Mărturia unui contemporan despre sfințenia și harismele părinților Porfirie, Iacov și Paisie

Părinții sunt manifestarea iubirii vii a lui Hristos pe pământ. Ei sunt icoane a ceea ce omul poate ajunge prin harul lui Dumnezeu. Prin ei, putem să înțelegem că omul are posibilitatea de a gusta veșnicia încă din această viață și de a trăi în lumina și slava lui Dumnezeu. Cu adevărat, am fost binecuvântat să cunosc mai mulți părinți sfințiți, printre care părintele Porfirie, părintele Iacov și părintele Paisie de Sfântul Munte. Cred că pentru noi toți a fost o mare binecuvântare să avem parte în timpurile noastre de asemenea părinți.

Părintele Porfirie Kafsokalivitul

Părintele Porfirie avea marele dar al cunoașterii inimilor. Vedea în inima și sufletul fiecăruia. Omul era pentru el o carte deschisă sau un vas transparent. Putea să distingă orice ascunziș al sufletului. În paralel avea și cunoașterea omenească. Putea, de exemplu, vorbi despre medicină cu un profesor universitar. Cunoștea cele mai subtile funcții ale organismului omenesc. De asemenea, putea să analizeze psihicul omului ca cel mai mare dintre psihiatri. În plus, vedea și citea paginile unor cărți pe care nu pusese niciodată mâna. Avea înțelepciunea și știința dumnezeiască. Am avut posibilitatea să văd lucrul acesta cu ochii mei. Cunoștea și analiza lucrurile din toate punctele de vedere. Dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost cunoașterea profunzimilor sufletului. Știa tot ce se petrecea în inimile oamenilor.

Putea să vadă viața oamenilor de până atunci. Îmi aduc aminte de cazul unui tânăr bolnav de diabet, care a cerut binecuvântarea părintelui. M-a impresionat mult felul în care părintele a început să-i povestească tânărului întâmplări din viața lui pe care el  nu putea să le accepte. Mult mai târziu, însă, a trecut pe la cabinetul meu și mi-a spus: "Știți, ceea ce-mi zicea odată părintele Porfirie s-a dovedit că era adevărat."

De asemenea, odată s-a întâmplat un lucru pe care, dacă nu îl trăiești tu însuți, sigur nu-l poți accepta, din pricina rațiunii. Era vorba despre un om din America ce a venit la părintele Porfirie și i-a spus că nu există Dumnezeu. Părintele Porfirie nu a avut o reacție de opoziție. A spus doar: "Ai cumpărat de curând o proprietate în California, nu-i așa?" "Da. Este adevărat." "Când o să te întorci în America, să cauți partea de est a terenului, acolo unde este izvorul, și la 1-2 metri vei găsi niște monede spaniole de aur și un vas de lut. Du-te mai întâi și fă ce ți-am spus și apoi să vii să discutăm despre Dumnezeu." Omul s-a întors în America. La puțină vreme, și-a adus aminte de vorbele părintelui Porfirie și a săpat în locul indicat, găsind monezile. Numărul și cronologia lor erau exact așa cum îi spusese părintele Porfirie. S-a cutremurat. În vara următoare, omul acela s-a dus din nou la părintele Porfirie, care i-a spus: "Fiule, tu nu știi ce se află în pământul tău. Se poate să știi ce se află în cer?" Omul acela a crezut de atunci cu adevărat. A renăscut duhovnicește, iar acum trăiește o viață responsabilă și este unul dintre membrii activi ai Bisericii din America. De fiecare dată când auzim asemenea lucruri, suntem cutremurați și Îi dăm slavă lui Dumnezeu. Îl slăvim pe Cel Preaînalt pentru darurile pe care le revarsă asupra noastră.

Sunt atât de multe lucruri de spus despre trăirea interioară declanșată de simpla vedere a părintelui Porfirie, despre liniștea pe care o răspândea în jur, despre simplitatea incredibilă, despre viața curată și despre înțelepciunea sfântă. Avea înțelepciunea cea peste fire. Îmi aduc aminte odată că sănătatea sa avusese mult de suferit în urma unei injecții cu cortizon care i se administrase. Părintele ne-a povestit cum acționează cortizonul la nivel celular și cum îi influențează enzimele și hipofiza. Descria toate aceste lucruri cu știința unui endocrinolog.

Părintele Iacov Tsalikis

Părintele Iacov era întruparea sfințeniei, a simplității și a curăției. Viața lui se desfășura mai ales în cer. Avea trăsături de înger. De mic copil, așa cum el însuși mi-a povestit, și-a dăruit inima lui Dumnezeu. Ducea o viață simplă, de nevoință duhovnicească. Pe oamenii care veneau în contact cu el părea că-i cunoștea dintotdeauna. Își deschidea inima în fața fiecărui credincios, scoțând de acolo apa vie a sfințeniei, cu naturalețe și simplitate. Chiar dacă era omul rugăciunii, înțelegea perfect problemele celor care veneau la el.

Era omul rugăciunii neîntrerupte. Bucuria lui cea mare era să se roage pentru toți oamenii, fără încetare. Fiecărui om pe care îl înâlnea prima dată, îi spunea: "Hai să-ți citesc o rugăciune." Rugăciunea izvora din inima sa. Cât timp am fost în preajma sa, aveam senzațiacă mă aflam dinaintea unui înger. De mic copil a pornit cu hotărâre pe drumul spre cer. Părinții săi erau oameni foarte evlavioși, mai ales tatăl său. Ei l-ai învățat cucericia și dragostea față de Dumnezeu, dar și frumusețea călugăriei. Aș putea spune că ducea o viață pustnicească. Chiar dacă venea în contact cu mulți oameni, avea în el trăirea pustiei și a legăturii depline cu Dumnezeu. Viețuia alături de Creator și, în același timp, oferea oamenilor, cu multă simplitate, dragostea, înțelepciunea și toate darurile Duhului cu care era înzestrat. Era un părinte purtător de Dumnezeu. În cuvintele pe care le rostea, simțeai înțelepciune sfântă. Comunica și cu sfinții. Mai ales cu Sfântul David, de la mănăstirea unde stătea, și cu Sfântul Ioan Rusul. Dar și cu Sfântul Haralambie. Vorbea cu sfinții și despre sfinți cu aceeași familiaritate cu care vorbesc membrii unei familii între ei. Trăia printe sfinți și avea cu ei o puternică legătură. Le cerea diferite lucruri, așa cum ai cere de la un prieten. Așa cum cere copilul de la tatăl său sau de fratele său mai mare. Sătea înaintea icoanelor și cerea diferite lucruri, cu certitudinea că va fi ascultat și că sfântul din icoană va face după dorința inimii sale.

Iar sfinții îi răspundeau. El credea că sfinții constituie pentru noi toți exemple de urmat și avea dreptate. Avea adânc întipărit în inimă faptul că oamenii trebuie să pășească pe urmele sfinților, din copilărie și până la moarte. O iubea foarte mult pe Maica Domnului. Cunoștea inimile la fel de bine ca părintele Porfirie și vorbea direct. Îți spunea tot ce se află în inima ta. Din câte spunea Părintele Porfirie, părintele Iacov avea puterea de a alunga demonii. Putea, de asemenea, să spună celor care veneau la el diverse lucuri despre viața lor. Zicea: "Ai grijă aici" sau "Ai grijă dincolo". "Fii mai atent în cutare problemă"... Iar oamenii plecau de la el foarte mulțumiți și reveneau și cu alte ocazii. Am cunoscut mulți preoți, mai ales din Salonic, cărora părintele Iacov le era duhovnic. Oamenii aceștia ziceau că părintele le odihnea sufletele și că se foloseau foarte mult în urma discuțiilor cu el.

Părintele Paisie Aghioritul

Mai întâi și-ntâi, părintele Paisie era foarte prudent. Nu vorbea despre viața sa decât în foarte puține cazuri. Era omul rugăciunii profunde și neîntrerupte. Deși era pustnic, tot timpul se afla aproape de cei ce aveau nevoie de el. Sute de oameni se duceau la Sfântul Munte să-i ceară binecuvântarea. Imaginați-vă că din Uranopol pleca câte un vapor întreg spre părintele Paisie, iar când se ducea la Salonic, veneau la el oaeni din toată Grecia. Se poate să fi primit și 1000 de oameni într-o singură zi.

Desigur, durera lui era că oamenii nu veneau la el să discute aspecte duhovnicești. Veneau mai ales să-și afle odihnă, fiind neliniștiți sufletește din cauza problemelor personale. Cele mai multe din necazurile oamenilor se refereau la boli sufletești și la cancer. De asemenea, predominau problemele legate de divorțuri, de disoluția familiei și de îndepărtarea copiilor de acoperișul părintesc. Puțini erau cei acre se apropiau de el ca să vorbească pe teme duhovnicești. Iat când se întâmpl așa ceva, părintele se entuziasma și se bucura ca un copil mic. Îmi aduc aminte că odată mi-a spus că în vreme ce se ruga a simțit în jurul său că totul se transformă în lumină puternică. "Toate s-au făcut strălucitoare, parcă erau din aur". Mi-a spus el.

Înainte de a se întâmpla lucrul acesta, se rugase însă nu știu pentru câtă vreme. Părintele nu-și mai dădea seama dacă e zi sau noapte sau dacă trecuseră două sau trei zile. Când și-a revenit și-a dat seama cât de nefericiți sunt oamenii care nu trăiesc într-o asemenea stare. Iată ce a zis părintele: "Acum ce am de făcut? Ce fac și animalele necuvântătoare. Trebuie să mă scol, să mănânc, să mă duc să mă spăl... Dar starea aceea este scopul pentru care m-am născut." Trăia cu sentimentul că o mai mare binecuvântare nu poate să existe. Era pregustarea luminii slavei lui Dumnezu. A vazut lumina necreată. S-a împărtășit de energiile dumnezeiești, în spațiul slavei lui Dumnezeu. Spunea aceste cuvinte lăcrimând și strălucind cu toată ființa.

Odată, aflându-se undeva, pe lângă pustia Sfântului Munte, era obosit și rămăsese fără apă. Atunci, a văzut-o pe Maica Domnului, care i-a dat să bea. Iată cuvintele părintelui: "Cât de frumoasă și de bună este Maica lui Dumnezeu! Nici cea mai bună mamă nu are frumusețea și bunătatea sufletească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu." Părintele ținea tot timpul o icoană a Maicii Domnului în preajmă. De asemenea, a scris despre chipul Domului. Unei pictorițe de la Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul din Souroti i-a spus cum să-L zugrăvească pe Iisus Hristos, după cum Îl văzuse el însuși. Domnul are fața alungită, cu o frumusețe și o lumină deosebită pe chip.

Alt lucru care m-a impresionat în mod deosebit la părintele Paisie a fost dragostea sa față de părinții din Sfântul Munte. Încerca să identifice figurile sfințite pe care lumea nu le cunoștea. De fiecare dată îmi spunea: "Am mai cunoscut un părinte... un suflet sfânt."

Odată, la Sfântul Munte era iarnă și ninsese. Părintele stătea în genunchi și se ruga. În chilie nu era foc, iar ușa și ferestrele erau deschise. Când a terminat rugăciunea, i-am spus: "Părinte, să vă aprind focul și să vă aduc ceva să vă acoperiți." "Ce? Foc? Sfinții Patruzeci de Mucenici aveau foc în lac? Aveau cu ce se acoperi? Cine sunt eu să am foc și cuverturi?"

Părintele Paisie avea o virtute unică: se bucura de o asemenea memorie, încât își putea aminti și cele mai mici amănunte despre oameni și despre întâmplări de demult. Dădea mereu exemple foarte vii și tangibile. De multe ori, spunea pilde legate de fapte ce aveau să se petreacă în viitor. Părintele avea o puternică conștiință națională. Iubea foarte multe Grecia și elenismul și se ruga mereu pentru rezolvarea problemelor naționale ale grecilor.

Fragment extras din Convorbire cu Stavros Balogiannis, profesor de psihologie și teologie la Universitatea din Salonic/ Patericul secolului XX/ Ed. Egumenița/ Ed Cartea Ortodoxă.