Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Misiune. Mărturii. Vieţile SfinţilorNr. vizualizari: 1925

Apostolatul laicilor

Arhim. Visarion Joantă
Tags: laicat; mireni;
Apostolatul laicilor

Din multele aspecte religios–morale pe care le putem desprinde din Evanghelia Duminicii a V-a după Sf. Paști, numită a Samarinencii, dorim să vorbim despre rolul pe care credincioşii laici (mirenii) îl au în lucrarea de propovăduire a Evangheliei, a învăţăturii creştine în mijlocul credincioşilor, lucrare pe care o putem numi apostolatul laicilor, adică a credincioşilor mireni. Cu alte cuvinte, putem spune că şi credincioşii de rând (mirenii) sunt chemaţi de Dumnezeu şi Biserică pentru a desfăşura în mijlocul oamenilor, cu care vieţuiesc şi muncesc, o lucrare de răspândire a tot ceea ce este bine, frumos şi adevărat, a ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor. Un exemplu în această privinţă ni-l oferă femeia samarineancă care, deşi a avut o viaţă imorală până la întâlnirea cu Domnul Iisus Hristos, a devenit un apostol, un trimis, un misionar al lui Dumnezeu, pentru a spune şi altora ceea ce a văzut şi auzit.

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre noi înşine, căci cine poate spune că este fără de păcat, că nu a greşit niciodată, dar conştienţi fiind de lucrul acesta, dorind să ne îndreptăm viaţa noastră, având ca ghid sau îndrumător pe marea acestei vieţi principiile religios–morale creştine, putem contribui la reînnoirea vieţii noastre şi a semenilor, fiind prin urmare nişte misionari, nişte trimişi, nişte ucenici ai Domnului Iisus Hristos.

Astfel de oameni credincioşi, convinşi de binefacerile pe care învăţătura creştină le poate avea asupra oamenilor, sânt necesari şi în vremurile noastre, vremuri ameninţate de numeroase plăgi care afectează societatea omenească: imoralitatea, indiferenţa religioasă, exploatarea şi nesocotinţa demnităţii omului etc. Şi astăzi este nevoie de înnoire spirituală în duhul Evangheliei lui Hristos care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14,6).

Un mare conducător de stat Woodrow Wilson, preşedinte al Statelor Unite ale Americii, a declarat la vremea sa: „Civilizaţia noastră, cu tot progresul material, nu va putea supravieţui dacă nu va renaşte şi din punct de vedere spiritual”. Iată un adevăr valabil pentru toate vremurile şi pentru toate popoarele.

Ne punem întrebarea: Cine este chemat să facă această lucrare de reînnoire spirituală sau duhovnicească? Mulţi vor zice: Biserica prin slujitorii săi (clerul), că ei au darul şi pregătirea necesară de propovăduire a principiilor religios–morale ale Evangheliei. Este adevărată o astfel de afirmaţie. Dar nu este completă, pentru că un preot nu poate fi prezent în toată vremea şi în tot locul în mijlocul păstoriţilor săi. Iată de ce este nevoie şi de lucrarea fiecărui credincios în parte la această lucrare de apostolat, începând cu viaţa de familie şi până la locul de muncă, unde fiecare îşi desfăşoară activitatea pentru existenţa de toate zilele. Nimeni dintre noi, cei credincioşi, nu avem voie să ne sustragem de la această lucrare de slujire făcută în numele lui Dumnezeu şi cu ajutorul lui Dumnezeu.

Prin taina Sf. Botez şi prin ungerea cu Sf. Mir fiecare om botezat devine membru al Bisericii lui Hristos şi primeşte puterea (darul) de a vieţui după poruncile lui Dumnezeu. Într-una din rugăciunile pe care preotul le citeşte pentru cel care urmează a fi botezat se spune: „Fă-l pe acesta mădular cinstit al Bisericii Tale…, ca după voia Ta să vieţuiască şi să dobândească fericirea sfinţilor în împărăţia Ta” (Rugăciunea a 5-a de la lepădări), iar în rugăciunea pe care tot preotul o citeşte după botezarea pruncului, se spune: „Cel ce ai dăruit robului Tău izbăvirea de păcate prin Sf. Botez şi i-ai dat lui înnoirea vieţii…, binevoieşte să strălucească pururi lumina feţei Tale în inima lui” ( Rugăciunea de la spălarea pruncului). Care este lumina feţei lui Hristos? Nu este vorba numai despre lumina care s-a văzut la Schimbarea la faţă a Domnului, ci este vorba şi despre lumina învăţăturii Sale, este „apa cea vie” a învăţăturii Sale, căci zice Mântuitorul: „Eu sunt lumina lumii. Cel ce urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” ( In. 8,12).

Prin taina Sf. Botez devenim membri ai Trupului tainic al lui Hristos care este Biserica. Împreună cu ceilalţi credincioşi botezaţi formăm marea familie creştină, având pe Dumnezeu ca Tată, iar noi suntem fraţi întreolaltă, având datoria de a ne ajuta unii pe alţii.

Vorbind despre Biserica creştină, Sf. Ap. Pavel spune că aceasta este asemenea unui trup omenesc, în care capul este Hristos şi fiecare dintre noi cei botezaţi suntem mădulare ale acestui trup. Fiecare mădular îşi are rostul lui pentru buna funcţionare a tuturor mădularelor, asigurând astfel sănătatea, bunăstare şi ”fericirea” organismului. „Ochiul nu poate zice minţii: n-am trebuinţă de tine; nici capul nu poate zice picioarelor: nu am trebuinţă de voi. Ba mai mult, chiar cele mai slabe mădulare sunt de neapărată trebuinţă” (I Cor. 12, 15-22).

La fel stau lucrurile şi în Biserică. Fiecare credincios este mădular al acestui organism spiritual. Fiecare are o chemare, o misiune, o responsabilitate pe care trebuie să şi-o îndeplinească cu conştiinciozitate pentru a-şi aduce contribuţia personală la progresul, bunăstarea şi fericirea tuturor credincioşilor şi astfel să se preamărească Dumnezeu prin noi. Iată, de ce, cu toţii, bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici suntem chemaţi la această lucrare de apostolat, de slujire unii altora prin cuvânt şi prin faptă, pentru binele nostru şi pentru binele semenilor noştri, să ne zidim unii pe alţi casă duhovnicească, aducând pentru aceasta jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos (Cf. I. P. 2,9).

Lucrarea aceasta de apostolat prin cuvânt şi prin faptă are un teren foarte larg.

Mai întâi este viaţa de familie. Fiecare tată şi fiecare mamă, bunic sau bunică, trebuie să fie în viaţa de familie un trimis al lui Dumnezeu, un mărturisitor al lui Dumnezeu în faţa propriilor copii şi nepoţi, de a căror educaţie şi îndrumare în viaţă sunt răspunzători. Pentru ca părinţii şi bunicii să poată face acest lucru trebuie, mai întâi, să fie înşişi pătrunşi şi transformaţi de puterea dumnezeiască a Mântuitorului Iisus Hristos, aşa cum am văzut că s-a petrecut cu femeia samarineancă. Cum se vor ruga copiii lui Dumnezeu, dacă nu văd pe părinţi şi pe bunici făcând lucrul acesta? Cum îşi vor face semnul Sfintei Cruci la masă, la lucru, când pleacă la drum, dacă nu văd pe părinţi şi pe bunici făcând lucrul acesta? Cum să meargă la biserică, dacă ei nu văd pe părinţi lor făcând lucrul acesta? Făcând părinţii şi bunicii lucrul acesta, ei devin prin faptele lor lumină înaintea copiilor lor, sau dimpotrivă, nefăcând lucrul acesta devin întuneric spiritual pentru copiii lor.

Iată un prilej de meditaţie în ceea ce priveşte îndrumarea în cele religioase a copiilor.

Dumneavoastră, ca părinţi şi bunici sunteţi aproape tot timpul în mijlocul copiilor și lucrul acesta vă dă posibilitatea să observaţi mai uşor şi mai repede diferite deprinderi rele şi patimi care pun stăpânire pe ei. Atrageţi-le atenţia de la primele manifestări negative pe care le observaţi, dacă vreţi ca să fie oameni de cinste, de omenie, folositori Bisericii şi societăţii. Atenţionaţi-i că nu e bine să înjure pe Dumnezeu şi pe oameni; că nu e bine să se deprindă cu fumatul, cu băutul şi cu întinarea trupului, explicându-le că toate acestea au consecinţe asupra sănătăţii trupului şi sufletului, asupra formării caracterului religios–moral.

Daţi-le copiilor dumneavoastră acel minim ghid de orientare în viaţă, dar foarte important, şi anume cele 10 porunci dumnezeieşti. Cât de important este lucrul acesta, se poate vedea şi din rânduiala Sf. Spovedanii, unde se cere duhovnicului ca mai întâi să-l întrebe pe credincios dacă ştie, pe de rost, cele 10 porunci şi să-l pună să le zică. Dacă nu le ştie, să-l înveţe una câte una, pentru a le pricepe şi să-l înveţe ca pe viitor să le înveţe pe de rost. Oare de ce se cere lucrul acesta? Pentru că aceste 10 porunci dumnezeieşti cuprind întreaga lege morală pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Ştiindu-le pe de rost, ne dăm mai uşor seama când împlinim şi când călcăm voia lui Dumnezeu.

Să ştiţi că prea puţini credincioşi am întâlnit care să cunoască, pe de rost, cele 10 porunci dumnezeieşti. Nu le cunosc părinţii, nu le ştiu copiii; trăiesc şi unii şi alţii în tot felul de fapte ale fărădelegii şi se trezesc la un moment dat că toate aceste fărădelegi se răzbună asupra lor, îi mustră conştiinţa, nu-şi mai găsesc liniştea şi niciun echilibru în viaţă.

Să ştiţi un singur lucru: Cum îi pregătim pe copii, aşa îi avem. Au fost învăţaţi să fie cinstitori de Dumnezeu şi de oameni, vor fi o bucurie pentru părinţi. Nu au fost învăţaţi, vor fi o necinste pentru ei, pentru părinţi, pentru societate şi pentru biserică, şi de aici atâtea şi atâtea nenorociri şi necazuri.

Un alt teren de slujire, de desfăşurare a acestui apostolat al laicilor este parohia, satul sau oraşul în care locuiţi. Sunt atâţia oameni care nu vin la biserică, sunt atâtea şi atâtea situaţii în familii, în care în loc să sălăşluiască o atmosferă de pace, bucurie, fericire şi înţelegere, e mai degrabă ceartă, hărţuieli, chiar bătăi, încât viaţa de familie a devenit un coşmar şi un iad greu de suportat. La astfel de situaţii le putem fi folositori cu cuvântul şi cu fapta noastră: Să le arătăm că nu sunt pe calea cea bună; să le arătăm soţilor că în viaţa de familie, chiar dacă se întâmplă să întâmpine şi greutăţi, toate acestea pot fi biruite acolo unde este, aşa cum zicem la sfintele slujbe: „credinţă neînfruntată, nădejde tare şi dragoste nefăţarnică” (Slujba Cununiei).

Sunt apoi oameni bolnavi, oameni în lipsuri materiale, bătrâni care au nevoie de ajutorul şi sprijinul nostru. Să căutăm să le venim în ajutor şi să le ducem măcar un cuvânt de îmbărbătare, de încurajare şi de mângâiere care poate avea, uneori, un efect mai mare decât un bănuţ sau o bucăţică de pâine, pe care o dăm uneori din silă, numai de a scăpa de ei. Se spune despre un cerşetor că cerea mila credincioşilor la uşa unei biserici. Fiecare credincios care intra sau ieşea îi arunca câte un bănuţ şi îşi vedeau de drum. Cineva i-a adus o floare. Din ochii lui au început să curgă două şiroaie de lacrimi, spunând că toţi i-au aruncat câte un bănuţ şi şi-au văzut de drumul lor, dar dumneata mi-ai oferit o inimă plină de iubire !

Iată, ce înseamnă un gest izvorât dintr-o credinţă sinceră şi dragoste nefăţarnică !

Deseori, se spune că noi cei de astăzi am devenit prea închişi în intimitatea eului nostru, că suntem reci şi indiferenţi la ceea ce se petrece în jurul nostru. Cred că aceste spuse reflectă o trăsătură specifică multora dintre noi. Şi nu e bine !

Deschiderea faţă de semenul nostru, faţă de aproapele nostru, izvorâtă din conştiinţa că şi el este fratele nostru, că şi el face parte din marea familie creştină şi umană, trebuie să ne îndemne să fim mai sociabili, mai aplecaţi cu urechile şi cu ochii sufletului şi ai inimii noastre, la tot ceea ce se petrece în jurul nostru.

În fine, la locul de muncă, fiecare dintre noi trebuie să fie un slujitor şi un mărturisitor al Lui Iisus Hristos. Nu i se cere unui vânzător să vândă cruciuliţe, icoane şi cărţi bisericeşti în prăvălia sa. Lucrul acesta îl face biserica prin unităţile sale. Dar i se cere să fie corect şi nepărtinitor cu clienţii săi, şi astfel munca lui va fi o slujire adusă lui Dumnezeu, prin slujirea oamenilor. Nu se cere unui cadru medical să facă pe propovăduitorul şi predicatorul Evangheliei, dar i se cere să „toarne untdelemn şi vin”peste rănile celui bolnav. În felul acesta slujirea lui va fi o dovadă a iubirii lui Dumnezeu prin slujirea şi iubirea oamenilor. Nu i se cere unui preot să se ocupe cu lucruri străine slujirii bisericeşti, dar i se cere să fie un „luminător de conştiinţe”, să fie „lumina lumii” şi „sarea pământului” în cele ale credinţei, să imite pe Păstorul cel Bun care sufletul şi-L pune pentru oile sale şi să nu fie năimit, care atunci, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul răpeşte şi risipeşte oile.

Desigur, am putea continua cu exemplele în toate domeniile de activitate, dar ne oprim la aceste trei, pentru a ne da seama mai uşor de felul cum trebuie să ne desfăşurăm această lucrare de slujire, de apostolat creştin la care, aşa, cum spuneam la început, suntem chemaţi în starea şi la locul unde trăim şi muncim.

Reuşita acestei slujiri de apostolat depinde de convingerea noastră în binefacerile pe care credinţa noastră în Dumnezeu şi învăţătura creştină o poate avea asupra semenilor noştri, de sinceritatea şi conştiinciozitatea cu care ne facem fiecare datoria.

Încheiem cuvântul nostru cu două îndemnuri ale Sfintei Scripturi, care spun: „Fraţilor, chiar dacă va cădea un om într-o greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi plini legea lui Hristos” (Gal.6, 1-2), iar Mântuitorul spune: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt.18,15 – 17).

Să ne străduim, cu toţii, ca acolo unde trăim şi muncim, să dăm dovadă de creştini autentici, ca prin munca noastră şi felul nostru de vieţuire să contribuim la binele, bunăstarea şi fericirea tuturor.

Arhimandrit Visarion Joantă,

Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus

Jud. Brașov


 

08-05-2015
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu