2014 Retrospectiva globală - analiză, sinteză și realpolitik

Site-ul Cuvântul Ortodox ne oferă un timeline analitic deosebit prin profesionalismul analizei și printr-o redactare ușor de parcurs din punct de vedere vizual, cu titlul 2014 Retrospectiva globală - conflictul din Ucraina, ascensiunea ISIS și alte tendințe globale.

Analiza prezintă o serie de retrospective pe subiecte considerate de cea mai mare importanță în anul care tocmai a trecut și care vor marca viitorul și în vremurile ce vor veni. Primele subiecte abordate țin de actualitatea internațională, reduse la trei tematici, anume conflictul din Ucraina, situația din Orientul Apropiat, cu accent pe Statul Islamic, și câteva tendințe globale.

După cum precizează autorii, retrospectiva se bazează pe materialele apărute pe siteul Cuvântul Ortodox și nu are pretenția să fie o privire exhaustivă, ci o selecție mai degrabă subiectivă, relativă, a subiectelor, evenimentelor și analizelor importante pe tematicile respective. Precizăm că perspectiva noastră ține de Realpolitik, căutând la realitățile structurale, geopolitice, strategice, și mai puțin la narativele și ideologiile prin care sunt interpretate acestea.

Materialul integral este disponibil la sursă.

Noi spicuim:

Conflictul din Ucraina. Evenimente, repere, tendințe

De departe cel mai important dosar este cel al conflictului din Ucraina. Atât pentru că ne privește în mod direct, vulnerabilizându-ne și expunându-ne unei zone de turbulențe care ne afectează direct și grav existența ca stat și națiune, cât și pentru că asistăm la o ciocnire care afectează întreaga lume, pregătind terenul pentru o posibilă conflagrație mondială. Conflictul din Ucraina este, de fapt, unul din punctele cele mai fierbinți ale unei confruntări care devine tot mai fățișă între puterile euro-atlantice (formal, țările NATO, real, SUA, Marea Britanie și, cu agenda proprie, Germania, Franța etc.), și Rusia, care încearcă să creeze un spațiu de influență eurasiatic, să-și creeze o serie de aliați din Europa (Ungaria, Serbia, Bulgaria, Cehia), sau de aiurea (Venezuela), și să-și întărească legăturile cu puterile ”emergente” (China, India). Alt punct fierbinte al acestei confruntări geopolitice este Siria.

Motivele acestui conflict sunt diverse, însă ele se pot reduce la agenda hegemonică a SUA, care caută să-și consolideze statutul de putere mondială, și la un proces, mai greu de înțeles, care se petrece în Rusia, unde regimul putinian caută să recapete, pe de o parte, statutul pierdut de putere imperială, pe de alta încearcă să pună bazele unui nou sistem intern. Ca evenimente, enumerăm, pentru anul 2014, pe repede înainte, debarcarea lui Ianukovici de la putere în Kiev, în urma ”revoluției” Maidanului, ascensiunea noii puteri ucrainiene pro-atlantiste și anti-ruse, anexarea Crimeei de către Rusia, legitimarea noii puteri de la Kiev și a opțiunii sale vestice prin alegeri legislative și prezidențiale, războiul din Estul Ucrainei, cu precădere din Donbas, armistițiul cu rebelii, summitul NATO, sancțiunile SUA și UE împotriva Rusiei, alegerile din Moldova.

Ca tipologie a confruntării, am asistat la un ”război altfel”, numit și ”război hibrid”. Acesta constă, pe de o parte, într-o serie de acțiuni ale Rusiei prin care caută influențarea și subminarea demersurilor și legitimității agendei euro-atlantice (folosirea puterii și conexiunilor financiar-economice, finanțarea mișcărilor politice occidentale anti-SUA sau anti-UE, propagandă), pe de altă parte, în războiul concret de pe teren dus într-o manieră informală. Practic, Rusia a alimentat războiul civil din Estul Ucrainei, a luptat cu armata kieveană, însă neoficial, neadmițând că ar fi avut trupe pe teren, ceea ce ar fi însemnat să declare război Ucrainei. Tot parte a ”războiului hibrid” sunt și acțiunile de infiltrare a agenților provocatori/mercenarilor pentru a crea destabilizarea unor zone potențial sau real favorabile Moscovei.

Puterile euro-atlantice au reacționat cu decizii luate la Summitul NATO: crearea unor structuri regionale de comandă/coordonare (încă nu s-au concretizat centrele, însă unul va fi și în România) și a unei forțe mobile de reacție rapidă. De asemenea, în declarația oficială a Summitului ”războiul hibrid” a fost enumerat ca amenințare, însă nu e clar ce decizii militare va antrena această poziționare politică. Au fost destui comentatori care au opinat că Summitul nu a rezolvat problema țărilor din Estul Europei expuse contra-ofensivei rusești. Flancul estic este, în continuare, slab apărat, deși este cel mai expus. În orice caz, trebuie punctată poziția nuanțată a Germaniei, care a ținut ca Tratatul de bază NATO- Rusia să nu fie încălcat prin înființarea unor baze permanente NATO în țările est-europene, și și-a precizat destul de clar opoziția față de o eventuală aderare a Ucrainei la Tratatul Nord-Atlantic (Kievul a renunțat, la finele anului 2014, la statutul de țară neutră).

Însă puterile euroatlantice au răspuns mai viguros și mai periculos pentru Rusia prin sancțiunile economice. După o perioadă de tergiversări din cauza intereselor diverselor trusturi și state occidentale, o sancțiune informală a lovit mai dur Rusia: scăderea prețului petrolului pe baza unei înțelegeri dintre SUA și Arabia Saudită. Sancțiunile formale au lovit în alte sectoare, mai ales cele financiare, iar această combinație a pus în dificultate Rusia, care a devalorizat rubla și a interzis importul de alimente din statele occidentale.

Românii sunt în prima linie a acestui conflict și sunt primii vizați. În primul rând, etnicii români din Ucraina au fost implicați într-un scandal urât. Protestele familiilor care și-au văzut fiii încorporați în armata kieveană au fost folosite ca pretext pentru etichetarea acestora ca o ”coloană a cincea”. Românii din Ucraina trăiesc războiul pe pielea lor, fie că participa efectiv, fie că sunt supuși presiunilor de ambele părți.

Micuța republică a Moldovei este, la rândul ei, văzută de mai mulți analiști drept următorul poligon pentru războaiele altfel ale Moscovei, pentru strategii de destabilizare și de incitare a separatismelor, pe lângă junghiul cronic al Transnistriei existând și situația din Găgăuzia. Moldova a semnat, în 2014, tratatul de asociere cu UE și a avut alegeri legislative, în urma cărora partidele pro-europene a câștigat cu o majoritate destul de debilă. Situația rămâne fluctuantă și scenariile de destabilizare ale Rusiei rămân, în continuare, o amenințare mai degrabă iminentă. Moldova este, poate, cea mai ”atractivă” potențială breșă pentru Rusia în flancul de sud-vest. În ce ne privește, cel mai izbitor și (prost) dezbătut lucru referitor la România este starea precară militară. Cu o armată ”reformată” astfel încât să fie utilă doar marginal, ici-colo, pe teatrele unde se mai apucă SUA să înființeze vreo democracy, România nu are, practic, argument autonom de putere hard pe care să-l contrapună Rusiei, iar protecția asigurată de ”aliații euro-atlantici” este relativă și strict dependentă de interesele lor, nu ale noastre. Însă principala amenințare din partea Rusiei, pentru România, nu pare a fi, în primul rând, de natură strict militară, ci mai degrabă ține tot de strategii de destabilizare pe care Rusia le va încerca, prin sau în paralel cu cele din Moldova.

De altfel, una din consecințele acestui conflict a fost transformarea Estului Europei, a periferica atât prin raportare la puterile euroatlantice, cât și la zona eurastiatică, în zonă de influențe și contra-influențe geopolitice, într-un teren de întrecere între SUA și Rusia.

SUA, sub pretextul ”luptei anticorupției”, a întărit și dezvoltat pârghii de control politic și social intern într-o serie de state – cu precădere în România. Rusia, în schimb, alimentează un fel de nou curent al ”nealiniaților”, al statelor care ar căuta o cale proprie față de cea euroatlantică. Ungaria, Serbia, Slovacia poate că sunt exemplele cele mai evidente în acest sens. Pe plan ideologic/propagandistic, confruntarea se traduce, de o parte, într-o mascaradă anti-rusească cu Dughin pe post de nou Rasputin și Putin pe post de nou Stalin, iar de cealaltă parte, de prezentare a Vestului ca o nouă Sodomă.

Pe același plan, dar ca identitate pozitivă, blocul euroatlantic se autodefinește ca epicentru al democrației, capitalismului și valorilor (în condițiile în care sistemul occidental e tot mai antidemocratic și antisocial), iar cel rusesc drept un pol conservator și alternativ pe plan moral și social (în condițiile în care nu există, practic, un model structural rusesc de economie și societate). În ciuda acestei prezentări succinte și dihotomice, lucrurile, la nivel de propagandă și percepții publice, stau însă mult mai amestecat și mai degrabă am putea vorbi de un regim al confuziei.

Principalele provocări/tendințe care pot fi intuite de acum: Încercările Rusiei de a depăși strânsoarea sancțiunilor și de a-și ”reforma” economia. În ce măsură vor reuși greutățile economice și sociale să provoace măcar o diminuare a suportului popular acordat lui Putin? În ce măsura sancțiunile vor provoca o criză puternică, cum ar vrea SUA, sau, dimpotrivă, vor forța un sistem economic autonomizat, propriu, așa cum ar vrea regimul putinian?

Ce va face Ucraina? Puterea kieveană a votat un buget de austeritate și va intra în programele FMI de ”restructurare” a economiei. Rămâne de văzut ce impact va avea acest lucru; rămâne de văzut, de asemenea, dacă ajutorul militar al SUA va schimba ceva în raportul cu implicarea militară a Rusiei. Moldova și, prin urmare, România, se vor afla în imediatul strategiilor de destabilizare pe care Rusia le va pune în aplicare. Pe planul puterii hard, România are scut antirachetă și suntem definiți drept risc la adresa securității Rusiei. Pe planul puterii soft, România e, tot mai mult, prezentată drept un fel de ”succes story” al ”reformelor” euroatlantice (stat de drept, anticoruptie, capitalism – dar fără vize SUA și fără Schengen).
În loc să ne îmbătăm cu apă rece că suntem protejați de scut, de NATO și țară exemplară, ar fi bine să conștientizăm că această vizibilitate, dacă nu e umplută de un conținut autohton, real, concret, nu înseamnă decât că suntem o țintă (facilă?) de primă mână pentru ruși. Așa cum au demonstrat ceva când au invadat Georgia, așa și acum ar putea demonstra ce se alege de elevii silitori ai americanilor și europenilor, dând cu ei de pământ. La acest capitol, președintele Băsescu punea sare pe rană. Nu se știe ce va însemna și ce va aduce nou, dacă va aduce, noua președenție Iohannis.

Sunt de urmărit evoluțiile politice din vecinătate. Ce va face Ungaria lui Orban?
Aflat într-un conflict fățiș cu administrația SUA, Orban a jucat dur și viclean. Se remarcă și o încercare de reprofilare a Ungariei dintr-un stat revizionist într-un lider regional care caută aliați pentru a defini o politică autonomă de Washington și Bruxelles a statelor din Centrul și Sud-Estul Europei – în beneficiul Rusiei. Serbia este câștigată definitiv de Rusia. Este de văzut ce evoluții se vor înregistra și în Bulgaria, Polonia, dar și ce se va mai întâmpla cu Grecia.

Conflictul din Ucraina rămâne primul pe agenda internațională și în anul 2015, deoarece consecințele antrenate sunt capitale și vor zgudui lumea – poate definitiv.

Statul Islamic și genocidul creștinilor. Alte evoluții din Orientul Apropiat

Tragedia anului este, evident, continua și mai aprinsa prigoană a creștinilor din Orientul Apropiat, cu precădere din Siria și Irak. Lucrul în sine nu e noutate, însă, prin înființarea așa-zisului ”califat” al Statului Islamic, prin apariția acestei noi mișcări jihadiste care a aruncat în haos întreaga regiune, oricum instabilă și zguduită de războaie, prigoana a atins noi cote genocidale: orașe sau chiar regiuni întregi evacuate, martirizarea clericilor, oamenilor simpli, chiar a copiiilor, răpiri, siluiri, ucideri în masă (raderea de sate întregi). Cui aparține responsabilitatea morală a acestor acte? Aici răspunsul nu prea mai suportă nuanțe: politica SUA de reconfigurare a Orientului Apropiat, de incitare a războaielor civilizațiilor, de destabilizare a statalităților irakiene și siriene.

Noutățile Statului Islamic: sunt prima mișcare jihadistă care are control teritorial și o agendă proto-statală; au o propagandă deosebit de bine pusă la punct, foarte …postmodernă, lucru care explică succesul racolării de aspiranți la statutul de decapitatori de meserie din multe țări Occidentale (Marea Britanie, Germania). În orice caz, vaietul occidental și regional cu privire la pericolul ISIS stă foarte prost în tablou alături de unele realități: susținerea, de către SUA, a așa-zisului ”război civil” din Siria, finanțând armate de mercenari care au îngroșat, ulterior, armatele Statului Islamic.

Spre finalul anului 2014, au apărut mărturii în presa occidentală care arată că închisorile americane din Irak au fost, de fapt, laboratoarele unde s-a copt buboiul ISIS (Islamic State of Iraq and Syria, prima denumire a Statului Islamic); anterior, vicele Biden acuzase Turcia și Qatarul ca au sponsorizat și susținut armatele jihadiștilor. Răspunsul SUA a fost, de asemenea, foarte relevant: sub pretextul atacului aerian asupra unor grupări ”mai periculoase decât ISIS”, dar, care, de fapt, nu prea existau, americanii au bombardat instalații petroliere ale Siriei. O evoluție importantă a reprezentat-o victoria lui Erdogan în alegerile locale și prezidențiale din Turcia. Supus unei puternice presiuni care părea că îl va ruina politic, Erdogan a rezistat și a prevalat. ”Otomanizarea” Turciei, adică politica de consolidare și de afirmare a rolului de putere regională, va continua sub conducerea acestui lider care se afirmă tot mai mult cu un discurs anti-occidental și cu o agendă autonomă. Și în Siria au fost alegeri, câștigate, evident, de Bashar al-Assad, însă nerecunoscute internațional. În orice caz, Assad nu se mai află sub aceeași presiune de acum doi ani, din cauza apariției Statului Islamic.

Israelul s-a remarcat printr-o ofensivă brutală în Fâșia Gaza și trece prin turbulențe politice interne. Aripa dură, naționalist-religioasă, care nu s-ar supăra de niscaiva epurări etnice în regiune și de distrugerea tuturor puterilor relevante din regiune (Iran, Turcia), joacă tare și pe plan extern, și pe plan intern. Cu siguranță, prima problemă pe agenda Orientului Apropiat va fi gestionarea situației create de Statul Islamic. Se va intra, până la urmă, cu trupe în Siria, așa cum cere și Ankara? În orice caz, prigoana creștinilor sau a altor nefericiți aflați în calea mercenarilor nu va înceta…

Tendințe Globale

Am completat tabloul evoluțiilor geopolitice cu câteva tendințe globale. Reprezentativ pentru tendințele secesioniste, care nu se rezumă doar la acest caz, am reamintit de încercarea eșuată a Scoției de a obține independența prin referendum. Pentru instabilitatea socială și contestarea, uneori violentă, a unor regimuri autoritare, am reținut protestele anti-Orban din Ungaria. În fine, tensiunile social-rasiale din SUA sunt și ele notabile și par ca sunt abia la început.

Ca practici de putere, am reținut tendințele, aceleași din SUA până în Rusia, trecând prin Marea Britanie, de restricționare a libertății de exprimare pe internet și de control/spionaj electronic, precum și a unui stat care funcționează tot mai mult digital și algoritmic. Scandalul torturilor folosite de CIA a marcat sfârșitul anului 2014 și ne-a implicat direct și pe noi, România găzduind una din închisorile în care s-au practicat torturi. Metodele folosite de agenții CIA, detalii care au ieșit la iveală despre gratuitatea unor astfel de ”tratamente” șochează și aruncă o sumbră perspectivă asupra lumii de mâine.

Pe plan economic, este notabil Parteneriatul Trans-Atlantic: o încercare de instituire a unei piețe comune americano-europene ale cărei condiții sunt negociate, netransparent, de grupuri puternice de interese. O cale largă și liberă pentru corporațiile transaționale, care vor avea o piață uriașă, mai degrabă dereglementată, și, din câte se pare, o justiție favorabilă. Negocierile pentru TTIP arată că presiunile sunt tot mai mari spre o și mai mare liberalizare a comerțului, subordonare a socialului și politicului economicului – adică marilor jucători mondiali, financiari sau industriali. După ce criza economică a trecut în plan secund din cauza conflictelor sângeroase, sfârșitul anului a adus o reactualizare a unui mai vechi coșmar manufacturat de eurocrați și oligarhii financiari: posibilul ”faliment” al Greciei, de aceasta datî în urma unei crize politice.