Portretul unui mare duhovnic - Părintele Teofil Părăian

Nota redacției: Portretul duhovnicului Mănăstirii Brâncoveanu a fost realizat de către ucenicul său de chilie, ieromonahul Serafim, astăzi PS Sofian Brașoveanul, la împlinirea a 43 de ani de viețuire în monahism a Părintelui Teofil Păraian. Între timp, la 29 octombrie 2009, Părintele Teofil a trecut la Domnul, dar descrierea din rândurile de mai jos, rămâne mereu actuală pentru fiii săi duhovnicești și o sursă de inspirație pentru cei care îl descoperă ca îndrumător spiritual post mortem.

În întreaga țară, în rândurile credincioșilor și nu numai ale lor, este cunoscută mânăstirea “Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus. Majoritatea oamenilor o știu sub numele de mânăstirea “Sâmbăta”. Numele de mânăstirea “Brâncoveanu” i-a fost dat de al doilea ctitor al ei, mitropolitul Nicolae Bălan, întru amintirea celui ce a ridicat această mânăstire în jurul anului 1700, voievodul martir Constantin Brâncoveanu, domnitorul de atunci al Țării Românești, “boier vechi și domn creștin” cum îl numește balada și cum a rămas în conștiința populară până astăzi. Mânăstirea e cunoscută ca locaș de rugăciune, loc binecuvântat de Dumnezeu, oază de liniște – “picior de plai și gură de rai”, dar și ca loc de alinare a suferințelor, de tămăduire trupească și sufletească, de întărire a credinței, sporire a nădejdii și izvor de dragoste, și aceasta prin călugării și mai ales prin duhovnicii ei. Și e normal să fie așa deoarece mânăstirile sunt locașuri în care își duc viața călugării, oameni ce în căutarea și apropierea de Dumnezeu încearcă și trebuie să fie mereu cu un pas înaintea celorlalți credincioși.

A rânduit Dumnezeu ca mânăstirea de la Sâmbăta să fie cunoscută și prin părintele Teofil Părăian, cunoscutul ei duhovnic, unul din marii duhovnici ai neamului nostru. Când spui “Mânăstirea Sâmbăta” te gândești la părintele Teofil, iar când spui “părintele Teofil” sigur nu-l poți despărți de mânăstirea de la Sâmbăta. Părintele Teofil s-a născut într-un sat în apropiere de Sibiu, numit Topârcea, din părinți plugari, fiind cel mai mare dintre patru frați. Și-a început viața conștientă ca nevăzător; între 1935-1940 a urmat o scoală specială la Cluj pe care a fost nevoit s-o întrerupă doi ani din cauza războiului, apoi a făcut o clasă la o scoală specială la Timișoara, după care, între anii 1943-1948 a urmat liceul, pe atunci Colegiul “Diaconovici” din Timișoara, liceu pentru văzători. Între 1948-1952 a urmat Institutul Teologic din Sibiu luându-și licența în teologie. La mânăstirea Sâmbăta a venit la 1 aprilie 1953 și în același an a fost tuns în monahism de mitropolitul Nicolae Bălan. În 1960 a fost hirotonit diacon în mod excepțional de mitropolitul Nicolae Colan, iar în 1983 a fost hirotonit preot de Înalt Prea Sfințitul Antonie Mitropolitul Ardealului. În 8 septembrie 1988 a primit treapta de Arhimandrit.(...) Părintele Teofil a trecut la cele veșnice la 29 octombrie 2009 (n.n.)

Duhovnic pentru monahi și mireni

Se știe că marii noștri duhovnici se găsesc în general în mânăstiri, aceste “Case ale lui Dumnezeu” fiind locuri de o mai mare prezență a Duhului lui Dumnezeu, locuri deasupra cărora și în care mai mult ca în alte părți plutește Duhul lui Dumnezeu. La mânăstiri vin de cele mai multe ori oameni mai mult sau mai puțin împovărați de păcate pentru a se despovăra de ele și a se umple de Duhul lui Dumnezeu. În această lucrare credincioșii sunt conduși, ajutați de duhovnici, mai ales în Sfânta Taină a Spovedaniei, duhovnicii fiind așa cum le spune și numele, oameni care-l poartă și-l împărtășesc pe Duhul Sfânt tuturor celor dornici de despătimire și îndumnezeire.

Părintele Teofil, deși lipsit de vedere, este luminat, este luminat de Dumnezeu cu lumina cunoștinței pe care el este gata s-o împărtășească tuturor celor ce o caută. Părintele este căutat deci pentru a împărtăși lumina, pentru că este un om al bucuriei, un om gata să-i facă și pe alții să se bucure. Părintele Teofil e căutat și pentru felul în care îl înțelege și îl prezintă pe Dumnezeu. Și acest Dumnezeu e “milostiv și iubitor de oameni”, are “milă și îndurări”, îl așteaptă mereu pe fiecare fiind gata să-l “miluiască și să-l mântuiască”. Dumnezeu, așa cum îl înțelege părintele Teofil, este de fapt Dumnezeu cel propovăduit de Biserică, cel prezentat de sfintele slujbe, care așteaptă pe fiecare pentru că “dragostea Lui față de cel mai mare păcătos e mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt față de El”.

Duhovnic pentru călugări

Înainte de a arăta ce înseamnă părintele Teofil pentru majoritatea credincioșilor, trebuie să ne oprim la relația lui de duhovnic cu fiii sufletești din mănăstirea al cărei membru este. Părintele Teofil este duhovnicul obștei mânăstirii. Fiind acum la vârsta unei depline maturități duhovnicești el are deja formată o vastă privire de ansamblu asupra însemnătății monahismului, asupra modului în care trebuie să se comporte cineva care vrea să meargă pe această cale, are o metodă de lucru, niște principii pe care le cere respectate de toți cei ce vor să viețuiască în mănăstire și care în fond nu sunt doar ale lui, ci sunt ale Bisericii. Am afirmat deja că părintele are mare încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea Lui față de noi, dar părintele insistă pe faptul că Dumnezeu iartă pe cel care se pocăiește, pocăința însemnând părăsirea păcatului, afirmă cu tărie că Dumnezeu e dispus și se bucură să primească pe oricine cu condiția, însă, ca acesta să rupă cu viața de păcat de mai înainte și “să ducă o viață pe care să o poată binecuvânta Dumnezeu și pe care o binecuvintează de fapt”.

(...) Cei îndrumați de părintele Teofil trebuie să fie nelipsiți de la sfintele slujbe, trebuie să-și împlinească datoriile la locurile unde sunt puși, să nu facă nimic fără binecuvântare, să lucreze oriunde sunt puși ca pentru Dumnezeu, “să facă fiecare lucru ca ultimul din viață și singurul prin care se mântuiesc”. Astfel, toți cei care sunt sinceri în relația lor cu duhovnicul, toți care îi urmează sfaturile nu se poate să nu ajungă la bine.

(...) Încă un lucru ce îi miră pe mulți: Părintelui Teofil nu-i este teamă că nu o să ajungă în rai. Și nu-i este teamă nu pentru că ar face niște lucruri excepționale care l-ar îndreptăți să meargă în rai, nu, ci pentru că duce o viață corectă, se raportează la Dumnezeu ca la Dumnezeu, face ce depinde de el și este conștient că neputințele, lipsurile noastre le completează marea iubire a lui Dumnezeu, care ne iubește mai mult decât putem noi înțelege. E o concepție dătătoare de nădejde pentru noi toți, o concepție izvorând din intimitatea cu Dumnezeu încă din viața aceasta. Părintele Teofil mai este și un om al unui mare echilibru.

(...) Duhovnic pentru mireni

Cum deja am afirmat, când cineva din afară vine la mânăstire pentru folos duhovnicesc, pentru spovedanie, întreabă de obicei de părintele Teofil. El singur primește cu bucurie pe toți cei care vin și se bucură să-i ajute pe toți cei care-l solicită. Dacă părintele are o mare deschidere în vederea monahismului în ce privește viața călugărilor, aceeași deschidere se constată din partea sfinției sale și în ce privește pe laici. Părintele se străduiește să-i înțeleagă pe mireni în situația lor de oameni care trăiesc în familie și societate având răspunderi față de acestea. El știe că mirenii au o altfel de viață decât monahii și trebuie tratați ca atare. Nu li se pot cere laicilor lucrurile pe care le fac călugării, cum de fapt nici invers nu se întâmplă.

Celor ce vor să fie îndrumați de el în cele ale credinței, părintele le pretinde totuși o viață creștină adevărată, o reală relație cu Dumnezeu, le pretinde un program din cinci puncte pe care cineva respectându-l este angajat în relația cu Dumnezeu. Primul punct de program e prezența la biserică, la Sfânta Liturghie în dumineci și sărbători, pentru că acolo ne aflăm în cuprinsul împărăției lui Dumnezeu, ne împărtășim de binecuvântările Lui, date nouă prin mijlocire preoțească, slujim împreună cu slujitorii sfințiți, aducând lui Dumnezeu cântare și închipuindu-i pe heruvimi, fiind de fapt și împreună cu ei, pentru că în biserică fiind împreună cu ceilalți creștini ne putem ruga împreună, întărim comuniunea noastră întreolaltă și cu Dumnezeu constituindu-ne ca Trupul cel viu al lui Hristos, pentru că în biserică, în timpul sfintelor slujbe, suntem în “Cerul cel de pe pământ”, ne pregătim pentru atmosfera din veșnicie, pregustăm bunătățile viitoare. Cineva care nu merge la biserică nici nu e considerat de părintele la “credincioși”, iar dacă cineva vrea să fie credincios, trebuie neapărat ca în “Ziua Domnului” să fie acolo unde vrea Dumnezeu să fie. Se înțelege că cei bolnavi care nu pot împlini această obligație sunt scutiți de ea.

“Să începi ziua cu Dumnezeu și s-o sfârșești cu Dumnezeu” este al doilea punct al programului, care concret înseamnă rugăciuni de dimineață și rugăciuni de seară, aici incluzând și rugăciunile înainte și după mese. Aceasta pentru că în momentele principale ale zilei credinciosul să se pună în fata lui Dumnezeu și sub protecția Lui, să știe că tot ce face este cu ajutorul lui Dumnezeu, că tot ce are vine din darul lui Dumnezeu. Când nu se poate mai mult, cel puțin un minim de cinci minute acordate lui Dumnezeu, oricât de “grăbit” sau “ostenit” ar fi omul, nu-i prea mult. Dacă cineva crede în Dumnezeu nu se poate să nu aibă și un timp anume pentru Dumnezeu.

Al treilea punct este “citirea a două capitole din Noul Testament în fiecare zi”, pentru că nu are cineva putința de a se raporta la Dumnezeu fără a ști ceva despre El, despre modul în care poate intra în legătură cu El.

“Rugăciunea de toată vremea” e al patrulea punct al programului. Aceasta pentru că omul e o ființă gânditoare și toate ale omului pornesc de la gândul omului. Pentru că nu noi ne mântuim ci Hristos ne mântuiește, cerem aceasta printr-o rugăciune scurtă: “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)”, rugăciune pe care o repetăm mereu în minte încercând să o unim cu respirația pentru ritmizare.

Al cincilea punct este “Postul” după rânduiala Bisericii Ortodoxe, care se face în vederea disciplinării noastre interioare, disciplină ce o urmărim și prin rugăciunea de toată vremea. Cu acest program părintele mai conjugă și un îndreptar de viață pe care îl dădea părintele Arsenie Boca și care e format din cinci puncte: 1. “Oxigen” adică viață dusă într-un aer cât mai curat, 2. “Glicogen” – se referă la o hrană rațională. 3. “Somn” – părintele Arsenie, având și cunoștințe medicale, spunea că avem nevoie de cel puțin șase ore de somn continuu în 24 de ore pentru a putea lucra la capacitatea noastră reală. 4. “Să-ți păstrezi hormonii” – adică să duci o viață sexuală corectă nefăcând risipă de energie sexuală și 5. “Să ai concepție de viață creștină” – adică, viața să ți-o pui în slujba lui Dumnezeu după rânduiala Bisericii Ortodoxe.

O dată cu acestea și pe lângă ele părintele Teofil cere credincioșilor să se îmbunătățească prin Sfânta Spovedanie, să ocolească toate pricinile de păcătuire și mai ales să părăsească păcatele în orice chip ar fi ele. În legătură cu spovedania, le cere credincioșilor să se spovedească de cel puțin patru ori pe an, afirmând mereu că “nu are încredere în spovedania făcută doar o dată pe an”, de multe ori poate doar ca obicei religios. Celor râvnitori părintele le recomandă spovedanie și, dacă duc o viață superioară, împărtășanie cât mai deasă. El nu insistă prea mult pentru o împărtășanie deasă ci așteaptă o dorință a oamenilor de a duce o viață superioară, de a se curăți de patimi, el vrea ca oamenii să se spovedească și împărtășească nu dintr-o modă religioasă ci dintr-o dorință fierbinte de a fi mai buni și de a se uni cu Hristos.

Celor ce vin cu păcate grele, cu patimi, părintele nu le dă canoane aspre sau ani mulți de canonisire, ci cere în primul rând părăsirea păcatelor și o viață după voia lui Dumnezeu. După ce omul s-a schimbat în bine, părintele îl dezleagă știind că și Dumnezeu îl iartă și nu cere o pocăință pentru toată viața ci o bucurie din credință, din încrederea în bunătatea lui Dumnezeu. Chiar în ce privește pocăința, părintele este pentru o pocăință cu bucurie, cu încredere în bunătatea lui Dumnezeu care “se bucură de un păcătos care se pocăiește mai mult decât de 99 de drepți care n-au nevoie de pocăință”.

Părintele Teofil și tinerii

Între monahi și mireni părintele acordă o mare importanță tinerilor, iubește tinerii și e iubit de ei. Se spune că prietenii sunt cam la fel de buni sau de răi, asta înseamnă că părintele e cam la fel de tânăr ca tinerii pe care-i iubește și, dacă asta nu se poate în ce privește vasul de lut ce se învechește, se poate și este o realitate în ce privește sufletul. Părintele Teofil se bucură mult de tineri, se bucură pentru că tinerii sunt modelabili. Un bătrân deja a devenit ceea ce este, pe când un tânăr urmează să devină, are un suflet tânăr, are capacitatea de a se depăși și de a se dărui și poate fi modelat. În condițiile create de revoluția din 1989 părintele Teofil e căutat de un număr de tineri mereu în creștere, tineri doritori să viețuiască orientându-se după Evanghelia lui Hristos, doritori să-și pună viața în slujba lui Hristos.

La cererea tinerilor, îndeosebi a studenților, părintele cutreieră asemenea unui apostol toate marile orașe ale țării, ținând conferințe în care le prezintă diferite teme din punct de vedere creștin, le prezintă viața creștină, bucuria, împlinirea dintr-o viață dusă în comuniune cu Dumnezeu, le răspunde la toate întrebările și frământările lor, le dă sfaturi în ce privește viața religioasă pe care ei trebuie să o ducă într-o lume care se orientează după principii necreștine. Părintele nu crede că cei care ascultă conferințele reușesc să rețină și apoi să pună în practică mult din ce li se spune, dar se bucură când vede entuziasmul celor care îl așteaptă, merge peste tot cu bucurie în speranța că și puținul ce va rămâne din ce el seamănă poate va da rod și în aceea a întăririi în credință a ascultătorilor. Mulți din acești ascultători îl caută apoi pe părintele la mânăstire, vin pentru a se spovedi, pentru a-și orienta viața după Hristos.

Duhovnicul către duhovnici

E frumos a vorbi despre anumiți oameni despre care poți spune multe lucruri frumoase. Am văzut multe recomandări ale părintelui Teofil către oameni. Dar oare ce ar avea de spus el către frații lui, chivernisitori de suflete, către duhovnici. Mai întâi le-ar spune că trebuie să fie ceea ce se cheamă, adică duhovnici, asta însemnând oameni purtători și împărtășitori de Duhul Sfânt, nu simpli funcționari bisericești și pentru a fi duhovnici reali să-și pună întreaga viață în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor, să se debaraseze de orice L-ar împiedica pe Duhul Sfânt să sufle în și din el.

Le-ar mai spune că pentru a spovedi și îndruma pe alții corect trebuie ca mai întâi să se spovedească ei înșiși, să-și aibă ei înșiși duhovnici de care să asculte. Pentru a reuși să facă o spovedanie care să ducă la împuținarea păcatelor, să urmărească a da credincioșilor încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în faptul că El vrea să-i ridice din cădere, să nu dea canoanele doar ca pedepse, ci pentru a-l ajuta pe penitent să se curețe de rele, să dea canoanele ca și atunci când și le-ar da lor sau celor apropiați lor, să fie buni și să-L prezinte pe Dumnezeu ca Tată iubitor, dar să nu dezlege acolo unde nu se împlinesc condițiile dezlegării, unde nu se părăsește păcatul, unde Dumnezeu sigur nu dezleagă pentru că atunci nu vor împuțina ci vor înmulți păcatele. Duhovnicii să ducă ei înșiși și să pretindă și credincioșilor lor să ducă o viață creștină, să aibă un comportament orientat după Dumnezeu, să se poarte în toată vremea și în tot locul așa cum s-ar purta Hristos dacă ar fi în situația lor. În cazul în care duhovnicii vor ști cu adevărat și se vor strădui să-i ajute pe credincioși să se despătimească, dacă între părinții duhovnicești și fiii sufletești va exista o comuniune, sigur că vor fi creștinii mai buni.

Concluzii

Părintele Teofil este un om al bucuriei. Se bucură mult de darurile aduse de credința în Dumnezeu. Totuși, mulțumirea lui, în ce privește roadele aduse de activitatea lui de duhovnic, nu este prea mare. Are conștiința că seamănă în pământ pietros. E drept, sunt oameni care ajungând la el reușesc să își schimbe viața, să trăiască creștinește, dar aceștia sunt, totuși, puțini. Cei mai mulți ajung la mânăstire împinși de necazurile de care ar dori să scape, dar nu vor să se schimbe, se plâng, cer alinare, dar nu pot elimina pricinile greutăților ce de multe ori se găsesc în viața lor supusă păcatelor. Concluzia părintelui Teofil este că nu poți ajuta pe cineva dacă nu se lasă el ajutat. Nu poți schimba pe nimeni, schimbarea o poate face Dumnezeu dacă și omul e deschis, însă nici Dumnezeu nu schimbă pe cineva cu forța, cu atât mai puțin un om. Sfatul ar fi ca oamenii să se lase îndrumați, ajutați, să dorească să se “depășească și să se dăruiască”, să se încadreze în rânduiala Bisericii, să fie sinceri cu Dumnezeu, cu ei înșiși și cu duhovnicii lor. Tuturor, părintele Teofil, le spune că din relația cu Dumnezeu izvorăște fericirea, că din credința adevărată izvorăște bucurie, că Dumnezeu stă și ne așteaptă pe fiecare să intrăm și să ne veselim la ospățul credinței.

Ieromonah Serafim Gheorghe Pătrunjel

(sursa foto: crestinortodox.ro)