Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
BISERICA si lumeaNr. vizualizari: 2423

Radu Preda pune pe agenda ICCMER dosarul Sfinților Închisorilor: este o datorie teologică și morală

Tags: sfinţii închisorilor;
Radu Preda pune pe agenda ICCMER dosarul Sfinților Închisorilor: este o datorie teologică și morală

Profesorul Radu Preda de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca și director al Institutului Român de Studii Inter-Ortodoxe (INTER), a fost numit de curând director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (ICCMER). În această calitate a acordat mai multe interviuri din care vom spicui în rândurile de mai jos, cu accent pe declarația sa de intenție de a clarifica și reabilita martirajul sfinților închisorilor comuniste - pas foarte important către canonizarea lor.

Mă gândesc că este datoria mea teologică şi morală, dar şi civică să pun pe agenda institutului cazurile, repet, generic formulat, ale „sfinţilor închisorilor”, adică ale celor care au intrat, eventual, cu un crez politic în puşcărie, dar care au rezistat în puşcărie şi au ieşit de acolo în virtutea credinţei religioase, unii mărturisind-o până la moartea proprie în puşcărie, iar alţii mărturisind-o mai departe, în perioada de după detenţie, unii chiar până în zorii post-comunismului.” – (sursa: Revista Lumea Credinței/ aprilie 2014)

Radu Preda propune Bisericii Ortodoxe instituirea unei Duminici a mărturisitorilor români din secolul al XX-lea. Într-un interviu pentru ziarul Adevărul, el a declarat: Cum poate că timpul este, totuşi, prea scurt pentru a statua exemple personale univoce, măcar instituirea unei Duminici a mărturisitorilor români din secolul XX ar însemna un pas către convergenţa dintre istorie şi calendarul liturgic. Gestul nu ar trimite doar la trecutul recent, ci mai ales la viitor. Rezistenţa la totalitarism este o lecţie esenţială a libertăţii. Impasul prin care trece societatea românească este paradoxal: în absenţa asumării deceniilor dinainte de 1989, nu vedem clar ce avem de făcut azi şi mâine. Motiv să căutăm modele de care, iată, nu ducem lipsă.

În opinia lui Radu Preda, un teolog trebuie să fie și un bun cunoscător al istoriei percepute drept “ce mai palpabilă dovadă a lucrării lui Dumnezeu”. Plecând de la  aplicarea acestei idei la istoria recentă a românilor în epoca comunistă, Radu Preda dorește să scoată la iveală “dimensiunea etică” în cercetarea comunismului care a călcat în picioare nu doar legi, nu doar drepturi și libertăți, ci și demnitatea umanănu e vorba de a vâna vrăjitoare sau de a plăti poliţe, ci de a restabili o ordine valorică, antropologică, fără de care societatea intră în haos.

Este bine cunoscut faptul că Patriarhia Română este acuzată de o parte a laicatului ortodox, îndeosebi activ în blogosfera creștină de la noi, că amână în mod nejustificat canonizarea sfinților închisorilor. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, părintele Constantin Stoica, afirma legat de acest subiect: "Este în atenţia Bisericii şi această problemă, dar există un principiu cronologic. Mai sunt monahi, mărturisitori, ierarhi din secolele anterioare care trebuie canonizaţi. Sunt mitropoliţi ai Ţării Româneşti care au făcut foarte multe pentru Biserică şi care trebuie canonizaţi. Mai e cuvioasa Mavra din Ceahlău. Pe de altă parte, nu este în practica Bisericii Ortodoxe să se grăbească. În acest moment se fac cercetări asupra tuturor celor care au pătimit în temniţele comuniste din cauza chinurilor, sunt nişte criterii stabilite şi pe care Patriarhia le-a făcut publice în urmă cu vreo 10 ani. În momentul în care această problemă va fi clarificată, după aceea normal că vor intra în atenţia Sfântului Sinod", a spus Constantin Stoica.

Referitor la unul dintre cei mai mari sfinţi ai ultimelor decenii, Părintele Arsenie Boca, Stoica a spus: "am înţeles că Mitropolia Ardealului a început demersurile pentru Părintele Arsenie Boca, pentru că ţine de dânşii. Când e vorba de canonizare, propunerea vine din teritoriu, nu vine de la centru. Comisia cercetează cu atenţie, evlavia populară e unul dintre criterii, dincolo de sfinţenia vieţii". El a mai declarat că "după 1990 au fost canonizaţi foarte mulţi sfinţi din Biserica noastră, pentru că ultima canonizare a avut loc in 1955 şi suntem şi într-o perioadă în care cei care au fost canonizaţi în ultimele decenii trebuie să fie mai bine cunoscuţi. Sunt sfinţi care au fost canonizaţi şi nu sunt bine cunoscuţi".

Prin urmare, inițiativa lui Radu Preda a stârnit deja comentarii și a fost catalogată de jurnaliști drept un cartof fierbinte. Întrebat cum va rezolva problema controversatei legături a BOR cu fostul regim politic, el a răspuns: “Problema, într-adevăr, este foarte delicată, dar nu pentru că Biserica Ortodoxă Română ar fi colaborat mai mult decât alte culte, sau alte categorii cu regimul, ci pentru că, în comparaţie cu alte culte – de pildă, în comparaţie cu Biserica Reformată din Ardeal –, a întârziat nepermis de mult momentul asumării, în cunoştinţă de cauză, a trecutului recent, printr-o deschidere de bunăvoie a propriilor arhive, printr-o recunoaştere a rolului, cel puţin exemplar, dacă nu chiar de sfinţi, al unor oameni de-ai ei, bărbaţi şi femei, care au murit pentru credinţă – şi mă refer aici explicit la ceea ce numim cu un termen metaforic şi generic „sfinţii închisorilor”.

Faptul că noi am întârziat şi întârziem încă procesul acesta de confruntare cu propria noastră istorie se plăteşte prin alimentarea zvonurilor, a acuzelor de multe ori rău intenţionate. De ce? Pentru că – spun asta nu pentru prima dată – Biserica trebuie să aibă curajul asumării trecutului recent, pentru că va avea o surpriză uriaşă: va vedea că, în ciuda colaborării pe faţă – sau pe dos, dacă vreţi – a unor membri ai ierarhiei sau ai clerului, pe lângă compromisurile retorice precum lupta pentru pace şi altele asemenea, o abordare critică a perioadei şi o analiză istoriografică ar scoate la iveală un tezaur de martiraj şi de rezistenţă morală, care ar pune cu adevărat Biserica într-o cu totul altă lumină, dar nu ca instituţie, că nu instituţia trebuie să fie aici în centru, ci ca ceea ce este de fapt definitoriu pentru ea, şi anume comunitatea de credinţă. Or, noi de ani de zile constatăm că între comunitatea de credinţă şi cea civilă, largă, nu există punţi suficiente de legătură, astfel încât se alimentează tristul paradox că suntem o ţară majoritar religioasă, dar şi o ţară cu probleme majore în ceea ce priveşte coerenţa etică de zi cu zi.” (sursa: Revista Lumea Monahilor)

Numit director al ICCMER în preajma Paștilor 2014, Radu Preda scria pe site-ul Teologie Socială Ortodoxă articolul Înviere, despre mărturisirea de crdință a celor închiși de comuniști:

În primele decenii ale comunismului în România, dincolo de faţada unei modernizări forţate, s-au consumat drame ştiute şi neştiute. Puşcăriile şi lagărele de muncă erau pline de indezirabili, de oameni care refuzau să intre în logica răului. Momentele importante ale calendarului religios erau cu atât mai dureros resimţite cu cât regimul politic făcuse din ateism propriul său crez. Şi totuşi. Rezistenţa spiritului avea să se dovedească surprinzătoare, demontând din interior încrâncenarea stupidă a sistemului. Un preot, fost deţinut politic, povesteşte cum de Paştile anului 1952, la Aiud, îi spune spontan gardianului „Hristos a înviat!“. Răspunsul acestuia este şi el negândit: „Adevărat a înviat!” Surprins şi speriat de acest schimb incredibil de replici, tânărul caraliu îi şopteşte deţinutului: „Să nu mai zici asta altcuiva!“.

Un alt fost deţinut politic, condamnat la muncă silnică, relatează cum înaintea Paştilor conducerea minei de la Baia Sprie decide izolarea preotului, deţinut şi el, care ar fi urmat să ţină slujba de Înviere. Replica a fost pe măsură: condamnaţii intră în grevă, refuzând revenirea la suprafaţă. În ciuda durităţii militare şi ideologice, şefii nu aveau niciun interes să se afle la Bucureşti de acest incident. După câteva zile de negocieri, utilizând toate metodele: de la intimidare la promisiuni, preotul este lăsat iarăşi în regim deschis. Lumina ieşea, la propriu, din adâncuri.

Un episod care, alături de multe altele, ilustrează puterea rezistenţei spiritului: anchetele cele mai groaznice, derulate pe durata a luni de zile, mizau pe îngenuncherea fiinţei. Astfel, de Paşti sau de Crăciun, anchetatorii nu ezitau să facă uz de tortura emoţională, cerând, de pildă, abjurarea credinţei. Este cunoscut în memorialistică acel caz al unui profesor de teologie îndemnat să nege existenţa lui Dumnezeu. După istovitoare interogatorii şi bătăi, acesta cedează. „Aveţi dreptate: Dumnezeu nu există! Dacă însă nu există, mă întreb cum existaţi voi!”.

Exemplele pot fi continuate. Lecţia lor comună: nimic din ceea ce ni se pare greu nu se compară cu drumul parcurs de cei dinainte. În plus, suferinţa lor a fost suportată prin combustia credinţei, adică aveau o ardere din ce în ce mai rar întâlnită acum. Printr-o chimie doar de Dumnezeu ştiută, mulţi dintre cei trecuţi prin infernul concentraţionar L-au regăsit şi, în plină violenţă a istoriei, L-au iubit, dând vieţii lor un sens din a cărui sevă ne hrănim, conştienţi sau nu, şi noi. Spunem rutinaţi „Hristos a înviat!“, dar când putem afirma că am înviat şi noi? Poate la anul?

Într-un alt interviu, pentru Revista Lumea Monahilor, se analizează faptul că Biserica Catolică a canonizat deja patru episcopi și martiri, între care prințul Vladimir Ghica, iar alții sunt în curs de beatificare. Există şapte dosare de beatificare a episcopilor greco-catolici care au suferit în temniţe. Totodată, Valeriu Gafencu va fi canonizat de Mitropolia Moldovei, aflată sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Moscovei.

Radu Preda: “Este evident că au avut şi aduc aminte faptul că în plin moment al anilor ’50, al persecuţiilor antireligioase în România, erau nu mai puţin de trei mii de clerici şi de monahi în puşcăriile politice… Dar nu atât numărul celor care au murit în puşcării sau care au trecut prin puşcării ne interesează, că puteau fi şi trei sute sau doar trei, important e altceva: faptul că o bună parte dintre aceştia, independent de orientarea lor politică, independent de pretextul pe care l-a folosit regimul de atunci pentru a-i închide, o bună parte dintre aceştia au supravieţuit prin mărturia creştină – adică au fost mărturisitori ai lui Hristos în puşcărie – iar cei care au reuşit să iasă în viaţă din temniţă au dat o mărturie explicită după aceea; unii, iată, până acum câteva zile, când au murit. Noi am avut, în ultimii 25 de ani, şi un proces dramatic de ignorare a mărturisitorilor şi martorilor unei epoci, ai unei credinţe, pe care nu i-am luat, din păcate, prea în serios, nu doar ca Biserică, dar inclusiv şi din perspectivă teologică. Nu am ţinut cont de faptul că Dumnezeu ne-a făcut să fim contemporani cu oameni aleşi de El să-L mărturisească acolo unde cel mai puţin era de aşteptat să fie găsit.”

Există însă o mişcare destul de vie în rândul credincioşilor şi chiar în rândul unor organizaţii non-guvernamentale – au fost expoziţii cu sfinţii închisorilor, au încercat să şi fixeze câteva portrete, câteva dosare de canonizare. Eu l-am amintit pe Daniil Sandu Tudor. A intrat în închisoare cu lotul Rugului aprins, a sfârşit în închisoare. Împreună cu el însă au fost mulţi alţi clerici: Roman Braga, Sofian Boghiu, dintre duhovnicii cunoscuţi; nu ştiu dacă nu cumva şi Bartolomeu Anania. Au fost şi intelectuali încarceraţi în lotul Rugului aprins: Vasile Voiculescu, un poet excepţional, un poet religios. Oamenii îi cinstesc: acatiste, pelerinaje... Iată, fenomenul de la Prislop în jurul mormântului lui Arsenie Boca.

Radu Preda: Problema este că noi avem de-a face, ca şi în viaţa politică, cu o continuitate destinală între două regimuri contrare… Adică aşa cum în politică nu vă puteţi aştepta să aveţi în parlament oameni care să fie democraţi autentici, pentru simplul motiv că au slujit securitatea sau sistemul opresiv comunist, nici în clerul şi nici în ierarhia noastră nu putem spune că avem oameni care au înţeles până la capăt lecţia libertăţii pe care o oferă Evanghelia. Dincolo de persoane – că nu e un atac la persoană, să ne înţelegem, ci este vorba de o constatare legată de o anumită rezistenţă a mentalităţilor... N-aş vrea să „sociologizez” inutil, dar inclusiv şi din perspectivă spirituală este foarte incomod să te uiţi în oglindă şi să constaţi că în aceeaşi perioadă am avut mărturisitori în puşcării şi am avut lingăi şi carierişti în libertate.

Întrebat fiind cum se canonizează sfinţii în Biserica Ortodoxă Română și ce condiții trebuie să îndeplinească un sfânt pentru a fi canonizat, Radu Preda a răspuns:

“În privinţa, dacă vreţi, a procedurii canonizărilor în Ortodoxie, în general, nu putem vorbi despre o practică omogenă, pentru că dacă am fi avut o practică omogenă, ar fi trebuit să avem, ca să zic aşa, o concomitenţă în materie de canonizare; adică nu doar grecii să-şi fi canonizat martirii din perioada luptei împotriva dominaţiei turce, sau ruşii pe cei din perioada comunistă, ci şi noi să fi canonizat nu doar pe Ştefan cel Mare, care s-a luptat cu turcii, ci şi pe Nicolae Steinhardt sau pe Mircea Vulcănescu… Pe lângă mărturia pe care o depun contemporanii despre viaţa sfântă a persoanei în cauză, avem în linii mari, criteriile generale, dar care privesc cultul local. Ele sunt semne, dovezi, mărturii, începând, sigur, şi de la cele fizice – moaştele care izvorăsc mir, minunile care se fac, mărturia de credinţă pe care o depune – sunt o seamă întreagă de criterii, care, repet, nestructurate într-o manieră... s-o numesc aşa, de canon al sfinţeniei, lasă loc la interpretări. Adică noi avem canonizări făcute „la birou”, cum s-ar zice, în jurul unor persoane de la care nu avem nici moaşte, nu avem nici mărturii de minuni, n-au nici cult local şi care, inclusiv după ce au fost canonizate, nu au produs un cult în rândul credincioşilor... Eu aş avea şi o sugestie, dacă îmi permiteţi, în calitate de fiu al Bisericii mele, către membrii Sfântului Sinod, de a merge pe această logică a „canonizărilor de imagine”. Şi le sugerez că ar da foarte bine dacă ar canoniza măcar pe doi-trei din cei care au mărturisit pe Hristos în puşcării… ”

Despre alegațiile că unii dintre mărturistorii de credință în pușcării au fost și membri ai Mișcării Legionare, radu Preda afirmă: “Au mărşăluit pe Calea Victoriei, eu am văzut imagini din Arhiva Naţională de Film care m-au cutremurat şi care abia atunci m-au scuturat pe mine, tânăr entuziast, cum eram, la începutul anilor ’90, când bâiguiam şi eu tot felul de stereotipuri culturale; m-au trezit şi mi-am dat seama şi eu că legio­narismul, ca orice altă formă extremistă, reprezintă un ideal care se cere foarte bine analizat înainte de a-l confrunta cu istoria. Pe de altă parte, pentru Dumnezeu, dacă majoritatea celor care L-au mărturisit pe Hristos au trecut, politic, prin anticamera legionarismului, pentru a ieşi după aceea purificaţi în Hristos şi prin Hristos, a nu onora partea a doua a biografiei lor, cea spirituală propriu-zisă, din simplul motiv că ei au fost închişi din raţiuni politice, că au fost legionari, mi se pare că procedând astfel şi gândind astfel, ne aliniem, practic, celor care i-au persecutat, adică intrăm în aceeaşi logică politică şi opresivă cu a comisarilor sovietici… Steinhardt este un evreu convertit, precum Edith Stein, pe care papa Ioan Paul al II-lea nu a avut jenă să o canonizeze, şi, mai mult decât atât, s-o facă şi co-patroană a Europei, şi învăţătoarea Bisericii. Deci, nota bene: o evreică convertită la creştinism şi moartă în câmpul concentraţionar… Sau Mircea Vulcănescu, un admirabil intelectual! Şi mai e ceva, daţi‑mi voie: cu astfel de figuri, precum Steinhardt şi Vulcănescu, am reabilita în sfârşit imaginea intelectualului credincios. Pentru că noi avem, latent, nu doar o teamă faţă de legionari în ierarhia noastră, dar avem şi o zeflemea şi un dispreţ faţă de intelectual. E ca şi cum cei care sunt în Sinod n-ar fi ei înşişi intelectuali, ci ar fi doar nişte păstori nealfabetizaţi. Ceea ce, evident, nu e cazul!”

Referitor la canonizarea Părintelui Arsenie Boca, Radu Preda se arată rezervat: “Aici daţi-mi voie să fac un pas în spate şi să mă uit mai atent la procesul, la fenomenul sociologic din jurul lui Arsenie Boca, pe care recunosc că deocamdată nu-l cunosc în toate articulaţiile lui. Dar să ne referim strict la cei care au trecut prin puşcării şi care au depus mărturia credinţei lor… Bun, dar Arsenie Boca are o... să zicem aşa, o aură dată nu atât de perioada lui de detenţie, care de altminteri a fost destul de scurtă, cât de cea de dinainte şi de cea de după, chiar ca pictor bisericesc şi ca şi conştiinţă ascunsă, secundă, a unei Ortodoxii oarecum paralizate de istorie în ultimii ani de comunism.

Concluzia este că dacă noi nu putem fi la înălţimea şi la intensitatea pedagogiei lui Dumnezeu, adică la înălţimea istoriei, măcar ar trebui să avem modestia şi smerenia de a învăţa acest lucru de la sfinţii Lui. (sursa: Interviu realizat de Cristian Curte - Revista Lumea Monahilor, nr. 75, septembrie 2013)

12-05-2014
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu