Henri Joyeux a spus, la rândul său,  că adjuvantul de aluminiu prezent în vaccinuri, rămâne, jumătate „la locul injectării”, pentru a crea un răspuns imun, în timp ce „cealaltă jumătate se duce în organism [...] la nivelul osului, fie în rinichi, fie în creier”. „Și știm asta pentru că au existat studii foarte importante ale lucrătorilor din fabricile de bauxită din Maurienne, din Franța”.

Reamintim că, potrivit proiectului lui Emmanuel Macron, guvernul francez a decis să introducă, din ianuarie 2018, 11 vaccinuri obligatorii.  Laureatul premiului Nobel, profesorul Luc Montagnier, care a descoperit virusul imunodeficienței umane, este absolvent al Facultății de Medicină și al Facultății de Științe Biologice ale Universității din Paris.  În cadrul noului Departament de Virusologie de la Institutul Pasteur, profesorul Luc Montagnier a fondat Unitatea de Cercetare Virală Oncologică, unde și-a dedicat activitatea studiului virusurilor cancerigene, în special retrovirusurilor oncogene, aspectelor biochimice ale interferonului și transformărilor maligne, inclusive la schimburile membranare în relație cu creșterea pe mediul de agar, o nouă proprietate a celulelor maligne din culturi, la descoperirea cărora a contribuit.

Conferința (întreagă) despre vaccinuri cu Henri Joyeux si Pr. Luc Montagnier la teatru Michel la Paris, 7 noiembrie 2017 - în limba franceză

Notițe din conferință:

Henri Joyeux: Nu suntem împotriva vaccinurilor, suntem pentru ca vaccinurile să fie utilizate cu discernământ și să nu fie abuzuri. Subiectul de astăzi, despre vaccinuri, nu este franco-francez, este un subiect mondial, cu o parte fraco-franceză, prin care ne dăm seama că intram într-un fel de dictatură a vaccinărilor.

Luc Montagnier: Astăzi putem să creăm boli cu substanțe pe care le luam din tratamente dar și din alimentație. Suntem aici nu pentru a crea polemici, ci pentru a lansa o alertă în Franța dar și în întreaga lume, pentru că este o problemă generală. Alerta este că riscăm să otrăvim încetul cu încetul toată populația care ne va succedă, începând cu bebelușii, copii. Acum există observații asupra faptului că moartea subită a bebelușilor survine după o vaccinare. Intr-un caz recent, din iulie 2017, al unui bebeluș mort la 5 luni după vaccinuri, s-a constatat că a fost o furtună de citokine, adică un mesager chimic inflamator. Hidroxidul de aluminiu, care este un adjuvant al acestor vaccinuri, antrenează o reacție generală imunitară care nu este suportată de creierul copilului. Credem că există, astfel, 1 din 10 copii care pot avea o astfel de moarte subită.  Hidroxidul de aluminu, adjuvant al vaccinurilor, antrenează o stimulare generala a sistemului imunitar și chiar autoimunitară. Scleroza în placi este o reacție autoimunitară asupra mielinei nervilor, care a fost declanșată în urma vaccinări împotriva hepatitei B. Boala Alzheimer, o boala neurodegenerativă a fost, de asemenea, constatată la subiecți tineri, în urma vaccinării.

Henri Joyeux: Noi consumăm aluminiu prin alimentație, fără să ne dam seama, dar acest aluminiu iese în proporție de peste 90 la sută prin deșeurile organismului. Din contră, acest aluminiu din vaccinuri este pus pe cale intramusculară, subcutanee, nu pe cale digestivă, și știm astăzi că jumătate din acest aluminiu rămâne la locul injectării, pentru a crea o reacție imunitară, iar cealaltă jumătate pleacă în organism, fie la nivelul rinichilor, fie al oaselor, fie al creierului. Aceasta o știm pentru că la muncitorii din uzinele de bauxită din Maurienne, Franța, erau trei patologii profesionale. Prima este cea pe care o numim osteomalație aluminică (ostéomalacie aluminique) adică un fel de rahitism la nivel de oase, care dădea fracturi fără traumatisme. A doua patologie era insuficienta renală. A treia este encefalopatie aluminică sau demență precoce, la oameni care urmau să moară de tineri de Alzheimer, sau encefalopatie aluminică la oameni având o zonă hipocampică umplută de aluminiu, care ajungea acolo prin respirație. Acești oameni puteau să tușească și să elimine o parte din aluminiu prin salivă, sau să înghită și să elimine prin tubul digestiv, dar, o altă parte, prin respirație, ajungea în organism. Trebuie să știm că 60% din vaccinuri la ora actuală conțin aluminiu, și doar 40% nu. Si din moment ce impunem 11 vaccinuri, aceasta înseamnă 2,9-3 mg de aluminiu care va fi injectat unui copil de 6 săptămâni care cântărește 5-6 kg, ceea ce înseamnă o doză foarte importantă.

Luc Montagnier: Mai trebuie să spunem că un argument al celor care sunt pentru vaccinare este că acest adjuvant este folosit de un secol, dar copiii de astazii nu sunt copii de ieri, și de la 1920 s-au petrecut multe lucruri, în special mediul care ne înconjoară s-a schimbat foarte mult. Si acest mediu pregătește un teren care face ca acest adjuvant să fie foarte nefast, în mod special alimentația, care s-a schimbat și a devenit industrializată, cu ierbicide și pesticide. Si aici, în mod special, aș menționa glifosatul, care este un derivat fosforic al unui acid aminat, care este glicocolul sau glicina, și care, ingerat de organism, va determina o distrugere a țesuturilor organice. Acest ierbicid este peste tot și este o otravă. [Este produs de Monsanto n.n. UPDATE: A se vedea și: Victorie în Parlamentul European pentru folosirea în continuare a pesticidelor glifosat produse de Monsanto, produse ce ar putea fi otrăvitoare. România a votat, alături de alte 17 țări, PENTRU folosirea erbicidului]

Henri Joyeux: Trebuie remarcat că niciun ministru nu ne vorbește despre cel mai bun dintre vaccinuri care este laptele matern și care conține limfocite T4, imunoglobuline, etc, care sunt substanțe protectoare pentru copil și, atunci când un copil este alăptat de mama sa, copilul este protejat încă 6 luni după ce se termină alăptatul. Si, știm că sistemul imunitar al copilului se construiește din ziua conceperii lui, timp de o mie de zile, adică se calculează 270 de zile cât este sarcina, și adăugați doi ani a 365 de zile. Ori, legea actuală spune că obligativitatea este de la 18 luni, deci când sistemul imunitar este în parte bine format. Se vaccinează cu vaccinurile împotriva hepatitei B, coqueluche, haemophilus influenzae, cu aluminiu, pentru a stimula un sistem imunitar care nu este pregătit, pentru a crea o furtună imunologică cu molecule fabricate de organism și care sunt inflamatorii.

Luc Montagnier: As mai vrea să spun că pe lângă ierbicide sunt și multe radiații electromagnetice care trebuie luate în considerare. In Japonia, de exemplu, femeile gravide sunt sfătuite să poarte un șort metalic care le protejează când lucrează la calculator sau vorbesc la telefoanele portabile. Deci astăzi avem din ce în ce mai multi copii fragili. Henri Joyeux: Sunt copii care au multe alergii. Acuma, sunt întrebări de genul cum o să rezistam dacă trece legea? Ei bine un argument este că s-a observat că copii care se nasc prematur și sunt vaccinați fac multe complicații. Si revin la alăptat. Când femeile nășteau erau întrebate: "sunteți obosite?" Si li se propunea o vitamină, care nu era altceva decât parlodel, adică un antihormon antiprolactină, care era destinat să blocheze alăptatul și, astfel, multe femei spuneau: "eu nu am lapte!". Au fost și complicații cardiace și am încercat din răsputeri ca acest medicament să fie contraindicat după naștere. Aceste lucruri nu sunt spuse, și media nu spune decât ceea ce este dictat de Stat. Dacă vă uitați în calendarul de vaccinări din ultimii 15 ani, veți vedea că vârsta de vaccinare scade în fiecare an, iar în SUA s-a propus deja vaccinarea în timpul sarcinii, în timp ce nu avem niciun recul. 

Luc Montagnier: In vaccinurile împotriva poliomielitei nu utilizăm aluminiu, dar sunt alte probleme - utilizându-se un virus viu atenuat-, care dau o imunitate bună dar sunt și accidente. Trebuie ca persoana care-l primește să fie în stare bună, altfel poate face o adevărată poliomielită.  Vaccinul ROR (rubeola, oreion, rujeola) este unul care este periculos pentru persoanele care nu au un bun sistem imunitar.

Henri Joyeux: In Anglia pediatrii impuneau un examen neurologic copilului înainte de a-i face vaccinul ROR pentru că știau că sunt riscuri. A fost chiar și o publicație care a apărut în The New England Journal of Medicine, un mare jurnal științific, plecând de la niște cazuri de enterocolită, adică inflamare digestivă a unor copii care au fost vaccinați împotriva R,O,R și, plecând de la asta s-a ajuns la autism. Insă, doi ani mai târziu, această publicație a fost retrasă, ceea ce este absolut excepțional.

Luc Montagnier: Trebuie spus că medicul care a făcut acea publicație propunea ca vaccinul ROR să fie separat, adică unul pentru rubeolă, altul pentru rujeolă și altul pentru oreion. Firma Merkel era dispusa să facă acest lucru, dar a fost refuzat de guvernul britanic, care a impus monovaccinul ROR. Altfel spus, acest domeniu este controlat pentru motive nonetice și nonmedicale, ceea ce este foarte grav. Si medicilor le este frică de aceasta, medicul englez respectiv fiind târât în noroi.   O mare problemă este pierderea încrederii în organismele care sunt însărcinate cu securitatea sanitară. In SUA a apărut o publicație, în 2001, care a fost falsificată de unii dintre membrii CDC (Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor), după o mărturie a lui William Thompson, membru CDC. În această publicatie se spunea că la copiii care au fost vaccinați la 18 luni cu ROR erau dinainte incidente de autism. Este un caz tipic de falsificare a rezultatelor de către un organism de guvernare a Statului american. Dacă nu mai avem încredere în aceste autorități, în Ministerul Sănătății, relația medic-pacient s-a terminat. E foarte, foarte grav sa se pună în chestiunea organizația însăși a Medicinii. 

Henri Joyeux: Deci, iată unde suntem: încrederea între părinți, viitorii pacienți și autoritățile medicale este tulburată, ceea ce face și ca medicilor să le fie frică de autoritățile sanitare care le impun să prescrie vaccinarea. Si, dacă o fac, e bine, dar dacă sunt complicații, cine este responsabil? Astăzi autorizăm și farmaciștii să vaccineze, dar, dacă sunt complicații cine este responsabil? Farmacistul, sub autoritatea medicului care i-a prescris rețeta, sau fabricantul? Nu! Fabricantul nu e niciodată responsabil. Există o manipulare a opiniei publice de către oamenii care sunt în vrâful Statului.

Luc Montagnier: Paracetamolul este o otravă. A fost foarte, foarte utilizat ca antiinflamator. La bebeluși poate cauza accidente grave la ficat și la creier, deschizând bariera hematoencefalică. După vaccinare apare febra la bebeluși și ni se oferă paracetamol. Trebuie în mod absolut refuzat acest lucru.

Henri Joyeux: Medicii de astăzi sunt devalorizați de un Stat care își bate joc de ei, impunându-le o adevărată dictatura a vaccinurilor. Cele 11 vaccinuri costă 146 euro, fără să punem la socoteală că mai sunt și rapeluri. Vedeți foarte bine că până la sănătatea copiilor noștri sunt beneficiile financiare, care sunt în mod absolut gigantice. Monsanto  Bayer, vă amintesc, sunt împreună. Asa cum subiectul vaccinări este mondial și corupția legata de acest subiect e mondială.  Poliomielita deși nu o mai avem în Franța, o să vină cu refugiații. Dacă vă vaccinați astăzi împotriva gripei sunteți imunizați după 15 zile - trei săptămâni. Asta nu înseamnă că nu puteți să luați mâine gripa mergând cu metroul. In plus, sistemul imunitar la bătrâni este mult mai fragil. Ideal ar fi ca medicii să judece de la caz la caz starea de sănătate a copiilor. Dacă au fost alăptați, sase luni după acea nu au nevoie de a fi vaccinați. Am avut un interviu, la care am fost invitat cu Isabelle Adjani [care este împotriva vaccinări obligatorii], și i-am pus, într-un mod natural, întrebarea următoare: "Isabelle Adjani, când ați spus că această vaccinare obligatorie în zece ani va fi o crimă împotriva umanității, ați calculat ce înseamnă frază pe care o spuneți aici, la France Inter?" A spus: "nu,deloc!". Dacă vă uitați, curba vaccinărilor crește paralel cu curba alergiilor, deci avem tot dreptul să ne punem întrebări legat de o corelație a lor. 

 

Sursa: Român Ortodox în Franța

 



 



Dragostea vindecă - Poveste - Gina Agapie
 

             Nicolae, zis şi Nicoară, este numele unui băiat care a bătut la poarta unor oameni lipsiţi de bucuriile vieţii. Numele său vine din limba greacă şi înseamnă popor victorios. Dumnezeu, în Mâinile căruia suntem, Creatorul şi Mântuitorul nostru, El împarte binefacerile Sale după un plan sfânt, chiar dacă nouă, oamenilor, ni se par adesea nedrepte. Aşa, pentru că sunteţi aici, să ne deschidem sufletul ca să putem înţelege povestea ce urmează.

            Mariana şi soţul acesteia,  Marcel Baciu, sunt oameni de pe la noi care s-au mutat la oraş. Când cei doi s-au hotărât să rămână împreună pentru veşnicie, au făcut cununia şi nuntă mare, cum e rânduiala. Dar le plăcea viaţa mai comodă. Maria, fiind frumoasă, avea plăcerea să se îmbrace cu haine scumpe, să îşi aranjeze părul. Lui Marcel, ca unui bărbat ce era, nu i-ar fi stat bine dacă nu şi-ar fi dorit bunăstarea familiei. Aşa ocupaţi cum se ştiau, când au aflat că a zămislit femeia, ce s-au gândit? Suntem aşa de tineri. Nu avem încă rostul nostru! Au hotărât să nu dea voie fătului să se dezvolte, şi l-au scos din trupul Mariei fără nici un regret, cu ajutorul medicului.

            Însă, fără voinţa sau cunoştinţa noastră, marele timp a trecut şi a început Maria să vadă golul mare din familia ei. Soţii îşi spuseseră tot ce au avut până atunci de spus. Casa frumos mobilată şi maşina, serviciile bune şi cumpărăturile nu aduceau fericire. Femeia dorea un copil pe care Dumnezeu nu i l-a mai dat. Atunci a înţeles  cât rău a făcut că a renunţat la primul ei prunc, vorba colindului:

            Umbla Maica după Fiu

            -N-aţi văzut pe Fiul Sfânt?

            -Poate că noi l-am văzut,

            Dară nu l-am cunoscut!

            -Dacă voi l-aţi fi văzut,

            Uşor l-aţi fi cunoscut,

            Că pe faţa Fiului

            Scrisă-i raza soarelui

            Şi pe frunte, luna plină,

            Luna plină cu lumină,

            Pe umeri îi strălucesc

            Luceferi din rai ceresc!

            -Maică! dacă e aşa,

            Nu umbla, nu-l căuta

            Că noi, zău, că l-am văzut,

            Dară nu l-am cunoscut,

            Sus în curtea lui Pilat

            Răstignit pe-un lemn de brad;

            Îngerii în ceată mare

            Sus la cer îl ridicară!

            Şi lucra Maria ca vânzătoare la propriul magazin. Dar parcă nu avea nici un rost pe lumea asta. Treceau zilele, săptămânile şi toate semănau între ele.

            Într-un an,  în timpul pe care Biserica îl orânduise pentru  Păresimi, amintind că şi Mântuitorul a postit patruzeci de zile înaintea începerii misiunii Sale, în Miercurea Sfântă,  iată că o vizitează câteva prietene la serviciu:

            -Hai cu noi, Marie, să ne spovedim şi să ne curăţăm de păcate, că-i Săptămâna Mare!   

            Cu sufletul bun, femeia nu s-a împotrivit. A închis magazinul şi le-a  urmat pe acele cunoştinţe, însă, povesteşte ea uneori când îşi aduce aminte, avea o fustă aşa de scurtă şi despicată în părţi, o bluză foarte strânsă pe trup, era colorată pe la ochi şi buzele erau date cu ruj, încât nimic nu se potrivea cu pocăinţa şi cu duhovnicul. Nici batic nu putea pune pe cap, cum a văzut că purtau celelalte femei, căci nu avea.

            În sfârşit, a intrat în lăcaşul sfânt şi parcă era dintr-o altă lume. Dar vedeţi, părintele nu i-a făcut observaţie, căci şi-a închipuit el că Maria nu ar mai fi venit prea curând la mărturisire, s-ar fi speriat. Ar fi îndepărtat-o pentru multă vreme. Că nu se schimbă omul aşa uşor. Trebuie să vadă cu ochii credinţei, să guste bunătatea harului.

             Când i-a sosit rândul, preotul a invitat-o cu blândeţe să îngenuncheze. Văzând-o cum arăta, s-a rugat în gând Sfinţia sa, cerând iertare lui Dumnezeu pentru ea,  că Maria nu era obişnuită cu cele sfinte. Şi i-a pus întrebări despre viaţa de familie, rugăciune şi  post; apoi a invitat-o să vină la Sfânta Liturghie în toate duminicile şi sărbătorile. Văzând Mariana răbdarea şi bunătatea părintelui, a îndrăznit să-i povestească despre copilul pe care l-a îndepărtat cândva din trupul ei, dar pe care acum şi l-ar fi dorit, spunându-i că sufletul ei devenise întunecat şi viaţa fără nicio mângâiere. Nu fusese doar decizia ei, se  sfătuise cu Marcel şi amândoi consideraseră că pruncul trebuia să aştepte. Mai târziu să vină, când vor avea şi ei o casă cu de toate. Dar copilul nu a mai venit. Părintele a înţeles de ce avea Maria nevoie de atâtea podoabe: sufletul ei încă nu era înflorit.

            - Vedeţi dumneavoastră, a spus părintele, când Creatorul, în înţelepciunea Lui, l-a făcut pe primul om, El a creat şi perechea, din coasta bărbatului, dorind ca cei doi să formeze un cuplu, ca să devină părinţi. De ce? Ca să-i facă păzitorii secretului dragostei care învinge totul. Însă, dacă soţul şi soţia nu pot aduce pe lume copii, nu înseamnă că iubirea nu există. Căci şi pruncii vin din iubire, prin permisiunea lui Dumnezeu. Adam şi Eva se unesc pentru veşnicie în faţa altarului. Astăzi vremea s-a schimbat: ia omul o femeie pentru menaj, apoi divorţează pentru că descoperă una mai frumoasă, dar prin ea se întâlneşte cu toate feţele păcatului pe care îl consideră dragoste. Şi devine prizonier al păcatului. Urmaşul lui Adam este privit de Creator cu o perfecţiune absolută: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut, ci în Legea Domnului e voia lui şi la voia Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsărit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori. Aşa zice Psalmul I al lui David. În viaţa noastră, a mai spus părintele, sunt bucurii şi încercări. Luna şi soarele sunt imagini ale dumnezeirii; lumina şi întunericul, căldura şi frigul, sunt capetele aceluiaşi Creator. Este Dumnezeu aproape de tine, El care te face să creşti în credinţă. Noi toţi suntem în faţa unui Goliat al comunităţii, în faţa uriaşului care ne sperie că nu suntem ca ceilalţi. Dar, în viaţă, nu ne luăm la întrecere decât în iubire, şi pentru asta avem armele virtuţilor: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iisus ne dă victoria. Vedeţi, soţul poate să devină stăpân, considerând că el are rolul principal în venirea pe lume a copiilor. Să nu uităm că deasupra mirelui şi a miresei se află un Tată care comunică dragostea şi care pune în trup celule de viaţă şi suflet. Trebuie să existe mai înainte iubirea, şi apoi copilul. Şi el va veni, chiar dacă va trebui să creşteţi fiul altei mame, încheie cu glas hotărât preotul.

            Zicând aceste cuvinte, părintele i-a oferit femeii un medicament întăritor în suferinţă, un canon: să meargă la biserică duminica şi în toate sărbătorile notate cu roşu. I-a dat şi o carte cu rugăciuni pentru toată vremea, ca să ceară mijlocire şi ajutor la  Născătoarea de Dumnezeu, Maică a tuturor mamelor.

             Mariana, ieşind astfel din Biserică, a lăsat inima ei de piatră pe altarul mărturisirii şi a simţit viaţa cu o inimă de carne. Cu o putere miraculoasă de a iubi, a început să verse peste obraji lacrimi curate, ca răspuns al dumnezeiescului Tată care a voit ca viaţa umană să înceapă într-un mic embrion. L-a făcut pe om partener al creaţiei, ca să-i ofere libertatea, să-l facă prietenul, şi nu servitorul Său. Acum a înţeles. Ajungând acasă, i-a povestit lui Marcel tot ce a vorbit cu preotul şi l-a întrebat cu sfială dacă ar fi de acord să înfieze un copil.

            Soţul a privit-o cu neîncredere, căci pentru bărbat există mereu acea teamă de nou. Dar, pentru că nu s-a gândit că lucrurile se vor schimba repede în viaţa lui, a spus da. Numai că Maria nu a stat prea mult pe gânduri şi s-a interesat peste tot: la maternitate, la Casa de Copii. 

            Cu toţii aşteptăm sărbătoarea pascală. Ca o bucurie desăvârşită a Învierii Domnului, aude că la spitalul din oraş este o tânără care nu poate lua copilul acasă, deci doreşte să îl dea unei mame care să-l crească. Nu stă pe gânduri şi merge acolo. Era un copil de trei luni, aşa de frumos că Maria pe loc ar fi dorit să îl adopte. A vorbit cu mama naturală a fetei şi aceasta i-a promis că i-o dă.

            Acum, nu putea Mariana să ia singură un copil. Trebuia să fie acolo şi soţul. Fugi repede acasă. Au vorbit ei şi au venit la maternitate. Când au intrat în salon, ce să vezi? O altă femeie ţinea pruncul în braţe.

            - Doamnă, ce se întâmplă?, întrebă Maria cu o voce speriată. Am vorbit cu mama copilului şi mi-a promis mie fetiţa. Uitaţi, am venit cu soţul meu! Spune, dragă, se adresă  mamei fetiţei, însă aceasta  nu mai ştia ce să zică.

            - Nu se poate, se apără străina ţinând copilul strâns, de frică să nu i-l ia cineva, noi am făcut actele şi aşteptăm de un an să îl putem avea. Fetiţa este a noastră! E a mea!

            Cei doi au plecat acasă tare întristaţi. Se gândea Mariana că Domnul procedase cu ei aşa cum a făcut savantul acela cu puricele: i-a tăiat picioarele ca să vadă în ce măsură acesta poate sări mai tare. Dar ce să facă un purice fără picioare? El nu aude şi nici nu vede semnele pe unde să meargă.

            Era Joia Mare, ziua în care toate femeile creştine vopsesc ouăle în roşu, lăsând pentru  Sâmbăta Mare să pregătească pasca şi cozonacul, care nu lipsesc de pe masa gospodarilor a doua zi, după noaptea de Înviere. A pregătit Maria o cratiţă. A scăpărat chibritul şi într-o clipă i-a trecut prin minte imaginea satului său natal, cu  focurile care se aprindeau în curtea casei, în amintirea locului unde Petru de trei ori a jurat că nu-l cunoaşte pe Iisus. Flacăra strălucea proiectându-i chipul în suferinţă. Fusese amăgită chiar de Mântuitorul? Pentru o clipă crezuse că încercările din viaţa ei s-au terminat, însă adevărul a făcut-o să revină la starea ei de goliciune sufletească. Era pus foc peste foc. Oala plină cu apă a fost aşezată pe ochiul de aragaz. Câteva picături au dat pe dinafară şi văpaia roşiatică a sfârâit cu putere, ca şi cum Dumnezeu s-ar fi certat cu diavolul. A cufundat Maria ouăle unul câte unul şi le-a fiert. Separat a pregătit vopseaua cu sare şi oţet. După colorare, le-a scos pe un platou, le-a uns cu puţin ulei şi le-a aşezat apoi pe nişte frunze de salată, într-un coş de nuiele. Plângea deasupra lor cu lacrimi grele, asemenea Măicuţei Preasfinte la mormântul Domnului Hristos.     Acum rămăsese fără nicio putere. Dar promisese duhovnicului că va merge la Vecernie, când se face Punerea în Mormânt şi se scoate în mijlocul bisericii  Epitaful, spre închinare. Şi a trebuit să meargă. Tăcerea lui Iisus se oglindea în pieptul ei răstignit pe cruce. Şi când au început cântările: Dă-mi, Doamne, ploaie de lacrimi, în ziua cea frumoasă a postului, ca să-mi plâng întinăciunea patimilor şi mi-o spală, ca să vin curăţit în faţa Ta!, s-a pornit Maria pe un bocet şi, prin pocăinţă, sufletul ei a fost mângâiat.

            Marcel şi-a urmat soţia la slujbă şi, în sfânta noapte pascală, în miile de lumânări aprinse ale creştinilor care cântau Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând, amândoi vedeau răspândiţi copiii cereşti pe care Dumnezeu îi păstra numai pentru El. Învierea Domnului, care nu e descrisă în Evanghelii, fiind un semn al credinţei, un timp de biruinţă, a fost pentru ei o sărbătoare tristă. Aveau nevoie de balsamul vindecător al părerii de rău pentru păcatele săvârşite.

            Însă timpul a trecut. În luna iulie, Maria şi Marcel se pregăteau să meargă la mare. Cumpăraseră biletele şi aşteptau sosirea zilei de 25 iulie. Vremea se arăta bună, aşa că nimic nu-i putea împiedica. Dar să vedeţi că planul avea să li se schimbe! Lucrând la maternitate, una din cunoştinţele Marianei îi aduce vestea că o tânără care poartă în burtică un bebeluş încă nenăscut vrea să dea copilul unei mame iubitoare. Pentru că, vedeţi, ca să poţi fi mamă cu adevărat, ai nevoie de un soţ, de o casă, trebuie să fii protejată.  Când o femeie naşte în afara căsătoriei,  nu are puterea să crească singură un copil, mai ales dacă nu are vârsta potrivită. Aşa că, auzind acestea, Maria nu a stat pe gânduri şi a fugit la Casa de naşteri din oraş. Dar acum avea toate actele depuse, aşa că speranţa ei crescuse. Ajunge la Geanina, căci aşa o chema pe fata aceea, şi stă de vorbă cu ea. Fata era frumoasă, deci şi copilul ei trebuia să fie la fel.

             -Geanina, când vei naşte copilul, te rog să nu-l promiţi nimănui! Fie că e fată, fie că-i băiat, să mi-l dai mie şi nu vei regreta! Eu şi bărbatul meu o să-l iubim şi nu va duce lipsă de nimic. Dar, spune-mi, vei dori să-l vezi mereu? Ai să vii la noi din când în când să-l vizitezi?, vorbi Maria pentru a înţelege cum va trebui să organizeze viitorul copilului.

            -Doamnă, răspunde femeia însărcinată, eu, dacă aş putea, nu m-aş despărţi de prunc. Dar, vedeţi, nu sunt căsătorită, sunt elevă. Tatăl meu nu ştie că eu sunt aici la maternitate, nici soţ nu am. Luaţi-l dumneavoastră şi gata!

            Maria nu se putea hotărî să meargă acasă, de frică să nu păţească iar ca şi data trecută. A rămas ea ore în şir lângă patul copilului nenăscut. Nu simţea  nici sete, nici foame. Însă trebuia să îl anunţe şi pe Marcel, aşa că într-un târziu a plecat cu aripi mari de speranţă.

            Marcel aştepta venirea soţiei lui. Nici nu bănuia ce avea să se petreacă, ce schimbări uriaşe vor avea loc în casa lor.

            -Dragă, îi spune abia trăgându-şi sufletul, fără să-l întrebe nimic, să mergem repede la maternitate, că am găsit un copil aşa cum doream eu să fie: încă nu s-a născut! Va fi bebeluş! Îţi dai seama ce fericiţi vom fi?!

            Dar bărbaţii nu se aprind aşa uşor. Ei au nevoie de un timp să calculeze dacă alegerea făcută este bună sau nu.  Deci nu i-a dat răspunsul imediat.

            -Cum, te-ai răzgândit? Nu mai vrei copil? Ştii cât am umblat până am făcut actele şi ce mult am suferit! Când am renunţat la fătul nostru nu ai stat pe gânduri. M-ai dus repede la spital. Să ştii că părintele mi-a spus că noi vom fi părinţi chiar dacă va trebui să creştem fiul altei mame. Şi a mai spus că întâi trebuie să existe iubirea. Tu nu mă mai iubeşti, Marcel? Dacă mai ţii la mine, vino să vorbeşti şi tu cu directorul maternităţii! Eu copilul acesta nu-l mai las, e al meu, ai să vezi! Îţi promit că nu vei avea nicio supărare din partea lui şi, dacă se va întâmpla ceva rău, eu voi fi de vină! Te rog, Marceluş! N-ai să regreţi nicio clipă!

            Vrei, nu vrei, a plecat bărbatul cu soţia sa la maternitate. Geanina deja născuse un băieţel. Când a primit vestea, emoţia o copleşi într-atât pe Maria, încât începu să plângă în hohote prăbuşindu-se pe un calorifer.

            - Potoleşte-te, dragă, să iasă lehuza din sala de naşteri, apoi să mai vorbim o dată cu ea! Hai să ne aşezăm şi să aşteptăm liniştiţi acolo, pe bancă!

            Timpul se închisese în cerc. Nu exista nimic în afară de băieţelul nou-născut. După cele câteva ore în care au fost supuşi probei răbdării, cei doi viitori părinţi aveau să-l vadă pe îngeraş. Ce căldură şi câtă pace se revarsă când priveşti chipul unui prunc! Există o taină mare care depăşeşte orice închipuire în prezenţa unui boţ de carne care seamănă aşa de bine cu părinţii care i-au dat viaţă. Însă o femeie care înfiază un bebeluş are o smerenie care o face neputincioasă în faţa deciziei dumnezeieşti. Ea, prin voinţa divină, ca cea mai umilă cerşetoare, are nevoie de mila unei femei care a născut, cum a făcut Maria Baciu care se rugase de Geanina ca ea să-i permită să devină mamă adoptivă.

             După câteva zile puteau să revină pentru a lua copilul acasă. Maria nu s-a lăsat. A stat la Geanina până seara, de dragul băiatului şi de frică să nu păţească iar ca data trecută. Pe data de 20 iulie, de sărbătoarea Sfântul Ilie Tesviteanul, proaspeţii părinţi s-au îndreptat către maternitate. Cerurile coborâseră atât de jos că le puteai atinge cu mâna, să culegi de acolo steaua care îţi place. Şi ei doreau doar o singură stea: băiatul. Însă, intrând în salon, au văzut pe cineva care îl ţinea în braţe: 

            - Tu, Geanina, să n-ai nici o grijă! Ai nevoie acum să îţi refaci viaţa şi de aceea noi îţi dăm bani, ca să ai cu ce trăi!  Dă-ne băiatul nouă!, spuse această femeie. 

            - Nu-mi vând eu copilul, doamnă, i-a răspuns mama pruncului, îl dau că nu am ce face din cauza părinţilor şi a situaţiei, că sunt elevă şi nu-l pot creşte. Uitaţi, deja l-am promis doamnei Baciu, zise aceasta văzând-o pe Maria în tocul uşii.

            - Despre ce este vorba, Geanina?, se sperie Mariana auzind cuvintele străinei. Copilul acesta este al meu. L-am aşteptat ca pe Hristos, aşa că vă rog, nu încape discuţie! Spune şi tu, Marcel! Avem şi actele deja făcute, avem semnătura mamei şi a directorului Casei de copii. Doamnă, vă rog frumos, lăsaţi copilul imediat!  Aveţi formele gata semnate?

            - Nu am, răspunse ea cu lacrimile pe obraz, nu am ştiut că îmi  trebuie acte.

            - Nu plângeţi, o încurajă Mariana înţelegându-i  suferinţa, şi mie la fel mi s-a întâmplat! Însă acum îl înţeleg pe Dumnezeu. Mi-a dat exact ceea ce mi-am dorit: un bebeluş. Veţi primi şi dumneavoastră la timpul hotărât.

            În sfârşit, urma ca băieţelul să fie dat mamei de împrumut. O infirmieră a sosit cu el înfăşat într-un scutec uşor de bumbac. Mâinile mici, terminate cu degeţele strânse în pumnii roşiatici, erau ridicate în aer. Faţa era bucălată şi negricioasă, părul îi ţâşnea în şuviţe cârlionţate de sub căciuliţa de finet. Când Geanina l-a cuprins în braţe, puiul mamei a tresărit, apoi şi-a coborât palmele peste faţa ei, ca pentru ultima dată. Un spectacol înduioşător. Femeia s-a ridicat în picioare şi, ducându-l iute la piept, l-a sărutat apropiindu-l de obrazul ei, precum Măicuţa Sfântă în icoana Dulcea sărutare, apoi repede i l-a dat Mariei şi s-a strecurat sub cuvertură, ascunzându-şi capul în pernă. Din acea zi, Făt-Frumos a purtat numele de Nicolae, popor victorios, ca să amintească părinţilor că dragostea învinge mereu.

            Despre vacanţa la mare nici nu mai putea fi vorba. Niciunul nu a regretat. Au vândut biletele - şi aşa destul de scumpe - şi au cumpărat un pătuţ pentru Nicoară, venit în casa lor de Sfântul Ilie, ca semn al belşugului şi al minunilor dumnezeieşti. 

            În acea familie a fost aprinsă lumina cea nesfârşită a credinţei. Văzând bunătatea fără de margini a Tatălui ceresc, în fiecare duminică cei doi  mergeau la biserică, luându-l şi pe copilul botezat de acum. Şi Maria se sfătuia cu preotul în orice privinţă, iar viaţa lor era plină de bucurie. Nu simţeau greutăţile.

            Într-o zi, Maria robotea prin casă în timp ce năzdrăvanul sărea în pat cu plăcerea oricărui pitic de a convinge resorturile să-l azvârle cât mai sus. Deodată, în acea bucurie fără de margini, se opri şi zise:

            - Mamă, să ştii că te iubesc! Şi dacă nu ai fi fost mama mea, eu tot pe tine te-aş fi iubit! Apoi, reluând exerciţiul, făcu precizarea: Te iubesc mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult!, striga el, jucându-se, vrând parcă să numere arcurile.

            Mariana s-a speriat, însă a trebuit să-i răspundă:

            - Zău, mămico, mă iubeşti aşa de mult?, l-a întrebat şi lacrimile i s-au ivit la colţul ochilor. Se punea problema dacă ei, ca părinţi adoptivi, ca fii ai lui Dumnezeu cu viaţă curată, sunt obligaţi să spună copilului adevărul. Când se gândea la momentul acela, Maria îl vedea pe Sfântul Ilie oprind ploile care curgeau cu abundenţă din cer, lăsând pământul uscat şi fără apă. Nu, nici nu era vorba despre aşa ceva. Îl asculta pe duhovnicul care i-a sfătuit să lase lucrurile să meargă de la sine şi să primească de la Cel Preaînalt ce le va fi dat. Oricum, tot El este cel care va rezolva problema.

            În bucurie şi dragoste mare, Nicuşor a crescut şi a mers la şcoală. Când mai făcea câte o boacănă, Marcel îl dojenea cu voce blândă, pentru că îndrumarea tatălui faţă de fiu este necesară, iar ascultarea copilului întăreşte încrederea unuia în celălalt. Altfel, el creşte cu frică şi nu poate comunica. Tatăl şi fiul se aflau pe o punte a iertării şi  a păcii. Erau nedespărţiţi. Marcel şi Maria îl iubeau pe Nicoară pentru el şi pentru bucuria de a fi împreună. Avusese dreptate femeia, că nu ei l-au înfiat, ci copilul i-a înfiat pe ei şi le-a fost un dar binecuvântat, lor care nu-şi mai găseau rostul vieţii.

            De la un timp, să fi avut băiatul 14 ani, a văzut Maria că atunci când intra în camera fiului său, acesta pitea ceva sub caiete.

            - Mami, ce ascunzi tu acolo, scrii o scrisoare de iubire, un bilet? Ori te-ai îndrăgostit? Să-i spui mamei, să nu suferi degeaba! Noi te ajutăm dacă ai nevoie. Hai, spune-i mamei! Iubeşti pe cineva?

            - Mhîm, răspunde Nicoară în glumă, înroşindu-se tot. Şi vreau să scriu o scrisoare. Îţi arăt, însă deocamdată nu e gata. Promit să nu-ţi  ascund nimic.

            - Bine, dragul meu. Mămica te iubeşte.

            - Şi eu te iubesc, dar acum lasă-mă puţin!, se scuză Nicoară ţinând palma dreaptă între foile unui caiet.

            Şi au stat părinţii de vorbă, întrebându-se dacă nu ajunsese Nicu la vârsta iubirii dintâi. Avea paisprezece ani şi ei îl vedeau tot un copil. Însă băiatul era liniştit. Mergea şi la spovedanie, rămăsese prietenos, aşa că nu şi-au făcut prea multe griji. O fi ceva trecător, şi-au zis.

            Dar, ce să vezi? Într-o noapte, pe 5 decembrie, a sosit pe un cal alb însuşi Moş Nicolae. A legat şireturile ghetelor lui Marcel de cataramele botinelor Mariei şi a strecurat în acea legătură un plic mare. În cizmuliţele băiatului, a pus o vergea subţire. Apoi, fără să facă niciun zgomot, a plecat în tăriile cereşti. Dimineaţa,  s-au trezit părinţii mai devreme ca de obicei şi ce să vezi? Au găsit plicul. S-au gândit că fiul se ţine de şotii, dar când l-au deschis au rămas fără grai:                       

                                                                    5 decembrie

Dragii mei,

 

            Aşa cum Sfântul Nicolae lasă daruri copiilor cuminţi, m-am gândit să vă dau şi eu, ca Nicolae Baciu al vostru, cadoul  pe care îl meritaţi ca părinţi cu dragoste şi bunătate mare.

            Cândva, mămică, ţi-am spus că te-aş iubi şi dacă nu ai fi mama naturală. În sufletul meu a stat mereu acest gând. Să nu crezi că eu nu am simţit spaima din inima ta. Priveam cum pregăteai mâncarea în bucătărie, îmi plăcea cum făceai curăţenie. Numai tu ştii să aşezi lucrurile în dulap şi parfumul care se împrăştie din hainele noastre, ale bărbaţilor - eu şi tata - ne aminteşte mereu că eşti cu noi şi că ne protejezi. Vă mulţumesc pentru atâta răbdare pe care aţi avut-o cu mine şi vă rog să mă iertaţi dacă astăzi vă aduc aminte că m-aţi înfiat! Nimic nu contează pentru mine decât că m-aţi dorit. Blândeţea ta, măi tăticule, a egalat milostivirea lui Dumnezeu. Am fost mereu prieteni. Şi pentru că m-am dovedit uneori un copil neascultător, am pus în ghetele mele o nuieluşă, cu care să mă atingeţi acum pentru toate dăţile când nu am fost cuminte.

           Am învăţat, alături de voi, că Măicuţa Preacurată, scară cerească pe care Dumnezeu S-a coborât, ne-a dat multe bucurii: dragostea care învinge totul, cum spui tu, mămico, şi liniştea unei zile obişnuite, fericirea care ţâşneşte din izvorul unei sfinte duminici, aşa cum îţi doreşti tu, tăticule. 

            Alături de părinţii mei, am gustat raiul încă de pe acest pământ şi, dacă ajungând în ceruri, nu v-aş găsi pe voi, fericirea veşnică nu ar avea niciun rost pentru mine.

         Cu recunoştinţă, Nu prea sfântul, însă dragul vostru fiu, Nicolae care vă iubeşte  mult, mult, mult, mult, mult, mult.                                                                                                                                       

         Şi uitaţi cum un copil care nu-i al tău ştie aşa de frumos a mulţumi, de parcă te unge la inimă, iar alţii, chiar dacă le-ai dat viaţă şi te-ai căznit să îi creşti, să îi duci la şcoală, degeaba! Trece vorba mamei şi a tatălui pe lângă ei, apoi lasă şi Cuvântul dumnezeiesc la o parte. Să învăţăm cu toţii de la Nicoară şi aşa să ne purtăm, cu recunoştinţă!

            Noi, acum că suntem în Postul Crăciunului, să trăim cu luare aminte la poruncile Domnului şi să fim ascultători! Să ne putem spovedi şi împărtăşi frumos la părintele Vasile. C-apoi, în Ajun, Anica o ne dea julfă, ca şi-n anii trecuţi. Cu smântână din seminţe de cânepă îndulcită, pusă în turte uscate, cum se fac pe la noi pelincile lui Hristos! Când clopotele se vor  odihni, după slujbă, ne-om aşeza la masă: friptură şi cârnaţi, chişcă. Şi apoi să vedeţi poale în brâu şi colăcei! Postul face ca mâncarea să fie mai gustoasă. 



EXISTENŢA AUTENTICĂ. Să fii în lume şi totdeauna mai presus de lume (2) - Lector univ. dr. Marius Andreescu
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 
 

Partea a II-a

 Unele consideraţii privind concepția despre existență în gândirea teologică ortodoxă

Între gândirea raţională, ştiinţifică sau filosofică, iar pe de altă parte, adevărurile de credinţă ale ortodoxiei şi teologia ortodoxă privind existenţa, remarcăm deosebiri fundamentale care, în esenţă, vizează trecerea de la relativismul şi limitele oricărei elaborări conceptuale în limitele raţiunii umane, la valoarea absolută şi la certitudinea pe care o conferă adevărurile de credință şi dogmele ortodoxe în ceea ce priveşte răspunsurile pe care omul încearcă să le găsească la întrebările sale (ce este lumea şi existenţa; care este sensul existenţei; de ce existăm?) şi în primul la întrebarea privind existenţa lui Dumnezeu.

În elaborările conceptuale, ştiinţifice sau filosofice, ale raţiunii, se întâlnesc mai multe categorii, care fac parte din ceea ce s-a numit concepţia ontologică, după caz, ştiinţifică sau filosofică. Diversitatea categoriilor utilizate, precum: lume, realitate, irealitate, suprarealitate, existenţă, nonexistenţă etc., reprezintă tot o expresie a relativismului oricărei elaborări teoretice a gândirii umane, deoarece omul, prin el însuşi, nu îşi poate depăşi propria sa condiţie a firii, ca fiinţă mărginită într-o lume mărginită, supusă legilor determinismului material şi temporal.

Spre deosebire de filozofie, teologia ortodoxă, bazată pe adevărurile de credinţă şi dogmele ortodoxe, simplifică această structură conceptuală. Problematica existenţei este înţeleasă în trei dimensiuni: existenţa lui Dumnezeu, existenţa lumii şi existenţa omului. Remarcăm de asemenea că diferitele structuri dualiste, recesive sau contradictorii specifice gândirii filosofice, dintre care poate cea mai semnificativă este distincţia dintre subiect şi obiect şi care duce inevitabil la alte dihotomii (cum ar fi: omul şi lumea, omul şi natura, spiritul şi natura, materia şi sufletul sau existenţa imanentă şi respectiv transcendentă), în gândirea teologică ortodoxă sunt subsumate unui concept unic de existenţă care cuprinde fiinţa şi firea.

Categoriile existenţiale teologice cele mai semnificative sunt:

În această modestă abordare nu încercăm o detaliere a bogăţiei spirituale pe care o cuprinde teologia ortodoxă privind existenţa, ci dorim să subliniem elementele fundamentale ale acestei concepţii şi inevitabil deosebirile faţă de relativismul concepţiilor raţionale, fie ele ştiinţifice sau filosofice despre lume. De altfel, aceste concepţii, atunci când se pune problema descoperiri unui sens al existenţei, de cele mai multe ori sfârşesc în agnosticism, deism ori panteism sau, chiar mai rău, în forme ale gândirii ateiste, deoarece raţiunea, prin propriile sale puteri, nu poate să ajungă la adevăruri care să exprime certitudini absolute, privind existenţa şi sensurile ei.

Concepţia ortodoxă despre existenţă are la bază revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală, adică manifestarea energiilor necreate, divine, în lume, şi revelaţia supranaturală a întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Incontestabil, cunoaşterea teologică ortodoxă este una dogmatică, care are la bază dogmele revelaţiei naturale, dar în mod deosebit a revelaţiei supranaturale. Dogmele creştine nu închid şi nu limitează gândirea, ci, dimpotrivă, îi conferă deschiderea spre certitudinea nu numai a unor categorii raţionale, dar şi a trăirilor privind existenţa şi manifestările ei. În acest sens,    Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae afirma că: „Dogmele creştine sunt singurele asigurări că lumea şi persoana umană nu sunt supuse unor legi fără rost, care le duc pe toate la moartea definitivă, ci le arată pe toate în stare să sporească în sens şi lumină, prin iubirea unui Dumnezeu liber de astfel de legi fatale şi inexplicabile (…). Dogmele se referă la planul spiritual al existenţei, care nu este supus unor legi ce se repetă în mod uniform, ca procesele din planul material. Planul spiritual al vieţii se susţine prin acte de alegere liberă, prin relaţii alese liber, şi dezvoltate de persoane prin acte, atitudini, într-o anumită măsură libere faţă de planul material[1].

Prin urmare, concepţia ortodoxă despre existenţă, faţă de concepţiile raţionalist filosofice sau ştiinţifice implică dimensiuni noi, cea mai importantă fiind comuniunea de iubire între Dumnezeu, ca existenţă şi Persoană Supremă, şi om, ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu. Această comuniune transferă problematica existenţei din relativismul şi finalitatea determinismului temporar şi cauzal al lumii materiale, bazat pe legi repetitive, într-o dimensiune spirituală, ontologică, a cărui sens nu mai aparţin determinismului cauzal, material, transgresează această lume, fiind expresia eternităţii vieţii, ca relaţie personală între Dumnezeu şi om. Părintele Arsenie Boca sublinia foarte bine acest aspect prin cuvintele: „Nu sunt născuţi din timp, ci din veşnicie”.

Dogmele creştine cuprind, ca element determinant al existenţei, iubirea, ca fiind sensul suprem al creaţiei, dar şi al existenţei. Acelaşi distins autor menţionat mai sus spunea: „Numai iubirea dă sens şi valoare, deci lumină tuturor. Şi trebuie să fie un astfel de izvor suprem al iubirii sau luminii[2]. Alături de iubire, libertatea este un alt element fundamental al existenţei la care se referă dogmatica ortodoxă Iubirea nu este numai un sentiment descris la nivelul stărilor psihofizice; iubirea este ontologică şi factor creator existenţial.

Dincolo de orice comentarii redăm mai jos cuvintele Părintelui profesor Dumitru Stăniloae, care sintetizează - spunem noi -, în concepte memorabile, esenţa problematicii existenţei din perspectiva dogmaticii ortodoxe: „Libertatea trăită în anumite margini de persoanele umane în relaţiile şi în actele lor trebuie să-şi aibă însă originea într-o existenţă supremă a cărei libertate nu poate fi restrânsă de nimic. Această existenţă este cugetată de învăţătura creştină, ca o unitate în trei Persoane, de o singură fiinţă, care are în ea viaţa nemărginită de veci şi fără sfârşit, Persoane ale căror nume le arată ca aflându-se între Ele într-o relaţie de iubire desăvârșită şi eternă. Căci una dintre Ele este Unicul Tată, iar alta Unicul Fiu, şi cine e mai iubitor şi mai iubit decât un Tată Suprem şi unic în relaţie cu un Fiu Suprem şi unic şi viceversa?, iar o altă Persoană este Sfântul Duh, care de la Tatăl purcede şi Se odihneşte peste unicul Fiu. Tatăl şi Fiul au astfel pe cel care arată bucuria fiecăruia de celuilalt, avându-şi plenitudinea şi în participarea la ea a unui al treilea. Numai acest mod de a fi e un mod cu adevărat de suprem bine şi deplin liber (…). O existenţă care n-ar fi o existenţă a iubirii totale libere, ar fi o existenţă supusă mai mult sau mai puţin legii, a cărei existenţă superioară nu poate fi explicată şi care, prin lipsa ei de bunătate şi libertate conștientă, nu poate fi o existenţă supremă. Deci, în acest caz, n-ar exista nicio realitate supremă, fapt care nu poate fi cugetat. Iar nişte Persoane, care n-ar fi eterne, ci provenind de la o lege şi supuse unui sfârşit sau trebuinţei de a fi urmate de altele, n-ar fi complet libere nici nemărginite în iubire. Dar, deasupra tutoror trebuie să fie o libertate, nu o lege de origine inexplicabilă[3].

Prin urmare, dogmele ortodoxiei se referă nu numai la aspectul material al existenţei, ci, în primul rând, la planul spiritual al acesteia, care nu este guvernat de legi uniforme şi repetitive ca procesele din planul material. Dimensiunea spirituală a existenţei nu este abstractă ca în filozofie, este personală, concretă, este de fapt viaţa şi se fundamentează pe libertate şi pe iubire, dezvoltate de persoane prin acte şi atitudini, care astfel, într-o anumită măsură, se distanţează şi devin libere în raport cu determinismul material şi cauzal.

Este ceea ce sublinia şi Nikolai Berdiaev: Spiritul este viaţa, experienţa, destinul, o metafizică raţională a duhului fiind imposibilă, viaţa nu se descoperă decât în experienţă. Spiritul este viaţă şi nu obiect. În consecinţă, nu poate fi cunoscut decât într-o experienţă concretă, într-o experienţă de viaţă duhovnicească, în împlinirea destinului (…). Viaţa nu se deschide decât vieţii. Cunoaşterea vieţii e însăşi viaţa[4].

Acelaşi autor subliniază alte două aspecte importante ale existenţei spirituale: „Dumnezeu este duh şi duhul este activitate. Spiritul este libertate”[5]. Într-o astfel de înţelegere se depăşeşte dualismul care a caracterizat multe concepţii filosofice, acela dintre existenţă şi mişcare sau existenţă şi devenire. Spiritul, fiind expresia absolută a existenţei este viaţă, mişcare şi devenire. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbea de „mişcarea stabilă” a vieţii în eternitate.

Al doilea aspect pe care Nikolai Berdiaev îl sublinia se referă şi la o anumită gradaţie a existenţei, aspect asupra căruia vom mai reveni. Autorul afirma că viaţa spirituală este viaţa cea mai reală[6].

În acest context este bine să ne referim şi bazele concepţiei ortodoxe despre existenţă, care nu sunt creaţii ale raţiunii umane, ci revelate prin cuvintele Mântuitorului cuprinse în Evanghelie:

„Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea, Capitolul 3, 14). Dumnezeu este singurul care există prin El însuşi, absolut şi liber. De aici distincţia dintre necreat şi creat în existenţă. Fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, dar energiile necreate se relevă în creaţie, aşa cum a demonstrat Sfântul Grigorie Palama. Creaţia nu are existenţă prin ea însăşi, ci numai o existenţă participativă a cărui izvor şi finalitate este Persoana supremă

„Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan, 11, 25). În consecinţă, existenţa nu poate fi redusă la această lume şi la materie, ea este în primul rând viaţă şi mai este şi viaţa care continuă dincolo de marginile acestei lumi, în eternitate. Desigur, viaţa, ca existenţă, şi învierea nu sunt posibile decât prin Fiul lui Dumnezeu.

„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan, 14, 6). Sunt cuvintele Mântuitorului, care exprimă devenirea existenţei. Nu este ca în filosofie, o devenire a spiritului, o devenire întru fiinţă sau o devenire în graniţele acestei lumi. Este mai mult decât atât, este ceea ce am putea denumi devenirea în Hristos, prin Hristos şi spre Hristos. Prin aceasta, existenţa, în dimensiunea sa spirituală, este o continuă adâncire în eternitatea desăvârşirii întru comuniune de iubire cu Dumnezeu. Spunea Sfântul Isaac Sirul că „ Adâncul smereniei este desăvârşirea”.

 Întruchiparea existenţială absolută a smereniei este însăşi Fiul lui Dumnezeu, prin actul de chenoză al întrupării sale şi al acceptării de bună-voie a morţii pe cruce pentru mântuirea omului.” Omul a vrut să devină Dumnezeu şi nu a putut. Atunci Dumnezeu s-a făcut om ca să îl facă pe acesta dumnezeu prin har „

„Eu sunt uşa. De va intra cineva prin mine, se va mântui. Va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Ioan, 10, 9). Mântuirea, eliberarea de determinismul material şi temporar, de finalitatea acestei lumi şi, în mod deosebit, de păcat nu este posibilă decât prin Domnul Hristos, care este în măsură să transfigureze existenţa materială a lumii şi să o aducă la existenţa desăvârşită, spirituală şi eternă, pentru care omul a fost creat.

„Eu sunt lumina lumii. De îmi urmează cineva, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan, 8, 12). Existenţa este lumină şi transfigurare, este spirituală şi omul poate să acceadă la lumina vieţii, la adevărata existenţă, numai dacă acceptă în mod liber comuniunea de iubire cu Dumnezeu. Dar pentru aceasta este necesară smerenia şi ascultarea; omul trebuie să-şi taie voia sa pentru a împlini voia lui Dumnezeu.

„Şi iată un învăţător de lege, s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar El, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domul Dumnezeu tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El a zis: Drept ai răspuns. Fă aceasta şi vei trăi” (Luca, 10, 25 - 28). Prin urmare, condiţia vieţii, a existenţei în această lume, dar şi în eshatologie este îndeplinirea poruncilor dumnezeieşti, prima fiind porunca iubirii.; iubirea după poruncă, mai presus de iubirea firească aşa cun spune Sfântul Maxim Mărturisitorul

 Acestea sunt numai câteva dintre adevărurile de credinţă pe care cuvintele Mântuitorului ni le relevă şi care exprimă adevărata existenţă a cărei dimensiuni fundamentale sunt lumina, iubirea şi libertatea a căror izvor veşnic şi nesecat este Dumnezeu.

Toate aceste adevăruri existenţiale în mod obişnuit nu pot fi întâlnite în gândirea filosofică şi raţională ştiinţifică. Cu toate acestea, nu pot fi ignorate sau înlăturate teoriile ştiinţifice, concepţiile filosofice despre lume şi existenţă. Valoarea acestora există în măsura în care sunt subordonate adevărurilor de credinţă şi dogmaticii spirituale creştine, privind existenţa. În caz contrar, orice astfel de concepţie ajunge la soluţii paradoxale care, în esenţă, exprimă finitudinea lumii, lipsa de sens a existenţei omului, neantul drama omului aruncat în această lume. Este remarcabil că unii dintre marii savanţi ai lumii au descoperit că oricât de departe ar ajunge cunoașterea ştiinţifică sau de altă natură, în limita raţiunii nu va putea prin ea însăşi să explice definitiv existenţa, să descopere sensurile şi raţiunile existenţei, să îşi însuşească adevărurile fundamentale și anume că aceasta nu este ultima realitate şi lumea nu îşi are cauza în ea însăşi. Cunoaştere raţională ştiinţifică şi filosofică trebuie să se raporteze şi să accepte adevărurile de credinţă revelate, mai presus de această lume, şi care sunt în măsură nu numai să confere certitudine cunoașterii, dar să şi transfigureze existenţa materială. Celebrul fizician Haissenberg, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, spunea că: „Prima sorbitură din paharul ştiinţei te face ateu, la fundul paharului te aşteaptă Dumnezeu”.

Dificultatea pentru omul angajat pe drumul cunoaşterii, în primul rând a cunoaşterii ştiinţifice sau metafizice, este de a descoperi în marea tumultoasă a legilor acestei lumi stropul de credinţă aflat pe fundul paharului care dă sens întregii existenţe şi întregii cunoaşteri. Pentru a înţelege raţiunile şi sensurile existenţei este totuşi nevoie de a porni de la credinţă, pe care nu o realizăm prin propriile noastre forţe, ci este un dar, o lucrare a Duhului Sfânt, şi totodată de a rămâne în credinţă pe tot parcursul efortului de a cunoaște şi de a înţelege lumea în care trăim.

Teoriile metafizice, în mare majoritate, în mod deosebit cele existenţialiste, acordă un loc important neantului, nefiinţei, ca şi realitate opusă existenţei. Credinţa şi teologia ortodoxă exclud nefiinţa şi, în general, inexistenţa, ca şi realităţi, ceea ce reprezintă evident un element esenţial opus concepţiilor filosofice, care utilizează categoria nefiinţei pentru a explica drama omului aruncat în această lume. Optimismul existenţial ortodox este baza bazat pe revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală.

Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar nu se poate accepta neantul, inexistenţa, ca şi realitate, adică un momente temporare în care existenţa să nu fi fost prezentă. Iată ce spune în acest sens Părintele profesor Dumitru Stăniloae: „Nu ne putem închipui că a fost cândva când n-a existat nimic. De unde ar fi apărut ceea ce este? Existenţa fără de început este un fapt incontestabil, iar faptul acesta este supremul mister, total inexplicabil. Dar existenţa fără început n-a putut fi fără să ştie de sine. Nu s-ar putea răspunde că ea a existat pentru a naşte, cu vremea, din sine, o conştiinţă de sine. Oricând ar fi apărut anterior această conştiinţă de sine, dacă ar fi apărut dintr-o existenţă fără de început, ar însemna că până la această apariţie a trebuit să se parcurgă o infinitate de timp. Şi dacă s-ar spune aceasta, ar însemna că existenţa fără de început a ajuns la conştiinţa de sine, fiind supusă unei legi a evoluției spre o anumită ţintă a evoluţiei unei existenţe fără de început, trebuind să parcurgă un timp infinit, ceea ce apare ca absurd. Căci, afirmându-se că existenţa fără de început a ajuns prin evoluţie la o conștiință de sine, se afirmă că de fiinţa ei ţine în mod necesar împlinirea prin conştiinţa de sine. Şi atunci, pentru ce ar trebui să treacă un timp infinit până în apariţia în ea a conștiinței de sine? Astfel, recunoaşterea unei existenţe fără început, având trebuinţa înaintării spre o conștiință de sine, care îi aparţine în mod potenţial, trebuie să implice în ea recunoașterea că conştiinţa de sine aparţine existenţei fără început[7].

 Sensul şi finalitatea existenţei nu este nefiinţa, ci existenţa în Dumnezeu, care în eshatologie este transfigurată, spiritualizată şi eternă. Omul, deşi cunoaşte, nu poate accepta nu poate trăi gândul morţii şi al nefiinţei.

„Existenţa, fiinţa şi afirmaţia sunt un dat, aşa cum sunt un dat adevărul şi lumina. Datul nu are nevoie de afirmare, el poate fi eventual negat. Dar nu poate fi negat decât ceea ce există. Întunericul nu există în sine, ci este negarea luminii, minciuna nu există în sine, ci este negarea adevărului, negaţia nu există în sine, ci este negarea afirmaţiei: tot astfel nefiinţa nu poate exista în sine, ci este negarea fiinţei. Dar ceea ce este dat este indiscutabil. Astfel, oricum ar fi pusă şi argumentată problema nefiinţei, ea nu poate afecta fiinţa însăşi” [8]

Existenţa necreată întruneşte în sine, aşa cum susţine Părintele profesor Dumitru Stăniloae, trei elemente: absolutul, persoana şi iubirea, prin aceasta se exprimă perfecţiunea existenţei necreate, unitatea de fiinţă, dar şi înţelegea lui Dumnezeu ca Persoană Supremă.

Dialectica dintre necreat şi creat este un element existenţial al gândirii teologice ortodoxe. Nu insistăm asupra acestui aspect deosebit de interesant, însă subliniem că în teologia dogmatică ortodoxă nu există o separaţie rigidă între cele două dimensiuni existenţiale. Existenţa necreată este prezentă, se manifestă în existenţa creată, prin energiile divine, aspect teoretizat de către Sfântul Grigorie Palama. Prin urmare, legătura dintre creat şi necreat se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, a harului. În lipsa unei astfel de înţelegeri nu s-ar putea concepe raportul dialectic dintre cele două dimensiuni ale existenţei şi nici sensurile sau semnificaţiile spirituale ale creaţiei. Fără lucrarea Duhului Sfânt şi mai ales fără întruparea Fiului lui Dumnezeu între necreat şi creat ar fi o separaţie rigidă, raţiunile şi sensurile creaţiei nu ar fi.

Spre deosebire de conceptele filosofice, chiar şi de cele existenţiale, pentru care viaţa şi spiritul sunt în esenţă abstracţiuni ale raţiunii, în credinţa ortodoxă existenţa este legată de persoană şi este întotdeauna concretă, este viaţa care se manifestă: „De fapt, existenţa concretă nu poate fi cugetată ca o abstracţiune lipsită de orice calitate. A fi înseamnă numaidecât a fi ceva. Existenţa fără de început şi plenară înseamnă a fi o existenţă a valorilor supreme. Existenţa fără de început este existenţa valorilor spirituale celor mai înalte (…). Cu cât este o existenţă mai înaltă, cu atât implică însuşiri mai înalte”[9].

O altă dimensiune importantă a meditaţiei teologice ortodoxe despre existenţă se referă la raportul dintre om şi lume. Spre deosebire de alte culte, creştinismul ortodox recunoaşte valoarea deosebită a lumii şi a omului ca fiind creaţia lui Dumnezeu. Lumea şi omul nu sunt existenţe căzute, aşa cum le considera Origen, ci poartă în sine iubirea lui Dumnezeu, pentru că lumea şi omul au fost create din iubire.

Lumea (universul) are o valoare deosebită; este un adevăr care rezultă din cuvântul Mântuitorului: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan, 3, 16).

Recurgem din nou la cuvintele Părintele profesor Dumitru Stăniloae pentru a sublinia această concepţie a valorii lumii şi a omului potrivit gândirii teologice ortodoxe: „Creatorul a dat omului prin creaţie o valoare şi o capacitate atât de mari, de a se face Frate cu omul, de a vorbi şi lucra prin firea omenească. Acesta este misterul cel mare al omului: că Dumnezeu se face el însuşi Fiul al Omului, dar necoborând total în graniţele omeneşti – căci aceasta ar fi una cu panteismul – arătând o slăbiciune a lui Dumnezeu, ci rămânând şi Dumnezeu, mai presus de graniţele omenescului. Naşterea ca om din Fecioară arată atât mărirea lui Dumnezeu, cât şi mărirea dată omului de partener al lui, de fire a persoanei lui. El se face Fiul Omului prin excelenţă, căci îl ridică pe om la starea lui de om cu firea neîmbolnăvită. Se face noul început, sănătos al omenirii. Cei ce rămân în el nu mai cad din umanitatea adevărată. Iar umanitatea adevărată nu este decât cea întărită în Dumnezeu[10].

Cu toate acestea, omul are o valoare mai mare decât lumea, în sensul ei de univers creat a lui Dumnezeu: „Ce va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei, 16, 26).

Gândirea teologică ortodoxă subliniază adevărul existenţial, potrivit căruia nu omul este pentru lume, ci lumea este pentru om, deoarece omul are misiunea de a spiritualiza întreaga existenţă prin ridicarea sa de la realităţile determinismului temporar la spiritualitatea vieţii în Dumnezeu. Parcurgând drumul devenirii pe care sfinţii părinţi îl marcau prin trei momente existenţiale: curăţirea, desăvârşirea şi iluminarea, omul se transfigurează spiritual pe sine dar şi întreg universul.

Părintele Teofil Părăian, în cuvinte frumoase, se referea la acest aspect: „Cei vechi ziceau că omul este microcosmos în macrocosmos, adică lumea mică în lumea mare. Într-adevăr, dacă te uiţi la lumea acesta cât este de întinsă, cât este de largă, nici nu ştim noi cât e de largă, zici că-i lume mare. Şi, într-adevăr, e mare. Pe greceşte, lumea mare se numeşte „macrocosmos”. Şi totuşi, în lumea aceasta mare omul nu e microcosmos, nu e mic în lumea mare, ci este mare în lumea mică (…). Adevărul e că omul e macrocosmos şi lumea e microcosmos. Deci omul este lumea mare şi lumea mare e lumea mică, nu prin întindere, ci prin valoare – prin valoarea mai mică pe care o are lumea faţă de om[11].

În dogmatica ortodoxă existenţa este privită în mod gradat. Astfel, în teologie se discută despre „existenţă”, „existenţa bună” şi „veşnica existenţă fericită”. Sfântul Maxim Mărturisitorul este acela care a teoretizat primul despre gradaţia şi progresul existenţei. Fără a încerca aici o dezvoltare a acestei teme foarte interesante, tratate în „Ambigua”, scriere importantă Sfântului Maxim Mărturisitorul, redăm cuvintele Părintelui profesor Dumitru Stăniloae: „Lumea aceasta îşi are o valoare reală numai dacă e unică; numai dacă e creaţia pozitivă a lui Dumnezeu, ca punct de plecare al înaintării de la starea de creatură iniţială la starea de creatură plină de Dumnezeu, înaintare în care trebuie să-şi aducă şi natura contribuţia ei, ca punct de plecare de la starea de existenţă, pe care o are în dar de la Dumnezeu, prin starea de existenţă bună, pe care o dobândeşte prin mişcarea sădită în ea, dar actualizată în sens bun de voinţa ei, la veşnica existenţă fericită, ca darul ultim şi etern a lui Dumnezeu[12].

Este trecerea de la existenţa aşa cum este la existenţa aşa cum trebuie să fie, temă pe care a tratat-o şi Kant, dar în limitele raţiunii omeneşti. Existenţa bună este întregirea existenţei ca dat, cu iubirea şi binele, cu valorile dumnezeieşti ale virtuţilor şi înţelepciunii prin care omul poate să se învrednicească să primească darul îndumnezeirii prin har şi lumea să se transfigureze spiritual. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea: ”Omul bun e tare. Săvârşirea binelui este o întărire a existenţei„

Aşa cum am arătat în prima parte a acestui studiu, gândirea carteziană încerca să deducă existenţa raţional, prin îndoiala metodică. Spre deosebire de elaborările metafizice, ce nu pot depăşi incertitudinea, nesiguranţa şi drama existenţială, teologia ortodoxă porneşte de la certitudine şi rămâne în certitudine pentru a fundamenta existenţa.

Spre deosebire de Descartes, Arhimandritul Sofronie Saharov postula certitudinea existenţei afirmând că: ”Iubesc, deci exist”. Acesta este sensul adevărat, peren, al existenţei, iar iubirea dă certitudinea vieţii atât în limitele acestei lumi, cât şi viaţa în eshatologie.

Infirmând îndoiala metodică a lui Descartes, putem să demonstrăm, fără sofismele metafizicii, că: „Dacă iubesc, exist”. De asemenea, putem înțelege cum iubirea şi trăirea acestui frumos sentiment poate conferi omului nu doar existenţa vremelnică şi temporară, dar şi viaţa, ca eternitate. Evanghelia ne arată că iubirea nu este doar afirmată teoretic, gândită şi vorbită, ci trebuie simţită şi trăită, este un mod de viaţă pentru creştini. Acesta-i gândul lui Dumnezeu: ca să ne mântuiască prin iubire. A dovedit-o prin jertfa Sa pe Golgota, unde pe cruce, fiind răstignit, ne-a îmbrăţişat pe toţi cu o iubire şi o libertate nemăsurată.

 Existenţa este iubire pentru că: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el. (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan,16)

 

[1] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos. Lumina lumii şi îndumnezeirea omului, Opere complete, vol. 6, Editura Basilica, Bucureşti, 2014, p.142
[2] Op. Cit., p. 142
[3] Op. Cit., p.143
[4] Nikolai Berdiaev, Spirit şi libertate. Încercare de filozofie creştină. Editura Paideia, Bucureşti, 2009, p. 31
[5] Op. cit., p.25
[6] Op. cit, p. 32
[7] Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 157
[8] George Remete, Cunoaşterea prin tăcere,Ed. Reântregirea, Alba Iulia,2011,p 18
[9] Op. cit., p. 158
[10] Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 64
[11] Arhimandrit Teofil Părăian, Calea spre bunătate, Editura Sofia, Bucureşti, 2014, p. 146
[12] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,.Bucureşti, 2003, Vol. 3, p. 260



Evenimente, Apeluri, Promoții
Colindăm Basarabia de Crăciun
 

„Colindăm Basarabia”. De Crăciun, un grup de tineri din România își propune să treacă Prutul pentru a colinda în casele din R. Moldova. Un grup de tineri din România își propune să aducă lumină în casele din Republica Moldova.

În ajun de Crăciun, în perioada 5-10 ianuarie 2018, tinerii de la Mănăstirea Oașa, din Sibiu, vin la Chișinău pentru a colinda teritoriul de dincoace de Prut.

“Darul îl poartă cu el pe dăruitor, pe cel ce dăruiește!”, spune Părintele Iustin Miron, de la Mânăstirea Oașa. Sfântul Crăciun este șiragul de Ceasuri în care fiecare suflet devine atât Dar, cât și purtator de Dar pentru cei din jurul său. Și minunea Domnului este că inimile se deschid nu doar spre cei pe care îi cunoaștem: familie, prieteni, ci simțim că în preajma Sfintelor Sărbatori de Iarnă ( parcă mai mult decât oricând în An și ar fi frumos, Bine și Firesc să simțim astfel clipă de clipă, nu doar în Sfintele Sărbători) ferestrele sufletului cer a se desprinde de pragurile firii, prind aripi și vor sa purceadă la drum: inima, gând și trup laolaltă, spre a se dărui și a primi, la rândul nostru, Dar de dragoste curată, întru Hristos, de la frații  de peste Prut.

Tineri de pe meleagurile României organizează în perioada 4-11 ianuarie 2018 ( rit nou) o astfel de călătorie spre îmbrățișare de Suflete, într-o unică voce de Colinde străbune. Îmi amintesc acum un moment pe care simt să îl împărtășesc cu voi, dragii noștri, cei care citiți aceste rânduri. Cineva l-a întrebat odată pe Grigore Vieru, iubit poet român basarabean: „De unde veniți domnule Grigorie Vieru?”. A răspuns poetul: „Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în Dumnezeu. Mângâierea noastră în Basarabia este credința în Dumnezeu”. Și simțim din aceste cuvinte ca nu doar poetul, ci toți românii basarabeni își raportează viața la veșnicie.

Iar noi, cei din Romania de astăzi, suntem la fel de nemângâiați deseori, căutători  de  noi înșine și însetați de Dumnezeu. Dorul de plaiurile curate și binecuvântate ale Basarabiei, cu oameni frumoși, dăruiți și senini se împletește cu dorul de a fi împreuna, ca o familie străbuna, cu rădăcini adânci și vii.

Mai întâi vom poposi la Chișinău, unde îmbrățișarea de suflete și de frați va fi pusă sub semnul sfânt al colindelor. Iar in zilele următoare ne vom opri în localitățile: Costești și Meșeni. Cu inimile deschise, ne dorim să aducem bucuria colindului și în frumoasa Oricova. La fiecare popas, ne-am propus sa oferim fraților și surorilor daruri bine-venite de Carte și alte dragi surprize, toate rod al al împlinirii unei îndelungi așteptări de revedere a iubitei Basarabii.

Când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; uitându-şi credința strămoșească, patria însăși se stinge și rădăcinile încep a se usca sub pecetea timpului. Fără dragostea de tot ce-i curat și românesc, amintirile sfinte se șterg, tradițiile multiseculare se uită, iar sub ochii noștri nu rămâne decât trupul lipsit de viață al unui neam, alături de mormântul unei patrii.

Hrana duhovnicească de la suflet la suflet se înmulțește.

Cei care doresc sa participe financiar la dezvoltarea acestui Proiect, sunt rugați să scrie la adresa: jinariucarmen@gmail.com.

Va mulțumim din miez de inimă!

Mai multe detalii puteți afla scriind pe adresa jinariucarmen@gmail.com sau pe blogul Prietenii Mănăstirii Oașa.

 

Sursa

 



Campania Ghetuţe noi de Sfântul Nicolae
 

Sfântul Nicolae a dăruit ghetuțe noi nouțe la peste 200 de copii din Țara Făgărașului. Ajutoare inimoase pentru reușita Campaniei „Ghetuţe noi de Sfântul Nicolae” au fost oameni implicaţi cu multă dragoste în perioada 1 noiembrie – 8 decembrie 2017. Asociaţia organizatoare, „Doamna Maria Brâncoveanu” a Bisericii brâncoveneşti „Sf. Nicolae” din Făgăraş, a avut ca parteneri mai multe instituţii din Ţara Făgăraşului: Serviciul Public de Asistenţă Socială Făgăraş, Liceul Teologic Ortodox „Sf. Constantin Brâncoveanu”, Colegiul Naţional „Radu Negru”, Şcoala Gimnazială „O.Densuşianu”, Parohia ortodoxă Boholţ, Parohia ortodoxă Bucium, Parohia ortodoxă Şoarş, Parohia ortodoxă Veneţia de Jos, Parohia ortodoxă Sf. Ilie din Victoria, Parohia ortodoxă Rodbav, Parohia ortodoxă Văleni.

Imbold pentru educaţie şi valorizarea copiilor

Obiectivul campaniei „Ghetuţe noi de Sfântul Nicolae” a fost de a oferi un sprijin din partea comunităţii pentru copiii silitori care au nevoie de încălţăminte pentru anotimpul friguros, după cum explică Natalia Corlean, coordonatorul campaniei:

„Ne-am dorit ca aceşti copii implicaţi activ în activităţi educaţionale – fie la şcoală, fie în diverse centre parohiale de pe lângă biserici – să primească o pereche de încălţăminte de iarnă care să îi ajute să nu lipsească de la activităţi în anotimpul friguros. Condiţia ca ghetuţele să fie noi a fost pusă în primul rând din motive de igienă şi în al doilea rând pentru că atunci când primeşte un cadou cu ceva nou, copilul se simte valorizat, prinde încredere că are o valoare şi este impulsionat să întoarcă în comunitate binele pe care l-a primit. Dacă primeşte nişte vechituri, va simţi că asta e valoarea lui, că nu merită decât nişte resturi, că noi nu îi acordăm nici un credit. Şi se va comporta ca atare. Mulţumim din suflet fiecărui donator şi fiecărui voluntar implicat. Nu credeam că povestea aceasta poate aduce laolaltă atâta bucurie de toate părţile şi atâţia oameni frumoşi! Am cunoscut multe persoane noi, am reluat legături cu oameni pe care nu îi mai văzusem de foarte mulţi ani. Am văzut pensionari cu lacrimi în ochi impunându-ne să le primim cadoul făcut dintr-o pensie infimă, bucurie maximă în familii cu mulţi copii care nu aveau altfel nici o şansă de a avea ghete noi pentru iarnă, sau donatori care vor să susţină în continuare copilul pe care l-au ales, acoperindu-i diverse costuri în ceea ce priveşte educaţia. Este o poveste incredibilă!”.

Dar din dar - dăruind vom dobândi

Nu numai copiii au fost plini de bucurie la primirea ghetuțelor noi, ci putem vorbi despre o campanie a bucuriei pentru toți cei implicați: dăruitori, organizatori şi beneficiari. Dăruitorii au mărturisit că achiziţionarea şi pregătirea cadoului le-a produs multă emoţie: „Vă mulțumim pentru misiune! Am luat fiecare lucrușor cu drag și cu emoție, tot cu gândul la copilaș, dacă o să-i placă, dacă va fi încântat… Ca atunci când eram mici și cumpărăm frații unii la alții!” – a împărtăşit organizatorilor o doamnă la trimiterea cadoului.

Şi tinerii voluntari ai Asociaţiei „Doamna Maria Brâncoveanu”, cei care au fost ajutoarele Sfântului Nicolae şi s-au ocupat de livrarea cadourilor, şi-au exprimat bucuria şi împlinirea pe care au simţit-o în calitate de curieri ai iubirii comunităţii:

„Am rămas complet surprinsă de faptul că s-au adunat destul de repede oameni care să ajute şi să dăruiască! Am fost foaaarte bucuroasă să văd cum copiii s-au bucurat de cadourile acestea! Ideea de a face pe altcineva să zâmbească, mă bucură mult si pe mine!” (M.S.)

„A fost nespus de frumos! Bucuria şi împlinirea sufletească de a face fapte bune a fost de nedescris ! Mai ales zâmbetele de pe fetele senine ale copilasilor !” (D.C.)

„A fost o experiență tare frumoasă. Mi-ar plăcea să se mai repete. Am simțit fericirea copiilor prin privirea lor când au văzut cadourile. A fost ceva minunat si de nedescris. Mi-a plăcut foarte mult”. (L.B)

Copii fericiți

MV, mamă a patru copii cu ghetuţe noi de Sfântul Nicolae, povestește: "I-am văzut că se întorc de la biserică cu nişte cutii frumoase, de cadou. Or intrat în casă şi or început imediat să desfacă. Unu’ o rupt repede hârtia şi cutia, să vadă ce are înăuntru. Altu’ desfăcea cu grijă, să nu se rupă nimic…
Şi apoi or început:
— Maaamă, hai să vezi ce-am primit!
— Maaamă, ia hai aici să vezi!
— Maaamă, ia hai!
Mă plimbam de la unu’ la altu. Cizme şi ghete noi, unii aveau chiar câte două perechi. Plus multe, multe lucruri frumoase. Nici în rugăciunile mele nu aş fi îndrăznit să cer atâta. O venit frigul şi mă gândeam cu groază la faptul că la toţi patru io nu am cum să le cumpăr ceva de încălţat…
Toată casa era plină de cadouri desfăcute şi ei tot scoteau, şi scoteau, şi se bucurau... Ar fi meritat filmat. Atâta bucurie io nu cred că am mai văzut la noi în casă…" -

 




CĂRŢI NOI / Produse noi
´ CD - Poezii duhovnicești în rime copilărești - *** (CD/DVD)
Prezentare:

"Dragi părinţi şi dragi copii,
Vă dăruim smerite poezii
Și-nvăţături duhovniceşti
În rime simple şi copilăreşti.
Am încercat a pune-aici,
Printre flori dalbe şi arici,
Câte-un îndemn sau o povaţă
Bune de urmat în viaţă.
Și-un gram de bucurie şi un strop
Din sticla mare, fără dop
A gingăşiei sufleteşti
Și-a dragostei dumnezeieşti.
Și am adăugat şi oarecare
Cuvinte de folos şi îndreptare
De la Părinţii sfinţi şi luminați.
Vă invităm să le-ascultați!"

Pachetul conţine 2 cd-uri cu poezii din volumele Poezii cu iz de Filocalii și Poezie cu parfum de isihie, scrise și înregistrate la Mânăstirea Diaconești.

CD 1
Prolog
Povestea crinului
Dovleacul
Sfântul Stelian
Tică
Povestea Dumitrițelor
Fetița și floarea
Inimosul și Dumana
Purcelușul Murdărilă
Pățania lui Oac
Rața - cățel
Ghebele
Mama
 
CD 2
Un obiect nedefinit
O poveste înmurată
Ariciul
Iepurele și șopârla
Cocorii
Geamul
Mireasa
Musca-n ciorbă
Foaia cu porunci
Broscuța Teofila
Floarea de cireș
Cartea
Epilog
 
Lectura: Monahia Mina Mămăligă
Muzică: Paul Simon Esperando
 
Detalii / COMANDA


× Icoana Maica Domnului A4 - *** (Artizanat)

 

Detalii despre produs / COMANDA

 


× Icoana Cuviosul Ilie Cleopa - litografie pe lemn - *** (Artizanat)
 
Detalii despreprodus / COMANDA


´ CD - Pe ulița copilăriei - Povestiri - *** (CD/DVD)
 
Prezentare:
"Pe uliţa copilăriei,
A inocenţei şi a bucuriei,
A înţelesurilor ce se desluşesc
În tainicul locaş ceresc
Al inimilor ce pornesc în viaţă
Având pe Dumnezeu în faţă,
Să stăm o clipă şi să luăm folos
Şi să ne-ntoarcem spre Hristos!"

Pachetul conţine 2 cd-uri cu povești din volumele Suflet de copil și Suflet de crin scrise și înregistrate la Mânăstirea Diaconești.
CD 1
1. Îngerul Crăciunului
2. Minunea cea mai mare
3. Scrisoare către fetița cu pantofi aurii
4. Crenguța de magnolie
CD 2
1. Micul orfan
2. Povestea unei prietenii
3. Comoara din suflet
4. Pe ulța copilăriei
Lectura: Monahia Mina Mămăligă
Muzică: Paul Simon Esperando
 
Detalii / COMANDA


´ CD - La Nașterea lui Hristos: Colinde vechi, colinde noi... - *** (CD/DVD)
 
Detalii  / COMANDA


În apărarea sfintelor icoane - Sfantul Teodor Studitul (CARTE)
 
 
Prezentare:

Volumului de față reunește — cu prilejul împlinirii în octombrie 2017 a 1230 de ani de la Sinodul VII Ecumenic — în traducerea și prezentarea diac. Ioan I. Ică jr piesele esențiale din dosarul teologic al celei de-a doua faze a disputelor despre icoane și venerarea lor din Bizanțul secolelor VIII–IX. În centru se află tratatele și scrisorile redactate în perioada 810–826 de sfântul Teodor Studitul (759–826), sufletul rezistenței față de a doua iconomahie bizantină. Revenirea controverselor a fost cu putință din pricina reținerii teologice a hotărârii Sinodului VII Ecumenic de la Niceea din 787, care evita să dea un răspuns pe fond contestării dogmatice a icoanelor de către sinodul iconomah de la Hieria-Vlaherne din 757. Acest răspuns a venit abia între 815 și 826, când, din exil, cuviosul Teodor Studitul a oferit în sfârșit adevărata teologie ortodoxă a icoanelor și venerării lor cu toate distincțiile filozofice, fundamentările biblice și patristice și analizele teologice necesare.
La fel ca în cazul Sinodului I Ecumenic, al cărui sens nu poate fi înțeles corect decât prin scrierile sfântului Atanasie cel Mare, ca în cazul Sinodului II Ecumenic, care nu poate fi înțeles decât prin scrierile Părinților Capadocieni, sau în cazul Sinodului VI Ecumenic, a cărui hristologie nu poate fi asimilată fără scrierile sfântului Maxim Mărturisitorul, tot așa tratatele și scrisorile sfântului Teodor Studitul sunt indispensabile pentru corecta receptare a Sinodului VII Ecumenic și a tainei Persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos, înscrisă pe fața Lui omenească, pecetea întregului parcurs al teologhisirii apostolice și patristice.

CUPRINS
Dosarul unei rezistențe teologice — prolegomene istorice și teoretice (diac. Ioan I. Ică jr)
I. Icoanele în conflict dogmatic — împărați și sinoade
Prima iconomahie bizantină
Hotărârea dogmatică a sinodului iconomah de la Hieria-Vlaherne (8 august 754)
Triumful provizoriu al icoanelor
Actul al VII-lea cu hotărârea dogmatică a Sinodului VII Ecumenic de la Niceea (13 octombrie 787)
A doua iconomahie bizantină
Sinodul iconomah de la Sfânta Sofia (Constantinopol, aprilie 815)
Mihail II Amorianul către Ludovic cel Pios (10 aprilie 824)
II. Rezistența teologică față de a doua iconomahie bizantină — sfântul Teodor Studitul, polemici și scrisori (810–826)
Întâiul antiretic împotriva iconomahilor (815–816)
Antireticul II (815–816)
Antireticul III (815–816)
Șapte articole împotriva iconomahilor (815–826)
Câteva probleme puse iconomahilor (815–826)
Către Platon, părintele său duhovnicesc, despre închinarea veneratelor icoane (Epistola 57; 810–811)
Sinodului iconomah, în numele tuturor egumenilor (Epistola 71; aprilie 815)
Către frățiile sau tovărășiile risipite (Epistola 221; din 815–816)
Fiului Nicolae (Epistola 416; din 815–820)
Fiului Naucratie — dogmatică despre sfintele icoane (Epistola 380; din 818)
Fiului Naucratie — dogmatică despre închinarea la sfintele icoane (Epistola 409; din 818–819)
Monahului Nichita (Epistola 499; din 821–826)
Împăratului Mihail, în numele tuturor egumenilor (Epistola 429; începutul 821)
Lui Ioan Grămăticul (Epistola 492, din 821–826)
Lui Ioan Grămăticul (Epistola 528, din 821–826)
Lui Ioan Grămăticul (Epistola 546, din 821–826)
Monahului Teodor (Epistola 427, din 815–826)
Împăraților Mihail și Teofil (Epistola 532, din 826)
III. Fundamentul patristic
Grigorie al Nyssei, Epistolă către fratele său, Petru, despre diferența dintre ființă și ipostasă (379–381)
IV. Triumful constantinopolitan al icoanelor — triumful Ortodoxiei (2 martie 844)
Duminica și Sinodiconul Ortodoxiei
Împăratul la Liturghie la Sfânta Sofia
De Duminica Ortodoxiei — protocolul imperial
De Duminica Ortodoxiei — tipicul bisericesc
V. O receptare întârziată
Adrian al Romei către împărații Constantin și Irina (26 octombrie 785 — final)
Adrian al Romei către regele francilor, Carol (791)
Fotie al Constantinopolului, Enciclica către patriarhii răsăriteni (867 — final)
Sinodul Constantinopol IV (28 februarie 870)
Sinodul Constantinopol V (27 ianuarie 880)

Detalii despre carte / COMANDA



Teologie şi bioetică - Dr. George Stan (CARTE)
 
Prezentare:

Datorită cuprinzătoarei pregătiri şi culturi medicale şi duhovniceşti a autorului, dar și a modului temeinic în care abordează problemele amintite, cartea dată la iveală de domnul Dr. George Stan are un caracter original. Această lucrare constituie un răspuns personal al autorului la unele dintre problemele pe acre omul le are de înfruntat în societatea contemporană, răspuns bine documentat din punct de vedere teologic. Pentru reglementarea acestor practici noi este nevoie de decizii etice, provenite din  partea unor foruri competente.

Specificul lucrării de față constă în faptul că aceste practici nu sunt interpretate doar din perspectiva unei etici care rămâne exterioară ființei umane, ci prin spiritualitatea ortodoxă, care are rădăcini adânci în ființa omului. Acesta este criteriul fundamental moral care șade la baza concluziilor la care se ajunge în lucrarea de față. De aceea, o recomandăm călduros celor ce caută o lumină călăuzitoare în labirintul sinuos al unor probleme genetice, biologice sau etice, provocate de mersul impetuos al progresului științificși tehnic contemporan.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu

 

CUPRINS

Prefață
Cuvânt înainte
Avortul
Procrearea medical asistată
Transplantul de organe
Ingineria genetică și clonarea
Sindromul de imunodeficință dobândită (S.I.D.A.)
Eutanasia
Homosexualitatea
Detalii despre carte / COMANDA


Grădina din adânc - Pr. Andreas Konanos (CARTE)
 
Prezentare:

Lumea este aceasta care este, cu chinurile și cu bucuriile ei. Totdeauna a fost așa. Și așa va fi. Elementul tragismului a caracterizat totdeauna Pământul nostru. Viață și moarte. Înflorire și decădere. Cădere și Înviere. Toate acestea merg împreună. Și vor merge așa pentru totdeauna în acest interval al timpului.
Însă ceea ce trăiești tu înlăuntrul tău nu depinde numai de lumea exterioară, nici măcar de modul în care tu „interpretezi” această lume, de ochii tăi, de optica ta. De felul în care vezi tu viața, ce însemnătate dai tu eșecului, dacă te schimbi ușor în rău din pricina unei încercări, dacă te prăbușești grabnic într-o stare de părăsire sau de trădare.
Hristos, de asemenea, a trăit într-o lume tragică, într-o epocă la fel de dificilă. Dar El a fost necontenit în contact cu Tatăl Lui cel Ceresc, cu pacea inimii Lui dumnezeiești, cu bucuria Sfântului Duh care-L inunda. Și așa le suporta pe toate, pe toți îi iubea, peste tot iradia lumină, nici de moarte nu se temea, nici trădările nu-L distrugeau.
Dacă, așadar, ai putea și tu să-ți schimbi ochii tăi, afecțiunile (iubirile) tale, mintea ta, atunci toate vor fi probabil la fel, dar tu nu te vei distruge cu ușurință. Vei fi altfel, vei auzi înlăuntrul tău alte lucruri, vei simți o putere de neclintit care te va ține drept în picioare!

CUPRINS

Prolog
Rufele din vecinătate s-au curățat!
Risipitorul (desfrânatul) este prietenul meu
Vinovății fără sfârșit
Mă oglindesc în pruncul tânăr Hristos
Fă-ți mintea ta nouă
Începe-ți ziua cu o respirație adâncă
Nu fii atât de sigur
Te iubesc așa cum ești
Detalii despre carte / COMANDA


Procesul lui Iisus - Mircea Dutu (CARTE)
 

Prezentare:

Propunem, prin aceasta lucrare, o noua citire, folosind preponderent repere istorice, mai aproape de intelegerea lumii de azi a procesului si sa-i interpretam semnificatiile avand in vedere rolul sau fondator in definirea culturii juridice occidentale actuale.

... Presat si grabit de timp, omul modern, conectat la internet si agresat permanent de mass-media clipei, nu-si poate permite sa ignore (total) repere esentiale, precum religia si marile valori transmise de aceasta. In acelasi timp, pentru perceperea lor are nevoie de retete si formule noi, post-moderne, care sa transmita adecvat mesajul, sa convinga si astfel sa-si indeplineasca rolul de carte a prezentului, fara divagatii extrapolante, comparatii exagerate si comentarii abundente... Din interese publicitar-comerciale am fi putut sa dam ca titlu lucrarii de fata diverse sintagme, care mai de care mai spectaculoase. Dupa indelungi framantari si binecuvantate limpeziri, am ajuns, credem, la concluzia si formula cea mai simpla, dar si poate, cea mai nimerita: Procesul lui Iisus.

Detalii despre carte / COMANDA



Citire! Predici si meditaţii la apostolul de peste an - Pr. prof. dr. Constantin Necula (CARTE)
 

Prezentare:

“Am aflat, pe parcursul anului 2016, cat de greu este sa marturisesti dragostea si puterea iertatoare a Bisericii. Volumul ce-l veti rasfoi tine in el foile de parcurs ale unei curse de aparare prin cuvant a demnitatii Ortodoxiei.
Nu sunt decat predici de 2500 de semne, idei-semn de la care sa revitalizati citirea textelor din Faptele Apostolilor si din Epistolele apostolice, aparute pe intreg parcursul anului in rubrica din ziarul Sibiu 100%. Meditatii scurte, duminicale, datorate lecturii Scripturii si lumii in care ne zbatem.Lor se adauga cearcanele de gand jurnalistic. Sunt, mai ales, articole scrise in Republica, la indemnul lui Florin Negrutiu, ori in alte cateva registre de jurnal (Observator Militar, Telegraful Roman, Capital Cultural, Citta di Vita si Lumina). Trebuie sa recunosc ca ma las luat de val si uneori reactia mea e mai mult de jurnalist decat de preot. La fel de greu este si sa-ti masori reactiile cu smerenia Evangheliei si sa nu ranesti pe nimeni prin cuvintele ori aluziile tale. Ultima parte a cartii a preluat Scrisorile catre profesorul de religie asa cum au fost acceptate in Lumina Educatiei prin grija Cristinei Mascan, redactorul suplimentului Patriarhiei Romane. Le-am asezat pe toate sub titlul “...Citire!” din dorinta de a incerca sa subscriu la nevoia de concentratie in pastorala pe care ne-o transmit tinerii si mai putin tinerii nostri credinciosi.

Detalii despre carte / COMANDA



Bucuria Schimbării la Faţă după Părinţii Răsăriteni - *** (CARTE)
 
Prezentare:

Sărbătoarea Schimbării la Faţă sau a Transfigurării Domnului este una definitorie pentru teologia mistică a Răsăritului creştin, experienţa luminii taborice devenind una paradigmatică pentru Biserica Ortodoxă, mai ales după disputele isihaste din secolul al XIV-lea şi impunerea teologiei Sfântului Grigore Palama în conştiinţa eclezială ca sinteză a Tradiţiei mistice. Vârful de lance al acestei conştiinţe şi elite duhovniceşti l-a constituit, cu siguranţă, monahismul, iar locaşurile purtând acest hram al Schimbării la Faţă atestă persistenţa în veac a dorului după petrecerea cu Domnul proslăvit în corturile/colibele/chiliile de pe Tabor.

Pr. conf. univ. dr. Jan Nicolae

Editie editata si ingrijita de Dom Michel Coune, osb. Moine de Saint-Andre-lez-Bruges.

Traducere din limba franceza de Eugen Adrian Truța.

Detalii despre carte / COMANDA



A deveni om: meditații de antropologie creștină în cuvânt și imagine - Pr. prof. John Behr (CARTE)
 
Prezentare:

Coperți cartonate.

În această carte unică în spaţiul editorial românesc prin mesaj şi prezentare grafică de excepţie, Părintele John Behr ne provoacă să regândim cine suntem – bărbat şi femeie –, ce suntem chemaţi să devenim şi care este relaţia dintre viaţă şi moarte în această călătorie. Scrisă într-o manieră lirică şi filosofică, împodobită cu imagini (fresce şi icoane din mănăstiri şi biserici istorice din România) şi citate din Sfinţii Părinţi, această carte îl îndeamnă pe cititor la o lectură meditativă, în care să cântărească fiecare cuvânt şi imagine, pentru a cuprinde deplin înţelesul lor.

„În Biserică, ne aflăm în continuare pe drumul către Emaus”, scrie Părintele John Behr în această carte plină de profunzime. Părintele John are darul de a exprima adevăruri adânci într-un limbaj simplu. Am remarcat în principal modul în care abordează firea omenească în termeni dinamici, ca fiind nu ceva „dat” odată pentru totdeauna, ci un proiect în curs de desfăşurare. Moartea nu este un sfârşit, ci un punct de plecare. Aceasta este o carte care trebuie citită şi recitită.

Mitropolitul Kallistos (Ware) de Diokleia

Pr. dr. John Behr este Decanul Seminarului Teologic „Sfântul Vladimir” (New York), Profesor de Patristică şi editor al colecţiei Popular Patristics (SVS Press). Este autorul cărţilor: The Way to NicaeaThe Nicene Faith şi The Mystery of Christ: Life in Death.

Detalii despre carte / COMANDA



Tradiție și înnoire - Georgios I. Mantzaridis (CARTE)
 

Prezentare:

Atunci când definim ca imposibil ceea ce depășește puterile și posibilitățile omenești, realizarea imposibilului constituie o contradicție în termeni. Iar pe când această contradicție este evidentă pentru orice om rațional, creștinul este chemat să o urmărească și, mai mult, să o transforme în scopul vieții sale.

Părtășia cu firea divină este noutatea inegalabilă pe care o introduce în istorie Întruparea lui Dumnezeu. Este acel eveniment ontologic care îl înnoiește deplin pe om; nu privește doar anumite fațete sau funcții ale vieții sale, ci întreaga fire și întregul său ipostas. Această lucrare nu este deloc ușoară; este realizarea imposibilului. Însă devine posibilă prin credință și se demonstrează prin iubirea care îi îmbrățișează și pe dușmani. Iar iubirea față de dușmani vine în contradicție cu obișnuința firii umane. Dar devine posibilă prin iubirea lui Hristos.

În Evanghelie, realizarea imposibilului face trimitere adesea la credința omului. „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar... nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Mt. 17, 20). Cererii pe care tatăl copilului demonizat o adresează lui Hristos, „de poţi ceva, ajută-ne”, Hristos îi răspunde: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc. 9, 22-23). Este demn de remarcat aici faptul că, precum cu alte ocazii, Hristos nu săvârșește imediat vindecarea, ci îi propune omului credința, prin care îl face colaborator și părtaș la atotputernicia divină. Astfel omul dobândește în viața sa o anumită dovadă a realizării irealizabilului; „își activează” începutul îndumnezeirii sale.

Creștinismul, în ansamblul său, îl cheamă pe om la înfăptuirea imposibilului. Și îl invită la înfăptuirea imposibilului, nu fiindcă poate reuși prin propriile sale puteri, ci și deoarece atunci când o urmărește, se poate apropia de aceasta. Atunci când omul nu țintește imposibilul, nu realizează satisfăcător nici posibilul. Însă atunci când omul țintește imposibilul, descoperă în interiorul său puteri și posibilități latente. Devine activ în mod deplin, începe „nevoințele cele mai presus de fire” și acționează ca o făptură care Îl reflectă pe Dumnezeu cel atotputernic.În cele din urmă, înfăptuirea imposibilului se realizează prin participarea la puterea Arhetipului atotputernic și se obține prin credință.

Georgios I. Mantzaridis

Detalii despre carte / COMANDA



Ateismul: o amăgire - David Bentley Hart (CARTE)
 

Prezentare:

Această carte se referă la istoria Bisericii primare, la primele patru sau cinci secole, și la modul cum creștinătatea s-a născut din cultura Antichității târzii. Principalul scop al scrierii mele este să atrag atenția asupra naturii radicale și specifice a noii religii în acel context […]. Enunțat în cea mai elementară și plină de optimism formă, argumentul meu este că, mai întâi, dintre toate marile tranziții care au marcat evoluția civilizației occidentale, în salturi sau treptat, politic sau filosofic, social sau științific, material sau spiritual, una singură – triumful creștinismului – poate fi considerată pe deplin o „revoluție”: o revizuire a viziunii dominante pe care umanitatea o avea asupra realității, atât de atotpătrunzătoare în influență și de vastă în consecințe, încât a creat o nouă concepție despre lume, despre istorie, despre firea umană, despre timp și despre binele moral.

David Bentley Hart (n. 1965) este teolog, filosof și prozator ortodox american. Autor a numeroase studii academice, între care se distinge volumul Frumusețea infinituluiEstetica adevărului creștin (trad. rom., 2013), el este apreciat deopotrivă ca eseist și polemist. Lucrarea de față oferă un răspuns actual, fundamentat istoric și lipsit de compromisuri oponenților de serviciu ai creștinismului, fiind distinsă în 2011 cu Premiul Internațional „Michael Ramsey” pentru teologie.

Coperți cartonate.

Detalii despre carte / COMANDA



Despre înfrânare - Fericitul Augustin (CARTE)
 
Prezentare:

…să nu zicem că înfrânarea, despre care Scriptura spune: „Și chiar acesta e [semnul] înțelepciunii, să știi de la cine vine darul acesta” (Înțelepciunea lui Solomon 8, 21), o posedă chiar și cei care, înfrânându-se, fie slujesc eresurilor, fie biruiesc patimile acestea mărunte pentru a împlini alte [patimi], de a căror măreție sunt biruiți. Căci înfrânarea cea adevărată, venită de sus, nu caută săînlăture unele rele prin alte rele, ci să vindece toate cele rele prin cele bune. Ca să fiu mai succint, [iată] lucrarea ei: pe scurt, îndatorirea înfrânării este săvegheze la îndreptarea și vindecarea tuturor desfătărilor poftei ce se împotrivesc desfătării înțelepciunii. De aceea, cei care reduc [rolul înfrânării] doar la stăvilirea plăcerilor trupului, fără îndoială că o socotesc mult prea limitată.

                                                                                                                                   Fericitul Augustin

Detalii despre carte / COMANDA



Maica Vieții. Învățătura ortodoxă despre Maica Domnului - Mary B. Cunningham (CARTE)
 
Prezentare:

Mary Cunningham (Universitatea din Nottingham) oferă Bisericii şi oricărui cititor interesat de persoana Mariei Theotokos o uimitoare prezentare istorică şi teologică. Fecioara Maria a fost și continuă să fie centrul vieții creștine ortodoxe. În acest sens, ortodocșii au o moştenire comună cu romano-catolicii și anglicanii, deși, după cum această carte arată, există deosebiri semnificative. Acest studiu își propune să ofere o cunoaştere mai deplină a identității Fecioarei Maria și a modului în care ea a fost înțeleasă în istoria Bisericii.

Cunoaşterea istoriei și conținutului cultului închinat Maicii Domnului, prin urmare, ne va îmbogăți viața noastră creștină. Dar şi cufundarea noastră în viaţa liturgică a Bisericii, realizată din iubire. De asemenea, va spori cunoaşterea noastră a lui Iisus Hristos, pe Care ea L-a născut și crescut. Atunci când o numim „Maica lui Dumnezeu”, recunoaștem identitatea lui Iisus ca Persoană dumnezeiască: Fiul lui Dumnezeu Tatăl. Dar aceasta arată, de asemenea, identitatea Sa ca om, pentru că ea I-a dăruit firea Sa omenească deplină și completă; ea este izvorul alcătuirii Sale omeneşti. A o numi „Theotokos” sau „Maica lui Dumnezeu", prin urmare, este un act de o profunzime nemărginită.

                                                                                                                                        Peter Bouteneff

Detalii despre carte / COMANDA



Doamne, unde-i rana? - Monahia Siluana Vlad (CARTE)
 
Prezentare:

Volumul prezintă trei conferințe ale Maicii Siluana, în care tema centrală este suferința omului și cauzele duhovnicești care generează această suferință, analizând soluțiile pe care Biserica le are de oferit în asemenea situații, precum și aportul personal în vindecare. Așa cum spune Maica, mulți cer de la Dumnezeu vindecare dar puțini înțeleg că durerea, boala, nu stă în ceea ce ni s-a întâmplat sau ni se întâmplă, ci în ce facem noi cu ce ni se întâmplă. Mă tot gândeam de ce Biserica nu se ocupă de necazul omului, ci insistă pe iertare, pe dezlegare... E adevărat că duhovnicul caută și circumstanțele în care ai făcut păcatul dar nu insistă pe ce-ai pățit (deși tu asta vrei să-i spui). De ce? Pentru că, de fapt, când ajungi la maturitatea la care cauți vindecarea prin Taina Pocăinței ești deja pregătit să afli că ești singurul responsabil pentru păcatul tău.

Nu există vindecare până nu ne dăm seama că „asta nu e viață”, că ce trăim nu este viața pe care o dorim în mod conștient. Viața „asta” este rezultatul automat al moștenirilor și educației din primii ani de viață pe care le întrupăm fără să putem alege, fără să discernem, pentru a supraviețui cu zestrea noastră în condițiile în care venim pe lume și creștem. Cu acest „material” fiecare suntem chemați să ne construim viața noastră în mod liber și conștient. Iar asta o putem face numai cu ajutorul lui Dumnezeu, numai primind harul vindecător și lucrând cu el.

Monahia Siluana Vlad

Detalii despre carte / COMANDA



Dacă există viață, vreau să trăiesc - Nicolae, Mitropolitul Mesoghiei si al Lavreotichiei (CARTE)
 
Prezentare:

Am aflat în Biserică puterea pe care o ascunde pocăinţa păcătosului și mila lui Dumnezeu. Am dorit să ucenicesc pe lângă tâlharul din Evanghelie, pe lângă desfrânata care a vărsat mir, pe lângă vameş, pe lângă fiul risipitor, pe lângă Sfântul Apostol Petru, nu în momentul mărturisirii sale, ci atunci când a plâns amarnic, pe lângă Sfântul Apostol Pavel, sfâşiat de pocăinţă, pe lângă Marta, care se îngrijea de multe şi pe lângă Sfântul Apostol Toma, care dorea mijlocirea directă a pipăitului.

Aceştia erau oameni. Ei mă mişcau mai mult decât marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Lacrima celor ce se pocăiesc mă mişcă mai mult decât gândirea teologilor.

                                                                                                                             Autorul

Detalii despre carte / COMANDA



Credință și rațiune - Mihail Neamtu (CARTE)
 
Prezentare:

Ediția a 2-a.

Cartea nu ascunde un manual, nici un tratat şi cu atât mai puţin un catehism sau un demers prozelitistic. Ea îşi ţine făgăduiala afişată pe copertă: un şir de dialoguri vii – chiar dacă evident lucrate a posteriori – între oameni care nu asupresc inteligenţa cititorului cu imperative dogmatice, preferând să‑şi definească mult mai discret propriul credo, în nor­mala desfăşurare a drumului printre lecturi, experienţe, poziţionări conceptuale şi chestionări de sine. Raportul credinţă–raţiune include, transcende, se divide, acceptă rând pe rând controversa, concilierea şi telescopajul critic. Oricine a reflectat, trăind o că­utare religioasă, ori a căutat răspunsuri la întrebarea „pe ce cale Îl putem cunoaşte mai bine pe Dumnezeu“ se va regăsi aici, redescoperindu‑şi simultan intuiţiile şi decepţiile, dar şi momentele fericite sau temeiurile de acum asumate.

Teodor Baconschi

Detalii despre carte / COMANDA



De la moarte la viață - Vatopedinul Iosif (CARTE)
 
Prezentare:

Cu cât sufletul se depărtează de păcat, cu atât se depărtează de moarte, fiindcă acolo unde este păcatul cu fapta, acolo este și moartea. Prin urmare, dorul către Dumnezeu al omului se cunoaște din dispoziția lui, în ce măsură este iubitoare de păcat. Pe cât de ușor păcătuiește omul, pe atât se arată mai muritor. Când omul este împresurat de porniri iraționale și de simțiri moarte, se află cufundat în păcatul cu fapta și lumina Învierii nu-l conduce la legile dreptății. Creștinismul nu este altceva decât o chemare la o luptă pe viață împotriva diavolului și a morții până la biruirea lor finală. Fiecare păcat constituie trădare, fiecare patimă, cedare, și fiecare răutate, înfrângere.

Gheronda Iosif Vatopedinul

Detalii despre carte / COMANDA

 


× Icoana Sfântul Ioan Botezătorul - litografie pe lemn - *** (Artizanat)
 
Detalii / COMANDA


Dragoste, sexualitate și Taina Cununiei - John Chryssavgis (CARTE)
 
Prezentare:

Căsătoria este o ceremonie bisericească şi nu o afacere privată. Este un eveniment social, şi nu o chestiune individualistă. Acesta e motivul pentru care atât la începutul Logodnei, cât al Cununiei diaconul se roagă „pentru mântuirea tuturor”, „pentru pacea a toată lumea” şi „pentru tot clerul şi poporul”.
Este limpede faptul că slujba a fost iniţial încorporată în dumnezeiasca Liturghie . De fapt, adevăratul înţeles al Căsătoriei, însăşi sfinţenia ei, nu poate fi apreciată pe deplin în afara contextului ei euharistic. Scopul fundamental al săvârşirii Tainei Căsătoriei în cadrul dumnezeieştii Liturghii a fost recunoaşterea faptului că Euharistia era revelaţia reală, palpabilă a Împărăţiei. Lumânările ţinute adesea de cuplu simbolizează această Împărăţie, aşa cum s-a arătat ea în chipul limbilor de foc (Fapte 2, 2) la Cincizecime, deşi poate că ele sunt mai degrabă un chip al luminii lui Hristos, centrală în rânduielile de iniţiere pascale din Biserica primară. Dar cuplul ca atare reprezintă organe vii oferite lui Dumnezeu, precum pâinea şi vinul pentru Euharistie, în așteptarea slăvitei și luminatei sale prefaceri. Minunea Căsătoriei face posibilă „o nouă creație”, deși nu o creației ex nihilo, ci una care rezultă din condițiile oferite de cuplu. Unul oferă lui Dumnezeu ceea ce are și ceea ce este, în vreme ce Dumnezeu preface apa în vin (cf. Ioan 2, 1-11). Urmarea acestei „făpturi noi” este calea către veșnicie, simbolizată de „dănțuirea lui Isaia”, în chip circular. Dănțuirea semnifică Biserica, condusă de Hristos, simbolizat la rându-i de Evanghelia ţinută de preot. Hristos conduce cuplul în noua lui viaţă ca pe un microcosmos al Bisericii şi al creaţiei.

CUPRINS

Cuvânt înainte
Dragoste și sexualitate după chipul dragostei dumnezeiești
Taina Căsătoriei: slujba ortodoxă
Izvoare
Epilog
Bibliografie selectivă
Detalii despre carte / COMANDA


GHID privind procedura adoptiei - Lazar-Ciprian Ureche (CARTE)
 
Prezentare:

Daca la sfarșitul anului trecut, rezultat al colaborarii acelorași doi autori, Bogdan Dumitru Moloman și Lazar-Ciprian Ureche, și prin grija aceleiași edituri, Editura Universul Juridic, ieșea de sub tipar o prima carte dedicata instituției adopției, respectiv comentariilor pe textele Legii nr. 273/2004, lucrare care se dovedea a fi o prima cercetare complexa a legii adopției așa cum aceasta a fost modificata și care cuprindea ample comentarii ale fiecarui articol, trimiteri la jurisprudența instanțelor judecatorești naționale, dar și a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și la legislația conexa in materie și la reglementari din alte sisteme de drept, iata ca, la cateva luni distanța, autorii revin asupra temei, ințelegand utilitatea și necesitatea unui asemenea demers, și ne propun o noua carte, intitulata “Ghid privind procedura adopției”.

Construita pe fundamentele celei dintai, noua lucrare contribuie la arhitectura demersului lor științific inițial prin faptul ca autorii reușesc nu doar sa adauge elemente noi, ci și sa aduca instituția adopției in viața de zi cu zi, acolo unde aceasta se intampla, facand trecerea de la cultura de specialitate la insași punerea in practica a unei instituții pe cat de riguroase, pe atat de sensibile, rezultatul fiind un instrument de lucru care abordeaza in paralel chestiunile teoretice și cele practice, un veritabil ghid pentru toți cei interesați de procedura adopției, deopotriva un manual pentru specialiștii care doresc sa aprofundeze subiectul, dar și un izvor de cunoaștere pentru studenții care doresc sa se inițieze in ințelegerea mecanismului complex al acestei instituții.

Meritul autorilor este acela de a reuși pe intregul cuprins al lucrarii sa se deghizeze in calauze și sfatuitori ai cititorului, insoțindu-l pe acesta, pas cu pas, pe intregul drum ce trebuie parcurs, atat in procedura adopției interne, cat și in procedura adopției internaționale, de la obținerea atestatului și pana la activitațile postadopție, trecand prin toate etapele prevazute de lege, etape pe care le explica pe larg, intr-un mod accesibil, facand ca informația sa se deschida și in fața nejuristului, oferind cititorului o imagine și o informare corecta și orientandu-l prin desișul formalitaților necesare unei proceduri atat de complexe, prin punctarea unor repere și reprezentari schematice, prin inserarea de modele de cereri și acțiuni, la care se adauga inclusiv datele de contact ale principalelor organisme implicate in procedura adopției, statistici privind adopția, precum și o culegere a principalelor acte normative interne și internaționale incidente in materie.

Dincolo de discursul bine argumentat, de abordarea competenta și riguroasa, de corectitudinea cu care autorii iși menționeaza intotdeauna sursele, de redactarea concisa, coerenta și clara, facuta cu acribie și conștiinciozitate, din spatele textului se resimte prietenia și complementaritatea celor doi autori care, nefiind la prima carte scrisa impreuna, reușesc sa imbine intr-un stil unic claritatea și concizia exprimarii cu exigențele discursului juridic, fara sa uite insa ca nu se adreseaza doar cititorului obișnuit cu fraza academica, coborand textul cu abilitate, fara a face insa rabat la calitate, și la nivelul celui care nu are neaparat proprietatea termenilor juridici, prin explicarea acestora, ori de cate ori este nevoie.

Despre carte nu este nevoie sa se spuna prea multe, ea recomandandu-se de la sine, nu doar datorita activitații publicistice a autorilor ei și a importanței instituției abordate, ci și pentru faptul ca dedicandu-i un al doilea volum, autorii ne reamintesc ca adopția nu este doar o forma a protecției alternative a copilului lipsit de protecția parinților sai, o sora vitrega a filiației naturale, ci mijlocul prin care parinții adoptatori ajung sa atinga cerul.

Conf. univ. dr. Adina R. Motica
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls)
de la toate editurile ortodoxe din tara (3000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton
reducere 20%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii 
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Amalia Dragne; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567