Ora de religie înlocuită cu Etica și cultura civică? Despre drepturile parentale în asigurarea educației copiilor

Conform datelor afișate pe site-ul Camerei Deputaților, la data de 15 octombrie a.c., proiectul deputatului ateu Remus Cernea de a include disciplina “Etică și cultura civică” în trunchiul comun, în locul disciplinei “Religie”, a primit aviz favorabil din partea Consiliului legislativ și din partea Comisiei Juridice, de disciplină și imunități. Religia poate fi studiată, în continuare, la cerere, ca disciplină facultativă. La disciplina facultativă “Religie” nu se acordă note, ci calificative care nu sunt luate în considerare la media generală.

Concomitent cu lupta acerbă de a elimina predarea religiei în școală, secular-uamniștii au reluat la începutul noului an școlar și seria evenimentelor de promovare a educației sexuale în școli de la vârste foarte fragede, de la ciclul primar sau chiar mai devreme.

În acest context, preluăm un material al Pro Vita București publicat pe site-ul culturavietii.ro, al cărui conținut poate fi sintetizat de fraza de mai jos:

Părinții au dreptul fundamental de a-și crește și educa propriii copii după cum consideră de cuviință, întrucât autoritatea lor o precede, în mod natural, pe cea a statului. Iată un adevăr pe care statul modern, fie că nu poate scăpa de reflexele paternaliste din perioada socialistă, fie că abia acum le descoperă prin intermediul unei „Stângi luminate”, tinde să îl uite. Nici statul român nu face excepție. Reducerea treptată a vârstei minime obligatorii de școlarizare – întâi de la 7 ani la 6 ani (prin sinistrul experiment al „clasei zero”), acum la 5 ani și în curând, anunță Ministerul Educației, la 3 ani, s-a făcut în aceeași logică strâmbă conform căreia autoritatea guvernamentală ar fi principalul motor al plusvalorii în societate și ca atare trebuie să poată prelua spre creștere și educare copilul, chiar în contra voinței părinților, întrucât știe mai bine. Și nu este singurul exemplu: obsesia cu care se încearcă forțarea „obligativității” vaccinării copiilor preșcolari sau intenția de introducere a educației sexuale obligatorii sunt semne la fel de îngijorătoare ale extensiei inadmisibile a autorității publice înspre sfera privată.

DREPTURI PARENTALE ÎN ASIGURAREA EDUCAȚIEI COPILULUI LOR

(descarcă document în format pdf)

• Constituția României

Art. 29 (6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

• Declarația Universală a Drepturilor Omului

Art. 26 (3) Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori.

• Convenția Internațională cu Privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale

Art. 13 (3) Statele părți la prezenta Convenție se angajează să respecte libertatea părinților și, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor instituții de învățământ, altele decât cele ale autorităților publice, dar conforme cu normele minimale pe care le poate prescrie sau aproba statul în materie de educație și de a asigura educația religioasă și morală a copiilor lor în conformitate cu propriile lor convingeri.

• Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Art. 14 (3) Libertatea de a înfiinţa instituţii de învăţământ cu respectarea principiilor democratice, precum şi dreptul părinţilor de a asigura educarea şi instruirea copiilor lor, potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice şi pedagogice, sunt respectate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestora.

• Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului

Art. 5 Statele părţi vor respecta responsabilităţile, drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor naturali ai copilului sau, după caz şi conform tradiţiei locale, membrilor familiei lărgite sau comunităţii, tutorilor sau altor persoane care au, prin lege, copii în îngrijire, de a asigura, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în continuă dezvoltare ale copilului, îndrumarea şi orientarea necesare în exercitarea de către copil a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie.
Art. 14 (2) Statele părţi vor respecta drepturile şi obligaţiile părinţilor sau, după caz, ale reprezentanţilor legali ai copilului de a-l îndruma în exercitarea dreptului sus-menţionat, de o manieră care să corespundă capacităţilor în formare ale acestuia.

• Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale
Art. 2 Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice.

• Convenţia UNESCO privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului

Art. 5 (1) Statele participante la prezenta Convenţie convin: b) că este necesar să se respecte libertatea părinţilor şi, dacă este cazul, a tutorilor legali:
1. de a alege pentru copiii lor instituţii de învăţământ altele decât cele ale statului, dar corespunzătoare normelor minime care pot fi prescrise sau aprobate de către autorităţile competente;
2. de a asigura, conform modalităţilor de aplicare proprii legislaţiei fiecărui stat, educaţia religioasă şi morală a copiilor în conformitate cu propriile lor convingeri; de asemenea, nici o persoană sau nici un grup nu trebuie să fie constrânse să primească o instrucţie religioasă incompatibilă cu convingerile lor.

Argumente fundamentale în favoarea drepturilor părinților

Părinții au dreptul fundamental de a-și crește și educa propriii copii după cum consideră de cuviință, întrucât autoritatea lor o precede, în mod natural, pe cea a statului. Iată un adevăr pe care statul modern, fie că nu poate scăpa de reflexele paternaliste din perioada socialistă, fie că abia acum le descoperă prin intermediul unei „Stângi luminate”, tinde să îl uite. Nici statul român nu face excepție. Reducerea treptată a vârstei minime obligatorii de școlarizare – întâi de la 7 ani la 6 ani (prin sinistrul experiment al „clasei zero”), acum la 5 ani și în curând, anunță Ministerul Educației, la 3 ani, s-a făcut în aceeași logică strâmbă conform căreia autoritatea guvernamentală ar fi principalul motor al plusvalorii în societate și ca atare trebuie să poată prelua spre creștere și educare copilul, chiar în contra voinței părinților, întrucât știe mai bine. Și nu este singurul exemplu: obsesia cu care se încearcă forțarea „obligativității” vaccinării copiilor preșcolari sau intenția de introducere a educației sexuale obligatorii sunt semne la fel de îngijorătoare ale extensiei inadmisibile a autorității publice înspre sfera privată. Vă propunem o analiză pe această temă semnată de Melissa Moschella – asistent universitar de filosofie la Catholic University of America și beneficiară a unei burse academice Myser la Centrul de Etică și Cultură al University of Notre Dame. Publicat în original pe site-ul The Public Discourse.

Dreptul și responsabilitatea educării copiilor aparțin în primul rând părinților, sau statului? Și cine ar trebui să prevaleze atunci când părinții și statul nu sunt de acord cu privire la conținutul, metodele și obiectivele educației? Disputele despre drepturile părinților sunt, în cele din urmă, dispute despre autoritate. Fie autoritatea creșterii copiilor rezidă fundamental în comunitatea politică (care delegă parțial această autoritate părinților), fie ea este naturală și pre-politică, întemeindu-se pe natura relației dintre părinte și copil.

Dacă autoritatea creșterii copiilor stă, în ultimă instanță, în mâinile statului, atunci preferințele statului cu privire la modul de educare a copiilor ar trebui să prevaleze, de regulă, atunci când există un conflict cu preferințele părinților. În schimb, dacă autoritatea părinților asupra propriilor copii este naturală și pre-politică, atunci familia este, efectiv, o comunitate suverană celulară în cadrul comunității politice extinse. Ca orice comunitate suverană, ea are dreptul de a-și administra afacerile interne liberă de orice amestec extern coercitiv, cu excepția cazurilor de abuz și de neglijare.

Pledoarie pentru autoritatea părinților

Orice apărare principială a autorității părinților trebuie să ia în considerare în primul rând relevanța morală a legăturii biologice dintre părinte și copil și a legăturilor biologice, în general. Ființele umane sunt ființe corporale. Corpurile noastre nu sunt simple instrumente exterioare ale unui „eu” sau sine conștient, rațional, volitiv, emoțional – ele sunt intrinseci și esențiale identității personale. Dacă mi se vandalizează mașina, se aduce o daună proprietății mele, dar dacă îmi este rupt un braț, mi se aduce o vătămare mie. Această perspectivă asupra persoanei implică faptul că o relație biologică este, în sine și prin sine, o relație personală.

Relațiile personale – relațiile în care persoanele implicate joacă un rol unic și irepetabil, comparativ cu interacțiunile cu alții în care acestea doar îndeplinesc o funcție pe care oricine altcineva care posedă competențele relevante ar putea-o îndeplini – au relevanță morală, deoarece ne modelează viața și identitatea în moduri profunde și de durată. Acestea sunt relații în care o persoană ajunge să depindă în mod unic de o alta și, din acest motiv, constituie fundamentul unor obligații speciale, personale.

Relația biologică dintre părinte și copil este o relație personală tocmai în acest sens. Funcționând drept cauză biologică a existenței copilului și furnizând baza genetică și biologică pentru identitatea personală a copilului, părinții stabilesc o relație personală cu copilul lor. Această relație le conferă responsabilitatea specială ca, într-un anumit sens, să termine ceea ce au început atunci când au adus pe lume o nouă persoană umană. Căci este important să ne reamintim că gestația umană nu se termină după nouă luni: deși gestația fizică se termină la naștere, după aceasta trebuie să fie parcursă o perioadă îndelungată de creștere psihologică, morală și intelectuală înainte de a se forma un om matur. Relația personală stabilită de părinți cu copilul lor începând din momentul concepției le conferă acestora obligația personală și specială de a se îngriji de nevoile inerente dezvoltării copilului la toate nivelurile, până când acel copil își poate acoperi respectivele nevoi de unul singur. De asemenea, le conferă o competență unică în efectuarea acestei sarcini. Copiii află lucruri însemnate despre propria identitate prin interacțiunile cu familia biologică și, poate cel mai important, beneficiază profund de pe urma experienței iubirii sigure și necondiționate a celor care i-au conceput și născut.

Crucial pentru susținerea afirmației că părinții dețin autoritatea primară și pre-politică asupra copiilor lor este faptul că responsabilitatea părinților pentru creșterea copiilor este personală, și prin urmare netransferabilă. A avea un copil este, în acest sens, analog cu a invita pe cineva la o cină romantică – ambele creează obligații care pot fi îndeplinite numai de tine, și de nimeni altcineva. Desigur, există multe scuze valabile pentru care se poate anula cina planificată, așa cum pot exista scuze valabile – motive serioase, care au în vedere copilul – de a nu crește propriul copil. În astfel de cazuri, lucrul cel mai responsabil și iubitor pe care îl pot face părinții este să caute o familie adoptivă stabilă care să crească acel copil, dar nici măcar cea mai iubitoare familie adoptivă nu poate niciodată înlocui părinții biologici, cu care copilul păstrează o legătură permanentă, personală.

Este important de menționat că, deși din paternitatea adoptivă lipsește aspectul biologic, părinții adoptivi sunt părinți adevărați, iar rădăcina ultimă a autorității lor părintești este de asemenea pre-politică, în sensul că aceasta se revendică din relația părinte-copil, și nu de la stat. Părinții adoptivi formează legături psihologice strânse cu copiii lor și le modelează profund identitatea, dându-le „naștere”  din punct de vedere psihologic, moral, social și intelectual. Mai mult, deși părinții adoptivi sunt autorizați de agențiile statului, care acționează ca intermediari până la plasarea reușită a copilului într-o familie bună, drepturile (și responsabilitățile) părinților adoptivi de a conduce educația și creșterea copiilor lor nu își au originile în acordul contractual cu statul. Dimpotrivă, acestea decurg din relația personală profundă pe care o stabilesc cu copilul, relație ce îi face, pe fiul sau fiica lor adoptivi, dependenți în mod unic de ei pentru îndeplinirea nevoilor de țin de dezvoltarea lor.

Astfel, primul argument în favoarea autorității naturale, pre-politice a părinților asupra copiilor este, pe scurt, acela că părinții, în virtutea relației lor personale cu copiii, au obligații speciale de tip personal și, prin urmare, netransferabile, de a crește copiii respectivi. Pentru părinții biologici, această relație și obligația specială aferentă față de copil încep din momentul concepției, în timp ce pentru părinții adoptivi, relația începe prin asumarea voluntară de către aceștia a îndatoririlor părintești, dar se transformă apoi rapid într-o relație personală autentică, relația în sine constituind sursa obligațiilor părintești și a dreptului de a le îndeplini.

În al doilea rând, drepturile (și autoritatea) părinților sunt reversul obligațiilor acestora. Pentru a-și putea îndeplini responsabilitățile părintești personale și serioase, părinții au nevoie de un spațiu în care să poată lua deciziile privitoare la cel mai bun mod de a-și crește copiii. Drepturile părinților de a-și îndeplini obligațiile în conformitate cu ceea ce le dictează conștiința pot fi înțelese drept un fel de „sferă de suveranitate”, în care părinții dețin autoritatea de a lua decizii controversate cu privire la îngrijirea copilului, fără amestecul coercitiv al statului. Această sferă de suveranitate este foarte extinsă și impermeabilă în aspectele asociate cu educația religioasă și morală, acestea fiind aspectele creșterii copilului care comportă cea mai mare importanță ca părinții să le îndeplinească personal.

În al treilea rând, a permite părinților să exercite o amplă autoritate discreționară în educarea copiilor lor este de asemenea, ca regulă generală, în interesul copiilor. Fiecare copil este unic, iar părinții prezintă cele mai mari șanse de a ști și a le păsa de ceea ce va fi mai bine pentru un anumit copil. Mai mult, învățarea unor valori care se bat cap în cap acasă și la școală poate genera confuzie și dăuna dezvoltării morale și psihologice a copiilor. Astfel, este important pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor ca părinții să își poată scuti copiii de la acele aspecte ale programei față de care au obiecții morale. Părinții trebuie, în plus, să poată alege școli care aderă la valorile pe care ei le transmit copiilor acasă.

Uneori, desigur, chiar și părinții cu principii dau greș în educarea copiilor, dar cu excepția cazurilor de abuz sau neglijare autentice (definite nu din perspectivă ideologică), statul trebuie să se abțină să intervină coercitiv împotriva obiecțiilor de conștiință ale părinților. Statul nu deține autoritatea pentru acest lucru, iar un tipar de intruziune exagerată a statului în viața de familie subminează condițiile necesare formării relațiilor intime, de încredere între părinte și copil, care sunt extrem de importante pentru binele copiilor.

Rolul statului în educația copiilor

Adițional față de rolul primar al părinților, statul are și el un rol în educație. Aceasta, deoarece autoritatea politică, precum orice autoritate, există pentru a promova binele comun, care include binele individual al membrilor comunității. În comunitatea politică, binele comun implică și educarea viitorilor cetățeni. Cu toate acestea, rolul și autoritatea statului de a promova binele copiilor sunt subsidiare, adică secundare rolului părinților, și servesc funcția de a-i ajuta pe părinți în sarcina lor educativă, nu de a uzurpa sau de a submina eforturile educative ale părinților. Statul legiferează, pe bună dreptate, regulamente de învățământ, pentru a se asigura că toți copiii primesc o educație de bază, care le va permite să devină membri productivi și cu respect pentru lege ai societății, care își cunosc drepturile și obligațiile civice. De asemenea, statul îi împiedică, pe bună dreptate, pe părinți să își educe copiii într-un mod ce ar putea constitui o amenințare pentru ordinea publică – dacă părinții incită copilul la un comportament violent, de exemplu. Dincolo de aceasta, statul poate promova anumite valori pe care le consideră deosebit de importante sau urmarea învățământului superior, prin mijloace necoercitive. Coerciția, însă, trebuie limitată cât mai mult posibil, pentru a evita uzurparea autorității părinților.

Este util să ne închipuim relația dintre stat și familie ca fiind analogă cu relația dintre o comunitate de națiuni și fiecare stat suveran. În cadrul comunității de națiuni, fiecare stat are dreptul de a-și conduce propriile afaceri interne. Astfel, există o normă împotriva amestecului, obligatorie pentru celelalte state. În problemele care sunt, de drept, de competența și autoritatea statului respectiv, există excepții limitate de la norma împotriva amestecului, cum ar fi abuzurile grave ale drepturilor omului. În mod similar, fiecare comunitate politică se compune din numeroase familii, comunități naturale cu propria structură de autoritate naturală pusă în serviciul binelui membrilor familiei, mai ales al copiilor. În domeniile care aparțin de competența familiei – în primul rând, creșterea copiilor – statul are obligația generală de a oferi asistență, dar într-un mod care respectă, și nu uzurpă sau contrazice, autoritatea părinților. Intervenția coercitivă este justificată numai în cazurile paralele cu cele de intervenție internațională, cum sunt cazurile de abuz și neglijare. Determinarea faptelor care constituie abuz sau neglijare poate fi dificilă in extremis, dar sarcina probei pentru justificarea intervenției revine eventualului intervenient. În cazurile neclare, părinții trebuie să beneficieze de prezumția de nevinovăție.

Implicațiile politice ale drepturilor părinților

Argumentația în favoarea drepturilor părinților are implicații cruciale asupra politicilor, cu o relevanță enormă în dezbaterile contemporane. Educația sexuală, de exemplu, este un aspect foarte intim al educației unui copil, care, tocmai din acest motiv, se încadrează în sfera de autoritate legitimă a părinților. În măsura în care statul consideră necesar să ofere o astfel de educație în școlile publice, părinții trebuie să fie consultați cu privire la conținutul acesteia și să li se ofere drepturi generoase în ceea ce privește renunțarea la astfel de cursuri.

Mai general, trebuie făcute ajustări chiar și în cazurile în care regulamentele de învățământ rezonabile ar împiedica părinții să își crească copiii așa cum se simt obligați să o facă.Gândiți-vă la comunitatea Amish, în care, din motive religioase, educația formală a copiilor este întreruptă la vârsta de 14 ani, sau la reclamanții din cazul Mozert c. Hawkins, care au dorit să își scutească copilul de la un curs de lectură orientat pe diversitate care intra în conflict cu credințele lor religioase. Astfel de ajustări trebuie făcute cu excepția cazului în care acestea subminează serios un interes de stat care este într-adevăr important.

Părinții nu trebuie să se vadă forțați, din motive financiare, să își trimită copiii la școli în care valorile predate intră în conflict cu cele pe care ei doresc să le transmită copiilor lor. Un program eficient de bonuri valorice sau burse este, prin urmare, de asemenea necesar din perspectiva drepturilor părinților. Ar mai fi multe de spus pentru reda complet principiile argumentate pe scurt mai sus și implicațiile politice ale acestora. Totuși, prezentarea generală de mai sus, a unei argumentații filosofice în favoarea drepturilor părinților, poate ajuta la clarificarea ariei de aplicabilitate și a limitelor autorității părinților și a statului în materie de educație și poate servi ca bază pentru o apărare solidă a drepturilor părinților de a-și educa propriii copii în conformitate cu propriile valori, chiar dacă – sau mai ales dacă – aceste valori sunt disonante față de ideologiile predominante.[...]/ integral pe culturavietii.ro