Părintele Teofil Părăian – Duhovnic pentru călugări și mireni

Unul dintre marii păstori de suflete din Arhiepiscopia Sibiului, Părintele Teofil Părăian, ar fi împlinit la 3 martie 2015, 86 de ani. Evocăm în cele ce urmează câteva aspecte legate de activitatea și învățătura sa despre duhovnic și duhovnicie așa cum reiese din scrierile sale.

Urcușul duhovnicesc probează responsabilitatea fiecăruia față de Dumnezeu. Reușita – raiul, privit ca un fel de Tabor generalizat – nu poate fi atinsă fără a "ne cerceta pe noi înșine unde suntem, ca să știm ce trebuie să facem pentru a fi unde trebuie să fim".

Limpezirea sufletului este doar premisa vieții spirituale, deplinătatea ei o dă adaosul de virtute care ne aseamănă cu Dumnezeu. Angajarea pe această cale deschide nevoia de îndrumare, de atenționare, de jaloane pe care fiecare să le aibă în vedere, altfel spus, de un program de viață creștină.

Pentru că "nu poți cere uni om mic din punct de vedere spiritual să facă lucruri mari, ca unul ce este înaintat în viața spirituală", programul de viață duhovnicească pe care Părintele Teofil îl recomandă credincioșilor contrage învățăturile bogate ale literaturii patristice într-un breviar de creștinism autentic:

"Ce program dau eu: întâi frecvența la biserică. Nu concep un creștin să nu meargă la biserică, și mai ales un creștin ortodox să nu meargă la biserică în duminici și sărbători, mai ales în duminici la Sfânta Liturghie. Două ceasuri pentru Dumnezeu, dacă cred în Dumnezeu, nu e prea mult două ceasuri pe săptămână."

Al doilea punct este să începi ziua cu Dumnezeu și să o sfârșești cu Dumnezeu, adică cu rugăciuni de dimineață și seară și rugăciunile de la masă. (...) Cine poate începe ziua fără Dumnezeu și o poate sfârși fără Dumnezeu înseamnă că nu își dă seama de raportul său cu Dumnezeu. Dacă crezi în Dumnezeu, să știi că Dumnezeu nu poate fi neglijat, dacă Îl neglijezi, să știi că nu Îl ai.

Al treilea punct e să citești din Noul Testament în fiecare zi două capitole, ca să ți se îmbogățească mintea cu gânduri bune, pentru că mintea omului e ca o moară, zic părinții, și ce bagi pe moară, aceea macină moara. (...) Ca să purceadă gânduri bune, trebuie să bagi în minte gânduri bune, și acestea se pot găsi în Noul Testament, în Biblie în general, în slujbele Bisericii, în cărțile de învățături duhovnicești, precum Filocalia, Patericul și alte cărți, cum ar fi Războiul nevăzut, Paza celor cinci simțuri.

Al patrulea punct e să-ți păzești mintea prin rugăciune de toată vremea, adică zicând "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" și să nu asculte cursurile sau să nu învețe. Ci când e mintea liberă și se poate gândi la orice, atunci să zică "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", în loc de a se gândi la orice. Și asta ca să i se limpezească mintea, pentru că toate ale omului pornesc de la gândul omului. (...) Să șiți însă, că rugăciunea de toată vremea nu înseamnă numai asta, adică ză zici mereu "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", pentru că Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat: cum, Sfântul apostol Pavel, care avea grija Bisericilor și propovăduia și el, zice "neîncetat să vă rugați", cum se ruga el neîncetat? Și soluția pe care o dă Sfântul Maxim Mărturisitorul este aceasta, că: "Rugăciunea de toată vremea este a avea mintea lipită pururi de Dumnezeu cu multă evlavie și cu dor, a atârna cu nădejdea de El și a te încrede în El în toate, orice ai face și ți s-ar întâmpla".

Și, în sfârșit, al cincilea punct este postul. În Biserica Ortodoxă toate sunt egale. Postul este obligatoriu, numai că nu-l pot face toți, dar cei care nu pot să postească trebuie să știe că o datorie nu și-o împlinesc și trebuie să găsească modalitatea să facă altceva în loc de postul pe care nu îl pot ține.

Spovedania deasă și găsirea unui duhovnic apar, așadar, ca puncte centrale în ascensiunea spre veșnicie. Rostul spovedaniei îl dau mărturisirea și iertarea păcatelor, pentru lepăadarea de cele rele și întărirea în cele bune. Credinciosul care se spovedește trebuie să aibă cunoștința ăcatului, să-și înțeleagă în mod corect căderile: "Vin atâția oameni la spovedit care nu știu ce să spună, în sensul că nu-i interesează, nu iau aminte la sufletul lor". "Omul trebuie să își aleagă numai ce știe că i se potrivește lui, nu să-și asume toate câte sunt scrise în listele de păcate. Nu te poți lua după lucruri generale pe care nici nu le poți considera păcate, ci stări. De exemplu, vin unii la spovedanie și zic: "Nu-L iubesc pe Dumnezeu din toată inima mea, nu-l iubesc pe aproapele ca pe mine însumi...". Nu poți să zici că astea sunt păcate, ci stări ale sufletului care nu manifestă călcarea legii lui Dumnezeu, ci atestă mai degrabă o slăbiciune. Poate că omul nu ajunge niciodată să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima, dar aceasta nu înseamnă că păcătuiește, ci că nu a ajuns încă la măsura aceea (...). Mai sunt și altele care cred eu că nu trebuie luate în considerare. La spovedit trebuie să spui ceea ce vezi tu în tine ca insuficiență. Sunt și lucruri care pot fi socotite la neputință, la neștiință, la rea voință, la alte categorisiri decât păcatul, păcatul fiind călcarea legii lui Dumnezeu cu deplină voință și știință". "Dacă totuși faci niște lucruri negative, nu toate-s păcate! Păcate-s acelea când de exemplu, știi că nu trebuie să furi și furi." Tonul spovedaniei este tonul pocăinței, al apăsării, dar în același timp al nădejdii, al așteptării apropiatei descătușări: "Păcatele nu se povestesc, ci se spovedesc."

Întoarcerea la scaunul iertării denotă implicarea reală a omului în mântuirea sa, după cum spovedania rară trădează de cele mai multe ori neseriozitatea sau puținătatea credinței: "La mine mai vin la spovedit oameni și întreb: Când te-ai spovedit ultima dată? Și zice: Anul trecut în Postul Paștilor. Zic: La cine?  Și zice:  La dumneavoastră.  Și zic: Măi, da nu ți-am spus eu că trebuie să te spovedești în toate posturile? Mi-ați spus, Părinte, dar acum ce să fac?  Mă gândesc acum ce fac eu cu el? Și îs cam îngăduitor, nu știu ce va zice Dumnezeu în cele din urmă, poate că totși mă va milui, că îngăduința îi lucru bun. Dar îi spun omului că la anul viitor să caute alți părinți, dacă va fi tot așa. Să șiți că n-am încredere în spovedania celor ce se spovedesc o singură dată pe an. Câtodată, când am vreme așa mai multa și stau de vorbă cu omul, îi mai pun câte o problemă de felul acesta: Dar dacă într-un an s-ar întâmpla să nu mai fie Postul Paștilor, în acela te-ai mai spovedi?"

Părintele Teofil este îndrumător spiritual atât pentru călugări, cât și pentru credincioșii mireni. Pe cei aflați la început de drum, îi sfătuiește: "Important este să ceri de la Dumnezeu omul care să te poată ajuta și, în același timp, să ceri de la Dumnezeu și smerenia de a-l asculta." Duhovnicul este pavăză împotriva egoismului și îndrumător pe calea mântuirii. Fiecare credincios are nevoie de un duhovnic, cu a cărui conștiință superioară, își verifică propria conștiiță: "Avem nevoie de niște situații pe care noi înșine, părtinitori fiind, nu le putem sesiza și nu le putem rezolva. Și atunci e nevoie de cineva între noi și Dumnezeu, un om al lui Dumnezeu, care să ne descopere voia lui Dumnezeu, avem nevoie d eun om care să asculte mărturisirile noastre, care pentru noi înseamnă o ușurare sufletească. Avem nevoie d eun om care să știe mai bine decât noi ce trebuie să facem ca să înlăturăm din viața noastră cele rele și să ne întărim în cele bune."

Reper al importanței duhovnicului în viața creștinului au rămas cuvintele Părintelui Teofil: "Un duhovnic, de exemplu, poate să fie mare – pentru cel care îl ascultă, poate să fie mic- pentru cei care nu îl ascultă, și de nimic – pentru cei care nu-l iau în considerare".

Protos Matei Bilaucă

Telegraful Român, Nr. 9-12/ 1 și 15 martie 2015